21.7.11

Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc: "Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum?"

Extras din Interviul inedit cu Parintele Arsenie Papacioc, ce va aparea in numarul 18 al revistei ATITUDINI:
 
Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ţi dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 – n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.

De ce n-ai iubit?

interviu cu Părintele Arsenie Papacioc[1]

Părinte, cu ce cuget să ducem o viaţă creştină în aceste vremuri grele?
A fost întrebat Iisus Hristos: Ce este adevărul? Mântuitorul a spus: Eu sunt viaţa, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaştere. Dacă nu-i viaţă, nu e vieţuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aureolă.
Cât am fost închis la Aiud, 14 ani nu ne-am văzut unii cu alţii, ne ţineau izolaţi. Mare dar este să îl vezi pe celălalt. Sf. Macarie cel Mare a văzut o căpăţână de mort în pădure. Şi l-a întrebat: „Ce ai fost”?  Şi a răspuns: „Popă idolesc am fost”. „Aveţi vreo uşurare? Voi unde sunteţi”? „În iad zice”. „Şi aveţi vreo uşurare”? „Avem, când te rogi tu pentru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Şi ce uşurare aveţi”? „Ne vedem feţele unul cu altul”. … Şi eu am simţit lucrul acesta – când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă, ne dădeau nişte ochelari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să pară normal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii şi lipsea tabla aia. Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă omora pe loc. Am tăcut dar, ducându-mă el de braţ, am văzut înaintea mea la vreo zece metri că ducea pe un deţinut, alt gardian. Ei, am avut o bucurie deosebită că am văzut unul de-al meu. Şi atunci mi-a venit în minte bucuria de la scheletul pe care l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă daţi seama ce bucurie este!
Şi omul îşi pierde timpul acesta scump. Şi moartea nu vrea să-i faci o cafea. Nu-i de glumă. E o mare realitate. Deci atunci toată lumea se grăbeşte. Da-i târziu, degeaba te grăbeşti, totul e să pleci la timp. Dacă ai ştii ce te aşteaptă, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e veşnică, căci spune aşa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morţii, e destul. Că eşti conştient, ştii ce-ai făcut, nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat şi vii cu o mie de scuze. Păi să vedeţi, dacă nu era o situaţie care m-a obligat… Încerci să te scuzi, dar moartea nu te aşteaptă. Gândiţi-vă că iadul, viaţa, ziua morţii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, căci spune iar într-un loc aşa: Că dacă ştii că există veşnicie şi nu iei nicio măsură, meriţi să fii închis în casa de nebuni. Nu iei nicio măsură, când ştii ce-ai făcut? Aşa de uşor te poţi salva.
Şi cum putem să mai ţinem rugăciunea?
Eu sunt întrebat toată ziua: Cum să ne rugăm, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun. Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult, cât pentru faptul că suntem nepăsători. E supărat pentru asta Dumnezeu. Eu v-am făcut şi la Mine nu vă gândiţi. Eu vă iau, eu vă fericesc, eu vă judec, nu vă gândiţi şi la Mine deloc? Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu. Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul deloc ca să-i dea ţâţă. Ei, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde-i iubirea autentică? Deci întrebarea este: De ce n-ai iubit? Răspunsul e limpede: Pentru că am urât, am duşmănit, şi asta este ce ai băgat în traista veşniciei tale. Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină; din ea te hrăneşti o veşnicie întreagă, cu un simplu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu trebuie să ne concentrăm pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice. Aceea este a oamenilor mari. Noi suntem viermi, dar poate nici aşa. Rugăciunea Doamne Iisuse e o rugăciune foarte importantă, de mare taină, dar să fie tăcută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu ştii că zici. Aşa de tainică este. Ai rugăciuni Tatăl nostru, ai psalmi. Şi dacă nu taci, ai vorbit faţă de tine însuţi, că eu suflu şi răsuflu. Dar nu te-ai întrebat: De unde e puterea aceasta? Rugăciunea inimii e o rugăciune foarte importantă şi foarte bogată, foarte înzestrată, dar tainică. Dacă ai vorbit este egal cu a mâna oile la un cioban. Dar ăla ştie de ce le mâna, tu nici nu ştii ce faci. Am auzit şi eu şi zic că e ceva decât nimic; dar tu eşti departe de nimic. Rugăciunea inimii e viaţa ta: sufli şi răsufli. Nu se vorbeşte. Prezinţi acest lucru, intri într-o intimidate cu divinitatea: Doamne Iisuse, Dumnezeule, miluieste-mă pe mine păcătosul! Dar eu am redus-o până la să zic aşa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge să păcăleşti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece sângele vieţii, sângele nevăzut; nu sângele roşu, sângele duhului. Să-mi spuneţi unde greşesc şi mă corectez. Cine poate să se plângă că nu a ştiut? N-ai ştiut că bate clopotele? Te întreb: De ce bat?… Cheamă viii, plânge morţii şi opreşte viforniţa.
La o conferinţă m-au întrebat: Ce melodie îmi place. M-a pus în situaţia să nu ştiu ce să răspund, că nici de astea de-ale lumii nu ştiam să zic o melodie, alte lucruri nu ştiam, şi mi-a dat în minte – bătaia clopotelor îmi place, domnule. E o melodie cu semnificaţie, nu-i o melodie pe pielea goală, aşa, cum se obişnuieşte la discoteci. Am auzi şi eu, scuzaţi-mă, că aşa-i pe acolo.
Să nu socotiţi că sunteţi fiinţe neînsemnate şi rugăciunile nu vă sunt auzite. Niciun pui de găină nu chiuie degeaba, cloşca imediat e acolo, atentă. Aveam la mama acasă o cloşcă, şi a ieşit un pui negru. Şi-l bătea cloşca, şi eu aveam necaz pe cloşcă că nu creştea puiul ăla. L-am prins, l-am mângâiat, dar el, mititelul: tot la cloşcă. Se ducea la mama lui. Aşa îmi zicea mămica mea: Numai mamă să nu fii. Te-a obligat, îl suporţi aşa cum este, că-i al tău. Dar el are legătură cu mama lui din pântece. El n-are conştiinţa raţională, el are conştiinţa instinctuală. El o intuieşte şi o cunoaşte pe mamă cu intuiţia din pântece. Am văzut un copil care urla de speria tot cartierul. Toată lumea îl lua în braţe şi nu tăcea, când a venit maică-sa, a tăcut imediat. Îl cunoştea din pântece. Am avut un câine orb. Într-o seară, am deschis poarta eu, am ieşit la aerisire, aşa, şi un câine cât un măgar de mare a sărit la mine, în stradă. Fără să ştiu că şi câinele meu era alături de el acolo şi ştia că eu sunt pe acolo. A ieşit neştiut de mine din culcuşul lui şi s-a repezit la câinele acela. De ce l-a apucat nu ştiu, dar urla câinele ăla şi ăştia se rugau de mine să-mi chem câinele înapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem înapoi, lasă să te înţelepţeşti şi mata. Un câine orb care mergea pe conştiinţa instinctuală, aşa-i şi copilul, el comunică cu mama din pântece. Comunică cu ea dar în pântece nu plânge că-i dă ce trebuie. Ferească Dumnezeu să-ţi baţi mama. Nu se mai pune în discuţie că mă iubeşte mama, mă trăieşte. Mama îl supraveghează când doarme, nu cumva vreun purice să-l trezească.
Părinte, spuneţi-ne un cuvânt pentru călugărie.
 
