mai înainte de patima Mea”. (Iisus Hristos în Luca, 22, 15).
„Mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului" (Sf. Ap. Pavel, Galateni, 6, 14).
„Crucea e punctul de sprijin al veşniciei noastre”. (Părintele Daniil de la Rarău
„Iisus ne aduce Învierea-firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă”. (Părintele Arsenie Boca).
Lumea în firescul ei creat se face remarcată şi devine strălucitoare prin originalitatea şi forţa gândirii sale spirituale reflectată în ipostasurile naţiunilor, care rămân în comuniune cu Dumnezeu. Întreaga viaţă a Istoriei se desfăşoară şi trăieşte plenar doar prin veşmântul şi podoaba filosofică şi filocalică, ce argumentează şi determină sensul vieţii religioase a omului. Punctul de plecare îl constituie fie instinctul divin al conştiinţei filosofice, al lumii hristice, fie impulsul deliberat al inconştientului, respectiv lumea autonomă a raţiunii iraţionale.
Calea filosofiei hristice este experienţa religioasă vie, tumultoasă, aprigă, cu suişuri şi coborâşuri, dar nemuritoare şi mântuitoare prin Taina Sofiei şi a Învierii, pe când cealaltă se desfăşoară rectiliniu şi zbuciumat într-o permanentă zvârcolire a exteticului necesar sau abundent.
Prima Cale, Filosofia hristică a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos este Stâlpul şi Temelia Adevărului, cum genial ne-a îndrumat marele savant creştin Pavel A. Florenski: „Sarcina vieţii nu e aceea de aţi petrece viaţa în linişte, ci de a trăi demn şi de a nu fi inutil şi un balast pentru ţara ta. Când intri într-o fază tumultoasă a vieţii istorice a ţării tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fireşte că e greu, e nevoie de eforturi şi suferinţe, dar tocmai aici trebuie să te arăţi om şi să-ţi dovedeşti demnitatea”.(Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. Trad. E. Iordache, pr. I. Friptu şi pr. D. Popescu. Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. XXVI.)
Cealaltă cale este un drum neted al gândirii umane, „abstractă a dezbinării şi fragmentării, individualismului, solipsismului şi egoismului metafizic şi moral, filosofie demonică a urii, a pesimismului ucigaş, şi sinucigaş, şi a iadului, care duce la pierderea sensului şi raţiunii existenţei” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 17)
În omul creat ca fiinţă şi persoană se întrepătrund şi se găsesc concentrate toate problemele zbuciumate ale istoriei omenirii, cu scopurile, realizările şi nerealizările lor. Dar singurul sens şi singura izbăvire a omului şi a naţiunilor, le aduce Dumnezeu-Omul, prin Întruparea, prin Învierea şi Înălţarea Sa. De aceea în Drumul lor prin istorie, Naţiunile trebuie să urmeze Calea Bisericii şi nu invers. Omul este cetăţean al Naţiunii, dar în acelaşi timp este şi persoană sobornicească a Bisericii. Cele două entităţi sunt sau trebuie să fie în comuniune.