E cel mai minunat lucru în creaţie. În creaţie, nu în lume; peste îngeri. Tăierea voii asta înseamnă, lupta cu Dumnezeu şi trebuie să-L biruim. E un paradox. Cum să-L birui pe Dumnezeu? Făcând ce spune El. L-ai biruit, dacă faci ce spune Dumnezeu. Să fii fericit pentru că e cel mai minunat lucru în creaţie. Sf. Grigorie de Nyssa spunea despre om că este „copleşitor de neînţeles”. Dumnezeu are taine necunoscute nici de îngeri despre om. Îngerii nu cunosc toate ale omului şi diavolul pune cu râvnă nemaipomenită toată mişcarea lui, să ne iasă din cap că suntem în asemănare cu Dumnezeu. Treaba dracului, dar noi aşa suntem creaţi, singuri în creaţie. Că îngerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip şi asemănare suntem numai noi. Mântuitorul a luat chipul şi asemănarea omului, care înseamnă Dumnezeu văzut. Dar culmea, culminează prin monahism. Aşa că monahismul are o comparaţie nemaipomenită, de neegalat.
Sf. Grigorie de Nazianz Teologul are vorba asta: De orice cuvânt în plus vom da răspuns. Şi cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos. Şi zic eu: şi cu atât mai mult de orice cuvânt duşmănos, stricăcios, tiranic. Omul e făcut de Dumnezeu cu chip şi asemănare, singur în creaţie. Şi e destul. Mântuitorul s-a făcut om că era Dumnezeu. N-a ieşit prin asta din Dumnezeire, s-a dus tot la neamul lui, care-i omul. Dar vă spun, culminează prin monahism. Monahul se leapădă de sine. Şi zice: lasă şi tată şi mamă şi fraţi, şi surori, şi copii. Plăcerile vieţii, le mai sictirim, pentru că am apucat pe un drum. Unii zic: Vorbeşti degeaba, părinte. Viaţa-i alta. Este, dar să ştii că eşti căzut. De unde ai căzut, prostule? Credeţi frăţiile voastre că Adam, a fost creat de Dumnezeu handicapat, cum a dovedit-o? L-a făcut perfect. Dovadă că el rezistă, şi când zice: Dumnezei sunteţi, nu zice decât către fiii lui Adam. Nu vă descurajaţi de viaţă, nu faceţi greşeli, care nu se mai pot repara. I-am spus şi episcopului lucrul acesta: „Măi, nu face greşeli să nu te mai poţi apăra”.
Aşa că să mulţumiţi cu faţa la pământ că sunteţi călugări. E cel mai mare lucru în creaţie. În creaţie, nu în lume, peste îngeri. Pentru ce greşim totul se plăteşte, că s-a angajat dumnezeirea. Adică, a greşit Dumnezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Aşa că ce mai putem salva este prin monahism. Uite, vin la mine fete, care după ce se mărită zic: „Părinte dacă ştiam ce mă aşteaptă, nu mă mai măritam”. „Păi nu ţi-am spus eu”? Dar nu contam atunci, acum contez. Dar eu vă spun: sunt foarte bucuros că sunt călugăr. N-am greşit chiar dacă am supărat pe mămica. Dar sunt liniştit de strâmbătatea asta care i-am făcut-o. I-am spus: Mămică, trebuie să vină toţi aici. Fără să-mi dau seama că dialogul acesta l-a avut şi Sf. Ioan Gură de Aur cu mama lui. Vrei să mă laşi a doua oară văduvă? – i-a  zis, şi el s-a apărat.
Dacă sunteţi nepăsători – degeaba. Adică – Ce n-am făcut eu, zice Dumnezeu, că să vă salvez? Dar eşti liber. Dracul n-a murit, adică nu s-a îndrăcit pentru că nu l-a făcut liber Dumnezeu, ci pentru că l-a lăsat liber. Şi asta e libertatea, ea trebuie aureolată, nu în nepăsare.  Dar ce ne pasă nouă că suntem alături de Maica Domnului? Dumnezeu la Crăciun ne-a dăruit pe Fiul Lui. Şi omenirea I-a dăruit pe Maica Domnului.
Un ucenic a întrebat pe părintele lui: „Ce e smerenia”? Şi părintele i-a spus aşa: „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule”; toată făptura, şi viermele e făptură. Cum să te vezi sub vierme? Tu, cu nume aşa de măreţ, cu limbă care vorbeşte, nu numai care muşcă? Da, dragii mei, dar a avut dreptate bătrânul pentru că viermele îşi caută viaţa, continuu. Nu se uită la timp, el îşi caută viaţa lui şi ce-i trebuie lui.

Cum va rezista neamul românesc?
Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi ţara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Aţi uitat că sunt şi eu roman”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla. În trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta – Bucureşti – Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul… Deci pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre.
Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător – şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

[1] Interviu înregistrat în data de 13 martie, 2010.

cititi integral aici.

Un comentariu:

  1. Anonim7/25/2011

    Ultimele cuvinte ale parintelui Arsenie Papacioc , transmise de monahul Grigorie:

    "SA IUBIM BINE, SA IUBIM FRUMOS, SA IUBIM RANA SI PE CEL CE A FACUT RANA..."

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails