Momente emoţionante la întâlnirea de suflet din satul harghitean Doboi. Părintele Costin Butnar recită “Lumină lină”. Înfrăţirea copiilor - copiii din Ţara Făgăraşului dăruiesc icoanele pictate cu mânuţele lor copiilor din Doboi, sub îndrumarea profesoarei Crina Palas. Îndemnul Părintelui Justin Pârvu: "Fiți alături de frații voștri din Harghita și Covasna". Rugăciunea lui Eminescu. Cuvântul Părintelui Ioan din Doboi.

Cuviosul Părinte Justin Pârvu: "Nimic nu mai intarzie mania lui Dumnezeu decât rugăciunea. Să ne ferim de cei ce vânează sufletele noastre!".

Parintele Justin Parvu, de ziua lui de nastere pamanteasca din anul 2013: Nu mai merg niciodata in Basarabia, pentru ca nu vreau sa mai vad teroarea Moscovei asupra romanilor si a Ortodoxiei noastre

Mărturia dr. Eniu despre binecuvântarea de a-l trata pe Sfântul Părinte Justin

BINECUVÂNTAREA DE A TRATA ŞI ÎNGRIJI UN SFÂNT… MĂRTURIA MEA 

În general, credincioşii caută, cu eforturi mari şi cu orice sacrificii, să ajungă la duhovnici buni, părinţi duhovniceşti cu har, călugări vestiţi, mai ales atunci când au probleme. La marii părinţi este coadă permanent, lumea se înghesuie. Sau eu nu am avut probleme atât de mari, sau nu am ştiut unde să caut, dar, deşi aveam credinţă în Dumnezeu de mic, înrădăcinată de bunicii mei – oameni buni şi credincioşi, nu am umblat după mari duhovnici. În schimb, pot spune că Părintele Justin m‑a căutat pe mine, ca să mă ajute, m‑a chemat, spre binele meu. Dar de atunci mi‑a marcat şi schimbat viaţa. Cred că asta a fost voia lui Dumnezeu, ca eu să‑L descopăr, să mă apropii mai mult de credinţa adevărată, să găsesc Calea şi Adevărul, prin mijlocirea Părintelui Justin Pârvu.

Sunt medic, chirurg oncolog. Acum 6‑7 ani am tratat în mai multe rânduri măicuţe de la Petru Vodă, care mi‑au spus că au primit binecuvântarea Părintelui Justin să vină la mine. M‑am bucurat, deşi, plin de ruşine, dar cu sinceritate, recunosc că nu ştiam cine este Părintele Justin. Fusesem de mai multe ori pe la mănăstirile din Bucovina, am cunoscut mai mulţi părinţi, dar la Petru Vodă încă nu ajunsesem. Am făcut tot ce trebuia, mi‑am făcut datoria şi meseria, a ieşit bine. Una dintre maici m‑a invitat la Petru Vodă, să mă ducă la Părintele Justin. După câteva luni, fiind în excursie prin Bucovina cu familia, am dat curs invitaţiei şi am trecut pe la Petru Vodă. Maica ne‑a introdus la Părinte.

Am intrat în chilia mică, cu soţia mea şi cu copiii, şi atunci l‑am cunoscut. Din prima clipă m‑a impresionat liniştea, siguranţa, energia şi căldura pe care o răspândea, în ciuda vârstei, în ciuda orei târzii, oboselii, presiunii oamenilor de afară. Ni s‑a adresat ca unor vechi şi dragi cunoştinţe, ne‑a copleşit cu iubire, ne‑a făcut câteva recomandări scurte, ne‑a dat câte un cadou şi am ieşit mult mai uşori, mai liniştiţi, mai relaxaţi, parcă eliberaţi de o povară de care nu ştiusem. Nu a trebuit să‑i spunem sau să îi cerem nimic, ştia totul. Ne‑a răspuns la întrebări fără să i le punem. Atunci am înţeles ce har are Părintele, am înţeles de ce veşnic sunt sute de oameni care aşteaptă să fie primiţi la sfinţia sa şi am început să descopăr puterea lui Dumnezeu.

Din acel moment nu am mai putut să fac rău. Am acceptat tot ce a venit aşa cum a venit, pentru că am înţeles că asta mi se cere. Mi‑am descoperit, cred, menirea, am înţeles rolul meu. Şi nu prididesc să‑I mulţumesc lui Dumnezeu, pentru tot ce mi‑a dat, şi Părintelui Justin pentru felul în care a schimbat viaţa mea.

De atunci am mers periodic la Petru Vodă pentru binecuvântarea Părintelui Justin. S‑a creat o legătură foarte puternică, pe care nu o pot explica, dar care îmi dădea permanent putere. De câte ori mi‑a fost greu sau am avut necazuri, am apelat la Părinte şi m‑a liniştit. Am tratat cu succes mai mulţi vieţuitori ai mănăstirii, cu binecuvântarea părintelui. Am simţit în permanenţă descărcarea harului părintelui asupra mea şi familiei mele.

În urmă cu trei ani, Părintele Justin s‑a îmbolnăvit grav la plămâni şi a fost adus la Cluj. Am fost solicitat şi eu de către apropiaţii părintelui, la cererea sfinţiei sale, să‑mi aduc aportul la diagnostic şi tratament, alături de echipa de la Spitalul Clujana. Simţeam şi atunci, cum am mai simţit de fiecare dată în prezenţa Părintelui, că sunt un fel de actor care face un rol după un scenariu scris dinainte, simţeam că părintele ştie ce va urma şi ce vom face fiecare, ce se va întâmpla, şi oarecum noi suntem la un examen, noi vom demonstra de câtă iubire şi dăruire suntem capabili. Noi încercam fiecare să facem cât mai mult şi mai bine medical, după cum ne dictau cunoştinţele noastre şi experienţa profesională, situaţia era foarte gravă, parcă fără speranţă, cu atâtea puncte slabe, încât nu vedeam un sfârşit bun. Părintele Justin ne asculta de fiecare dată cu interes, încuviinţa tot şi ne binecuvânta. A fost greu, a durat destul de mult, dar, în final, s‑a făcut bine, a plecat acasă şi nu a mai avut probleme pulmonare. Ulterior a fost şi operat la Constanţa, pentru o fractură de col femural.

10 februarie – Simpozion în memoria Cuviosului Părinte Justin Pârvu

În memoria vrednicului de pomenire şi mult iubitului nostru Părinte Arhimandrit Justin Pârvu, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă are bucuria de a vă invita să participaţi alături de noi şi de alţi distinşi invitaţi, la simpozionul duhovnicesc „In memoriam – Părintele Justin Pârvu”, ce va avea loc luni, 10 februarie, la prăznuirea Sf. Sfinţit Mucenic Haralambie.

Ziua de 10 februarie era o sărbătoare aparte atât pentru ucenicii Părintelui Justin cât şi pentru toţi cei ce-l preţuiau – ziua de prăznuire a naşterii Părintelui nostru drag. Cu toţii ştim ce prăznuire luminată era şi câte harice binecuvântări şi bucurie se revărsau dinspre chilia Părintelui Justin peste aceste meleaguri din Petru Vodă şi către credincioşii care-i păşeau pragul smeritei sale chilii. Dorim ca această prăznuire să lumineze şi mai departe, ca cinstirea memoriei sale să nu se stingă vreodată.

Programul acestui eveniment comemorativ se va desfăşura după cum urmează:

• 7.00 – 11.00: Ceasurile, Acatistul Sf. Mc. Haralambie şi Sfânta Liturghie, în biserica Adormirii Maicii Domnului din m-rea Paltin – Petru Vodă;
• 11.00 – 12.00: Parastas pentru pomenirea Părintelui Justin;
• 12.00 – 13.00: Agapa frăţească;
• 13.00 – 14.00: vizitarea chiliei memoriale a Părintelui Justin;
• 14.00 – 14.30: moment artistic susţinut de corul copiilor din căminul Mănăstirii Paltin şi corul din Suceava
• 14.30 – 18.00: Simpozion duhovnicesc dedicat memoriei Părintelui Justin Pârvu, unde vor lua cuvântul preoţi, monahi şi ucenici ai Părintelui, care s-au împărtăşit din experienţa sa duhovnicească, dar şi medici care au vegheat la căpătâiul Părintelui până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti.
• 18.00: Pornire în procesiune, cu făclii aprinse şi cântări duhovniceşti până la mormântul Părintelui Justin, din mănăstirea de călugări, Petru Vodă, acolo unde odihneşte sfinţitul său trup, la care aleargă în continuare nenumărate cete de credincioşi spre a-şi găsi alinare şi sprijin.

Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii. Amin!

                                                                         Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

“Mergi înainte!” – câteva întâmplări minunate cu Părintele Justin Pârvu

Pașii făcuți în documentarea noastră referitoare la faptele Părintelui Iustin, ne-au purtat către Iași, unde personalitatea sa a lăsat urme adânci și unde am aflat câteva din faptele sale de ctitor și izvor de înțelepciune pentru cei aflați la ceas de cumpănă ori îndoială. Am stat de vorbă cu unul din cei pentru care prezența Părintelui a însemnat o cotitură în traseul lor de viață și-i poartă azi o imensă recunoștință, Radu Ungureanu, preot misionar de caritate de la Institutul Regional de Oncologie Iași.

Absolvent al studiilor teologice la Iași, tânărul preot ajunge să slujească inițial la capela Spitalului de Urgență din dealul Copoului, spital care, cu cele câteva secții din perimetru, încerca să facă față cu succes, cazurilor de forță majoră din regiunea Iașului și nu numai. În 2006, la acest spital, în secția de ortopedie, ajunge Părintele Iustin, cu o afecțiune ce impunea o intervenție chirurgicală, ce putea fi rezolvată cu succes aici. Aflat în exercițiul funcțiunii în acea vreme, preotul Ungureanu ajunge să-l cunoască personal pe Părintele Iustin. Dacă misiunea lui era să binecuvânteze pe cei în suferință, de data asta el a fost cel ce a beneficiat de binecuvântarea și harul cuiva aflat pe un pat de suferință. Dialogul lor s-a supus unei legi nescrise, pomenite mie cândva de un distins dascăl, care zicea că e bine că ne-am cunoscut, pentru că sigur nu o să ne uităm. Așa și aici. Părintele, în ciuda faptului că era în preajma unei intervenții chirurgicale, s-a interesat despre ceea ce face tânărul preot și mai cu seamă despre ceea ce ar vrea să facă.

”În calitatea mea de preot misionar de caritate, eram deseori încercat de sentimente de neîmplinire, deoarece mă priveam ca fiind inferior celorlalți confrați aflați la parohiile lor. Ceva la modul că ei păstoreau un segment de public bine delimitat, pe când eu eram pe un teren foarte dinamic, unde oamenii vin, se tratează și apoi pleacă. Nu aveam sentimentul că aparțin unui spațiu clar, conturat și delimitat. Dialogul cu Părintele a schimbat situația și percepția precedentă. Părintele a lăudat prestația mea și m-a îndemnat să-mi duc misia până la capăt. Mi-a arătat adevărata valoare a misiunii de preot de caritate, pentru că eu eram mult mai aproape de cei ce cred în Dumnezeu și cuvântul meu era de o importanță covârșitoare pentru cei aflați în suferință. Mi-a explicat ce trebuie făcut, cum trebuie făcut și m-a îndemnat la ceea ce se denumește a fi credința lucrătoare, adică încrederea în puterea de a face și a crede”.

În legătură cu șederea Părintelui la Spitalul de Urgență din Iași, am auzit din alte surse faptul că, în urma intervenției chirurgicale, echipa medicală a rămas surprinsă de faptul că evoluția postoperatorie a Părintelui era similară cu a unui tânăr de douăzeci de ani și nicidecum similară cu a unui om de optzeci. Din nefericire, din echipa de atunci nu mai este nimeni care să evoce acele momente, dar preotul Ungureanu a confirmat că așa a fost, el cunoscându-i pe medicii care, între timp, au plecat din unitate.

L-am întrebat pe preotul Ungureanu cum l-a perceput pe Părinte. ”Obișnuit cu oameni aflați în suferință, știam, și știu, că ei au un anume fel de a te privi. Întrevederea cu Sfinția Sa a fost altfel. Emana bunătate, liniște sufletească. Dacă la început îl priveam ca fiind undeva foarte sus, pe măsură ce dialogul s-a înfiripat, am realizat că este special. Faptul că s-a interesat de ceea ce am de făcut și de ceea ce am început să fac, pentru mine a însemnat enorm. Imaginează-ți că omul acesta a dăruit mereu. Cuvinele sale aveau o mare încărcătură și pe unde a mers a dăruit ceea ce rar întâlnim: liniște, încredere. Dacă nu era el, poate că azi nici nu aș fi fost aici. Șții ce mi-a zis în legătură cu ceea ce fac? Să am răbdare și să continui să fiu aproape de cei de aici, pentru că aici e locul mântuirii mele. Să nu cred că ce fac azi o să fie neînsemnat ori meteoric.”

În vremea aceea, șantierul a ceea ce se dorea fi noul spital de urgență, actualmente Institutul Regional de Oncologie, era în faza finală. Proiectul prevedea amenajarea în interiorul clădirii a unui spațiu spiritual, o capelă, în care să se desfășoare servicii religioase și în care cei aflați acolo să primească o alinare sufletească, date fiind încercările la care erau supuși. ”Mă aflam ca la o răscruce. Ce să fac? Atunci gândul m-a dus la Părintele Iustin, care știa misia mea de acolo și care m-a încurajat, și mi-a arătat pașii pe care trebuia să-i parcurg, ca o contiuare a primului dialog avut lângă patul de spital. Dialogul cu Părintele Iustin la Petru Vodă a fost unul plin de conținut. Sfinția Sa mi-a arătat exemple ce trebuiesc urmate și mi-a relevat ce înseamnă de fapt credința lucrătoare. Știa ce trebuie făcut, dar, mai ales, cum trebuie făcut. Și, pentru că deseori invoca faptul ca vorbele să nu rămână fără acoperirea faptelor, a acceptat să săvârșească Sfântul Maslu chiar în spațiul din spital și să sprijine edificarea capelei în care slujesc azi”.

Din 2007 și până în 2010, Părintele Iustin vine de șapte ori la Iași pentru a săvârși procesiunea amintită, prilej cu care sute de oameni iau cu asalt capela mică pentru a-l asculta și vedea. De fiecare dată, avea loc și câte o discuție separată, în care Părintele asculta păsurile tânărului preot misionar și în care se făcea un fel de analiză de etapă în derularea amenajării capelei. ”Tânăr fiind, eram animat de o dorință acută de a vedea cât mai repede totul gata. Eram tulburat și nerăbdător într-o atmosferă desul de încordată. Părintele m-a ascultat și m-a îndemnat mereu la răbdare. Faci așa și așa, și stai liniștit că o să fie bine. Mai mult, de fiecare dată, lăsa tot ceea ce primea de la credincioși. Știut fiind faptul că la Sfântul Maslu oamenii pun pomelnice și o mică sumă de bani pentru cel ce le pomenește, Părintele a donat toți acești bani pentru amenajarea capelei. Erau sacoșe. A dăruit toți acești bani fără nicio tăgadă. Și alături de binecuvântarea sa aceștia au însemnat foarte mult, în condițiile în care știm vremurile pe care le trecem.”

Preotul Ungureanu l-a adus de câteva ori pe Părintele Iustin la Iași cu mașina personală, astfel că l-am întrebat cum era Părintele în spațiul informal. ”În preajma lui te simțeai altfel decât în mod obișnuit. Era ceea ce înseamnă un părinte. Cald, bun, deschis la ce nu merge și trebuie rezolvat. A fost și un episod mai interesant să zicem. Veneam de la Neamț, cu Părintele în dreapta, și, deoarece timpul ne presa, am apăsat accelerația ceva mai cu nădejde. La Moțca, nu am observat echipajul de Poliție și am trecut prin dreptul lor cam cu multișor peste limita de viteză din zona respectivă. În spate erau alți doi preoți, care se luptau cu somnul, în dreapta Părintele Iustin stătea cu ochii închiși, dar nu dormea. Și spun că sigur acum o să primesc acasă amenda pentru depășirea grosolană a vitezei în localitate, la care Părintele, fără să deschidă ochii, mi-a zis: Mergi înainte, că n-o să primești nimic. Și nu am primit!”

În interiorul capelei ”Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț” din perimetrul IRO Iași, cu hramul pe 5 august, am remarcat o icoană a Maicii Domnului și a mai multora care au suferit în temnița de la Aiud. ”A fost dorința Părintelui să punem pe unul din pereți această icoană. Îi vezi aici pe Sfinția sa, pe Părintele Calciu, pe Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor, pomenit astfel de Părintele Stăniloae, prezent și el în compoziție, pe Nicolae Steinhardt, pe Arsenie Boca.”

Am admis amandoi că este un semn al trecerii pe aici a Părintelui Iustin Pârvu.

La Iași, Părintele Iustin Pârvu a fost primit cu multă dragoste și încredere, pe măsura a ce dăruia el de fiecare dată. A fost așteptat și la sfințirea capelei, însă, între timp, Părintele a plecat la cele veșnice, dar cei ce au săvârșit acest act l-au pomenit alături de ctitorii acestui lăcaș. Periplul documentării acestui serial ne va duce la alți oameni care poartă amprenta harului Sfinției Sale și care ne conturează pe zi ce trece dimensiunea uluitoare a sfințeniei acestui om, pe care a revărsat-o și contemporanilor lui. Permanentul său îndemn la răbdare, smerenie și credință nu au fost simple vorbe. Exemplul personal și trăinicia ctitoriilor sale sunt repere de necontestat în judecățile care se pot face.

Într-un final, l-am întrebat pe preotul Ungureanu dacă el simte ceva ca fiind o minune în relația cu Părintele Iustin: ”Faptul că și-a îndreptat atenția către mine, un necunoscut slujitor al Domnului, a fost o minune, cum de altfel pot afirma și despre întreaga experiență trăită cu Părintele Iustin.”

Părintele Iustin a acceptat invitația de a-mi binecuvânta locuința, prilej cu care am remarcat o anume predilecție când e vorba de dialog. Pe scurt, am un fecior care, aflat la vârsta pubertății, prezenta o serie de comportamente neadecvate, cu efecte destul de supărătoare. Părintele Iustin, după ce a sfințit locuința, s-a aplecat asupra copiilor, le-a oferit mici daruri și s-a așezat lângă ei, încercând să păstreze aceeași linie de comunicare vizuală. A dialogat cu ei, nu ca o entitate superioară, ci foarte cald și apropiat, astfel încât după această vizită problemele au încetat și lucrurile au intrat pe un făgaș normal și chiar mai mult.

Relatare de George PĂTRĂUCEAN pentru Mesagerul de Neamţ, via manastirea.petru-voda.ro: Minunea de a crede (2)

Părintele Iustin – Minunea de a crede

Memoria afectivă a creștinilor de la noi posedă imaginea bunătății și a harului Părintelui Iustin Pârvu, care și-a dedicat întreaga viață credinței în Dumnezeu și care a îndurat prigoana regimurilor pentru crezul și convingerile sale. Ani de-a rândul, cuvântul Sfinției Sale a adus binele celor ce l-au ascultat, înțelepciunea sa a fost izvor pentru trezirea la conștiință a celor rătăciți, rugăciunea sa a vindecat suflete și trupuri. Ctitor de lăcaș sfânt, prin verticalitatea discursului său, Părintele Iustin Pârvu a făcut să rodească muguri de credință în suflete dominate de raționalism, dar a și emis în permanență semnale pertinente privind starea de degradare morală a societății contemporane, cât și analize pe înțelesul tuturor privind starea nației române și calea pe care a început să pășească după decembrie 1989. Am în minte scrisoarea sa pentru poporul român, în care se găsește poate cel mai fierbinte îndemn pentru trezirea din amorțeala consumatorismului și redobândirea mândriei de a fi român, îndemn care își are rădăcina în ani grei de suferință, care nu au reușit să-i umbrească crezul și vocația. Acum Părintele Iustin Pârvu, duhovnicul neamului românesc, este plecat și veghează asupra noastră din ceruri, însă faptele sale și amprenta pe care și-a pus-o pe destinele multora din cei ce au venit la chilia sa, au rămas aici și vor rămâne vii în mintea tuturor celor care l-au cunoscut în realitate sau i-au citit scrieri cu și despre dânsul.

 Povestea

… pe care dorim să v-o aducem spre atenție începe în urmă cu ani buni, în care un tânăr cu o dizabilitate la unul din membrele inferioare s-a bucurat de atenția, îndemnurile, dragostea Părintelui. Asemeni multor oameni aflați în suferință sau cu sufletul încărcat de nevoi, Dan și-a îndreptat pașii spre mănăstirea Petru Vodă, unde a avut posibilitatea să-și pună în valoare priceperea și să pună umărul la rânduielile obștii de acolo, la modul necondiționat, nelăsând ca povara nevoilor să-i îndoaie umerii sau să-i întunece mintea.

 Atent observator…

al omului, Părintele și-a îndreptat atenția asupra sa, îndemnându-l la simplitate și smerenie și o eventuală intrare în viața monahală. Simțindu-se nepregătit pentru a urma o astfel de cale, Dan declină îndemnul, dar continuă să vină la Petru Vodă, unde a găsit mereu căldura cuvântului bun al Părintelui Iustin, care l-a înțeles și a continuat să-l prețuiască pentru sinceritatea și simplitatea sa. Discuțiile lor, relatate mie, mi-au arătat că acest om nu a mers numai să ceară, ci a și oferit. Sigur că percepția generală a celui ce merge la mănăstire este circumscrisă sintagmei ”Dă, Doamne!”, dar situația a fost un pic diferită. Dincolo de taina spovedaniei, Dan a avut prilejul de a-și arăta dorințele, de a scoate din el râvna pentru a depăși uriașul complex de nevoi, care, pentru anii 2007- 2009, era covărșitor și ca volum și ca intensitate. Să rămâi fără acoperiș deasupra capului, să fii târât într-un proces costisitor pe cale să se încheie dezastruos pentru familia din care provine, nu este ușor nici pentru un om în plină putere, darămite pentru Dan, care își câștigă traiul de zi cu zi, cu forțele pe care i le permite starea sa. Normalul de a avea o casă, o familie, un trai liniștit se poziționa în acele momente destul de departe, dar dorința de a duce în fapt acest normal a depășit granițele strâmte ale trupului.

 Într-o vineri din Mai 2009,

Dan îl vizitează pe Părinte și-i împărtășește, într-un târziu, dorința sa de a-și face o casă. Părintele îl ascultă, asemenea unui om care stă alături de alt om, și, după ce l-a binecuvântat, i-a zis: ”Mergi cu bine, și de mâine începi să faci casa”. Povestește Dan: ”Aveam în buzunar 100 de lei. Cum, Doamne, iartă-mă, să mă apuc de casă cu un milion de lei vechi?! Sigur părintele a glumit. Vă dați seama? O sută de lei! Nici mai mult, nici mai puțin! Cu care să începi o casă…”
Măcinat cu aceste gânduri, dar cu sufletul împăcat consecutiv dialogului cu Părintele, Dan pornește spre ceea ce-i era adăpost sieși și restului familiei, un edificiu care cu greu se putea denumi casă de locuit. La nici câțiva pași de drum, o mașină, apărută ca de nicăieri, oprește și îl duce în bună regulă acasă. ”Pe drum, mă sună un frate de al meu, aflat la muncă în străinătate, și mă anunță că mâine trimite ce-i nevoie ca să se înceapă lucru la casă. Asta fără să fi vorbit ceva cu el înainte.”

 Începând cu a doua zi,

viața lui Dan a luat o turnură pe care vă las să o interpretați singuri. Au început să curgă resurse de peste tot. Frați, cunoștințe, prieteni, șeful direct, animați de nu se știe ce, încep să-și îndrepte atenția către Dan și totul se derula ireal de spornic. Rețineți și faptul că subiectul poveștii noastre este bucătar și trăiește numai din salariul câștigat astfel.
”Ceea ce bătrânii povestesc de sporul casei, eu trăiam cu ochii mei. Totul se ridica, totul creștea parcă ceva sau cineva făcea să se împlinească faptele. Un exemplu: avem grădină, nu mare, dar suficientă pentru familia noastră. Ca să ai oameni la muncă, trebe să le dai și de mâncare, așa că unde să caut? Porc, nu. Vite, nu. Grădina era singura sursă. Știind să fac mâncare, în fiecare zi mergeam culegeam și găteam pentru oameni. A doua zi, la fel. Și a treia, și a patra, și așa mai departe. Credeți-mă că, de fiecare dată, când mergeam să culeg, era crescut la loc. Nu am avut grija asta până am terminat casa și au plecat meșterii”.

 La o vorbă cu sinele,

Dan realizează că momentul respectiv, din mai 2009, a fost cotitura din traseul vieții sale: ”De atunci, sporul s-a revărsat peste familia mea. Îmi ajunge din ce câștig, ne-am cumpărat animale, muncim cu spor și văd efectiv cum, din te miri ce, crește. Nu mai suntem îngrijorați de ziua de mâine, nu mai trebe să îndurăm frig, pot spune că avem tot ce ne trebuie”.
Nu-i un lux, e necesarul normal pentru o familie de creștini, este punerea în faptă a unei dorințe fierbinți de a trăi ca oamenii. Consecutiv derulării acestor fapte, a încercat mereu să-i mulțumească Părintelui pentru suportul său, dar mereu a primit același răspuns: ”Nu-mi mulțumi mie, ci Celui de Sus”. Poate sună abrupt, dar refuzul Părintelui în cazul de față este de fapt un îndemn.

 Minunea,

denumită astfel de Dan, nu s-a oprit atunci. ”Și azi, dacă vreau să fac ceva important pentru mine, trag o fugă până la mormântul Părintelui, mă reculeg acolo și-i împărtășesc dorința mea, ca și cum ar fi lângă mine. După ce mă întorc, toate se îndeplinesc”.
O judecată simplistă ar duce povestea în sfera norocului similar unui câștig la loterie sau ceva semănător, dar în cazul de față este altceva. În câteva luni, un om dobândește ceea ce altora le trebuie o viață să ducă la bun sfârșit. Pentru Dan este o minune. O minune trăită și simțită chiar și acum. Părintele a trezit în el forța de a face, a mobilizat tot ce se putea mobiliza în jurul lui Dan, pentru ca un vis să devină real. Cum a făcut asta, nimeni nu știe. Taina se află în ceruri acum.

 E posibil

ca Părintele să fi dat un nou sens verbului ”a crede”, pentru că una e să crezi că așa trebuie și alta să crezi cu toată ființa. Reușea, prin harul său, să translateze crezul de la suprafață la interior, de unde să se adape cu toată energia găzduită acolo. Științific, am putea spune că reușea reorganizarea regiștrilor psihici și reorganizarea managementului energiei interioare. De obicei, asta este o chestiune care se rezolvă la nivel de for intim, dar în cazul de față și în altele, asta s-a produs cu un aport exterior.
Faptul că și azi, după trecerea în neființă, se simte harul Părintelui denotă și altceva. A reușit ca în fiecare din cei ce i-au cerut sprijinul să răsădească sămânța de a crede. Dincolo de credința în Dumnezeu, i-a atribuit dimensiuni pe care mulți dintre noi nu le mai avem: credința în sine, în puterea forțelor proprii, încrederea în cei apropiați și în drumul ales.

 Am încheiat dialogul

cu Dan încercând să ne oferim o explicație cât de cât rațională pentru tot ce se petrece. Singurele lucruri palpabile sunt vizitele la Părintele Iustin, cuvintele sale și faptele. Restul ne îndreaptă cu gândul că mai este ceva. Un ceva ce este prezent și dăinuie. Poate fi sămânța încrederii semănată de Sfinția Sa, poate fi harul său ce depășește barierele timpului, spațiului și a formelor. Sau este ceea ce Dan o spune mereu: o minune!

George PĂTRĂUCEAN

Sursa: Mesagerul de Neamt

Minune făptuită de Sf. Trei Ierarhi cu deţinuţii închisorilor comuniste, povestită de Cuviosul Părinte Justin Pârvu

La tăiat de stuf sau pe terenul agricol au înfruntat vânturi năprasnice, arşiţă şi ger, încât cu nimic nu erau mai prejos aceste nevoinţe decât cele ale asceţilor stâlpnici şi numai darul lui Dumnezeu a putut să-i menţină în viaţă pe aceşti sacrificaţi ai neamului, că prin puteri omeneşti era imposibil. Întărim cuvântul printr-o minune a lui Dumnezeu pe care ne-a povestit-o Părintele Iustin:

„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.

Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar, spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care se varsă în Deltă. Acolo se forma un Iac de aproximativ 4-5 hectare, şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”.

Fiecare dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot, şi apoi altul. Era aproximativ 12,30 când am terminat al treilea balot.

Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.

Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”.

O minune ca să aibă rezonanţă în sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit, care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor.

Ieroschimonah Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, pg. 197-200.

Sursa: http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/526/minunea-faptuita-de-sf-trei-ierarhi/

Invitatie la neuitare prin fotografie – Lansare, miercuri, ora 19.00, la Libraria Sophia. Despre chipul sufletului Parintelui Justin Marturisitorul in fotografiile Cristinei Nichitus Roncea si sensului acestui Album dupa Prof. Ilie Badescu

Vă invităm
miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00
de Sfntul Pavel Marturisitorul
să ne amintim de Părintele Justin Marturisitorul, împreună cu:
prof. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, membru AFIAP
actorul Vasile Muraru,
d-na Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic (video)
monahul Filotheu Bălan, mănăstirea Petru Vodă
şi
Cristina Nichituş Roncea – ochiul din spatele obiectivului.

Albumul de fotografii prezentat în această seară conţine imagini inedite cu părintele Justin Pârvu surprinse de d-na Cristina Nichituş Roncea si presarate cu vorbe de duh ale Duhovnicului Neamului

Libraria Sophia

Str. Bibescu Voda 19

Extrase din Album la

ParinteleJustinParvu.Ro

Din umbrarul trupului în lumina icoanei

Gânduri de admirare la albumul Cristinei Nichituș Roncea

Prof. Ilie Badescu

 „Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (Luca, 22 : 53)

Nu există alt limbaj mai potrivit decât limbajul imaginii pentru a surprinde momentul cel mai tulburător din istoria spirituală a unui popor, momentul în care sfințitorii acelui neam se retrag insesizabil în icoane. Chipul lor ni se arată în rama icoanei mult mai târziu. Arta înfiorată de harul „inimii încălzite” străvede, însă, minunea miraculoasei „în-cununări” prearătând-o. Este adeverită astfel funcția profetică a artei. Pr Iustin Pârvu a fost unul dintre sfințitorii „vremurilor smintite”, i-a mângâiat pe mulți, le-a poruncit cu proorocirea vederii tuturor acelora pe care vremurile smintite i-au orbit, dar pe care i-a scos din valea de amar a întunericului acestui veac porunca cea către orbul din Ierihon (”Vezi! Credința ta te-a mântuit”. Luca 18: 42). A coborât cu profeție duhovnicească împreună cu atâția dintre cei ce călătoreau pe un altfel de Drum spre Emaus, a tâlcuit întâmplări și a vindecat de sminteli, a povățuit, a dăruit învățătura care „încălzește inimile” împietrite de gerul veacului. Cristina Nichituș Roncea a reușit în chip minunat, cu arta fotografiilor ei fără seamăn, să ni-l descopere pe marele duhovnic în toate felurile acestor arătări ale sale. Fotografiile sale fixează într-un umbrar tainic chipul din luminie al acestui mare și preablând duhovnic. Cristina fixează clipa în care chipul duhovnicesc se preschimbă în lumină, clipa cea repede și plină de mister în care se odihnește lumina cea neînserată și fără de hotar, așa cum în grăuntele de muștar ni se tâlcuiește taina Împărăției lui Dumnezeu. Chipurile din luminie ale Părintelui Iustin se văd în imaginile pe care le-a surprins talentul harismatic al acestei extraordinare artiste a fotografiei. Această artă divină surprinde chipul Părintelui în lumina liturghiei de la Petru Vodă ori în acele instantanee care-au surprins clipa când lumina chipului se îngemănează minunat și lămuritor cu memoria cuvântului ca în această mărturie a Părintelui despre smintitele vremuri: „În 1954, mărturisește Părintele, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ într-o mină de sare. (…) Noi preoții, am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intra în ascensor am intrat cântând Hristos a Înviat! Apoi am auzit pe cei ce coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină”. Ce imagine cutremurătoare! Oare nu repetau ei coborârea spre iad a lui Hristos și urcarea către lumina Învierii Sale?!
În minele acelea în care a răsunat liturghia Învierii a fost lumină și lumina aceea se luptă și azi cu un altfel de întuneric, cu întunericul celor ce se fac purtătorii contraînvățăturii aceluiași veac al minților răvășite. Astăzi când suferința Părintelui Iustin își caută odihna în memoria noastră alți smintiți se vor gardieni de memorie. Unii care nu vor să ne amintim de Părintele Iustin Pârvu. Care ne ceartă și ne amenință cu un fel de a doua arestare. După ce l-au aruncat pe Părinte la 800 de metri sub pământ ar dori să-i îngroape astăzi și memoria. Unora ca aceștia, albumul Cristinei Nichituș Roncea le spune: puteți să arestați trupurile noastre, dar sufletele nu puteți, căci nu vă aparțin. Sufletele ne-au fost dăruite de Dumnezeu și se întorc la Dumnezeu. Ne spune profetic, de 2000 de ani, memoria noastră cea după Duh. Despre chipul sufletului acestui Părinte de la Petru Vodă dau mărturie fotografiile Cristinei Nichituș Roncea. Fotografiile ei se fac armă inefabilă și fără de glonț în lupta cu omorâtorii de memorie. Fotografiile ei tocmai fixează o profeție: grație lor putem privi în zarea altui veac chipul Părintelui Iustin trecând ușor din umbrarul trupului în lumina cea neînserată a icoanei. De ce să ne fie frică, de cine să ne temem?!

Ilie Bădescu pentru ParinteleJustinParvu.Ro

Cugetări despre libertate ale Sfinţilor din închisori / Meditations on Freedom by the Saints of the Atheist-Communist Prisons

Mărturisitorul (Confessor) Radu Demetrescu Gyr:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs în şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, pe lumina din urmă a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Sfîntul (Saint) Valeriu Gafencu:

- Dă-mi, Doamne, robia care mă eliberează, şi ia-mi libertatea care mă robeşte.

Grant me, o Lord, the slavery that frees me, and take away from me the freedom that enslaves me.

- Penitenciarul Aiud, 19 mai 1946:

Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.

Aiud Penitenciary, May 19th 1946:

I am happy, for even if physical freedom is restricted by human laws, in exchange I was granted the spiritual freedom through the sacrament of love, and this freedom of soul is the most precious thing I could have inherited in this world full of vain things. Only in the measure by which we serve God we serve the salvation of our nation and its spiritual renewal.

- De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu egoismul din mine. De aceea îmi este dragă singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul frunzelor şi murmurul apei. Sunt un om liber. Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei!

Most times I find myself fighting my inner selfishness. That is why aloneness is so dear to me. I am really fond of listening the whisper of the leaves and the murmur of water. I am a free man. Christ has crushed the chains of my slavery!

Cuviosul Părinte (Elder) Justin Pârvu:

- A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt.

Being Romanian means to die for Romania. Romanian, in my opinion, equals saint.

- Libertatea nu înseamnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate.

Freedom does not mean doing one`s will because many times that will is the devil`s. Freedom is proven in a man`s discernment, one`s capability to choose between good and bad. Man must be aware of the fact that only in Truth one can live free, for in this world there is also much untruth, which he must shun. On the cross the soul earns the true freedom.

- Sînt un om liber. Nu mă tem de oameni.

I am a free man. I am not afraid of people.

- Dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forţa, ne-ar fi dezumanizat. Aşa am respirat libertate prin cărţi, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărţilor. Despre ce am fi vorbit între noi, dacă n-am fi avut cărţile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educaţia şi răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiţii extreme.

Had there been no book, the books, what would have happened with us in prison? They would have submitted us by force, they would have dehumanized us. But so, it was through books that we were breathing freedom, we could see the world outside of the bars. What would we have talked amongst ourselves, hadn`t we had the books and their memory, the education and the patience which they conferred? Cultureless people, with no memories, without the fostering of patience, cannot stand in extreme conditions.

- Să trăieşti în afara păcatului – aceasta este libertatea în duh; omul despătimit.

To live outside of sin – that is spiritual freedom: one`s sinlessness.

- Omul trebuie să trăiască precum pasărea, unde este libertate deplină. Aşa cum pasărea din înălţimi vede nimicnicia pământului, la fel şi omul în libertate poate să-şi vadă păcătoşenia.

Man must live like a bird, where there is full freedom. Just as a bird from the heights sees the smallness of the earth, so too man in freedom is able to see his own sinfulness.

- Credeţi că este vreo diferenţă între acest lagăr şi cel comunist? Dragii mei, nu este nici o diferenţă. Că este comunism sau neocomunism, că este sub Ceauşescu, sau sub Iliescu, sau sub oricare alt x-ulescu, prizonierul tot prizonier rămâne. De aici putem vedea noi arta şi dibăcia la care au ajuns aceşti stăpâni ai lumii, după cum au reuşit sa transpună în minţile noastre comunismul drept democraţie, cenzura drept libertate, încât au ajuns să desăvârşească această artă demonică, arta minciunii; trăim într-un veac al minciunii şi al înşelării, încât nimic nu mai e autentic, nici noi, ca persoane, nici plantele sau hrana pe care le consumăm, toate sunt modificate şi nefireşti. Se lucrează cu informarea şi dezinformarea în aşa grad, încât nici tu nu mai ştii care este partea reală a lucrurilor. Ca să distingi azi adevărul de minciună e greu şi pentru oamenii duhovniceşti şi cât de cât aşezaţi; este nevoie de o mare atenţie şi trezvie, să ne cunoaştem inamicul ce ne stă înainte. Este însuşi tatăl minciunii şi îşi adună în laboratorul minciunii toate uneltele acestea prin care lucrează şi pe care le compromite neîncetat. Ei folosesc astfel de tehnici pentru un scop foarte important – să inducă confuzia – prin îndoială şi confuzie anulezi tot, chiar orice fundament care a stat la baza unei civilizaţii. Adică este o descompunere şi morală, şi spirituală a omului, încât el nu mai există ca fiinţă umană; este o depersonalizare a fiinţei umane. Acesta a fost de altfel şi scopul lor, de a aduce omenirea într-un stadiu de neîncredere. Diavolul, vrăjmaşul de moarte al omului, a reuşit să îl dezmoştenească pe om de toate calităţile cu care a fost înzestrat în rai.

Do you believe there is any difference between this [modern] prison and the communist one? My dears, there is no difference. There could be communism or neo-communism, under Ceauşescu or under Iliescu, or under any other, a prisoner remains a prisoner. Thus we see that this art and wit at which these masters of the world have arrived, got to transpose within our minds communism as democracy, censorship as liberty, so that they managed to perfect this demonic art, the art of lying. We live in the era of lies and deceit, nothing is authentic anymore, neither us as persons, nor the plants or the food we eat, all is modified and unnatural. They work with information and disinformation to such a degree, that you don`t know which is the real side of things. To distinguish truth from lies today is hard even to the spiritually steadfast; great attention and awakefulness are needed to know the enemy in front of us. He is the father of lies himself and he is gathering in the laboratory of lies all the tools through which he works and which he ceaselessly compromises. They use these techniques for a very important purpose: to induce confusion. Through doubt and confusion everything is annulled, even the very base upon which an entire civilization was fundamented, meaning there is both such a moral and a spiritual decay of man, that he no longer lives as a human being, but rather in a depersonalization of his being. This is their purpose, to bring manking in a state of faithlessness. The devil, man`s death enemy, succeeded to disinherit man of all the qualities with which man was endowed in heaven.

- Dacă alte sisteme politice au înjugat drepturile oamenilor, acest sistem electronic dictatorial, va înjuga sufletul, gândirea umană. Pentru că ei vor să devenim nişte numere, cum purtam, noi, deţinuţii, să desfiinţeze relaţiile interumane şi relaţia omului cu Dumnezeu. Este o robotizare a societăţii, din care va dispare uşor, uşor omul obişnuit, şi vor rămâne roboţii supravegheaţi de oamenii “superiori”, care conduc lumea. Cetăţeanul nostru de azi nu își dă seama, în orbirea lui, de situația în care se află, şi de faptul că acceptă ca o vită propria-i desfiinţare. Trebuie să stârpim acest sistem electronic din faşă şi să facem tot posibilul să nu acceptăm această nouă ordine electronică, această civilizaţie virtuală, pe internet. Asistăm la declinul omului de la persoană, de la nume, la număr. Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de fi asemenea Celui Preaînalt.

If other political systems subdued people`s rights, this dictatorial electronic system will subdue the soul, human thought. They want us to become some numbers, like we used to wear in prison, in order to abolish inter-human relations and man`s relation to God. It`s a robotisation of society, out of which normal man will slowly disappear, and who will remain are the robots supervised by “superior” men who run the world. In his blindness, the citizen of today does not realize the situation he`s in, and the fact that he accepts like cattle his own destruction. We must crush this electronic system from its inception, and do everything we can not to accept this new electronic order, this virtual civilization on the internet. We are witnessing man`s decline from person to number. Man is according to the image of God and has withing himself all the resources to remain in the divine Grace and not to fall into the extremely deceiving trap by which we sell our freedom and our right to be like the Lord.

- Istoria se face cu jertfă şi curaj, şi avem modele destule în acest neam. Noi nu am luptat împotriva unei armate. Lupta noastră nu a fost „împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”(Efes. 6:12). Am luptat împotriva unui satanism cu care ne luptăm şi astăzi, şi care a pătruns în viaţa noastră creştină prin aceste cipuri care vor permite desfiinţarea noastră ca personalitate, ca demnitate şi ca libertate pe care ni le-a dăruit Marele Creator: să gândim liber, să trăim liber, să ne manifestăm după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

History is made with sacrifice and courage and we have plenty of models in this nation. We did not fight agains an army. Our fight was “not against the body and the blood, but against the powers and dominions and the rulers of darkness of this time, against the spirits of evil who are in the sky” (Eph. 6:12). We fought against a satanism that we are fighting today as well, and that sneaks into our christian life through these microchips that will enable the disintegration of our personality, dignity and liberty that the Great Creator gave us: to think freely, to live freely, and to manifest according to the image and likeness of God.

- Dacă am şti să ne folosim libertatea, am fi pe pământul acesta îngeri toţi. Ar fi doar cântări de slavoslovie, colinde permanente şi viaţă fericită în bucurii.

If we would know how to use our freedom, we would be on this earth like angels, all of us. There would be only songs of praise, Christmas carols all the time and happy life in joys.

- Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei.

Truth sets us free, does not “microchip” us. This is the proof that the society we live in is deceiving and enemy to the Gospel.

- Acum persecuţia Bisericii îmbracă o altă formă, forma diplomaţiei politice; acum vin cu „drepturile omului”, cu „principiul egalităţii”, cu „libertatea de gândire” – lucruri care în fond ascund multă imoralitate şi mârşăvie. Problemă scoaterii icoanelor de pe pereţii şcolilor pare minoră, dar nu este deloc aşa. Ţinta este alta, de distrugere a neamului, şi de aceea se atacă ce are mai profund în el: credinţa strămoşească. Mâine scot icoanele, poimâine troiţele, şi mai urmează bisericile… Acesta e scopul lor.

Now the persecuting the Church has a different form, that of political diplomacy, now they come with human rights, the principle of equality, or the freedom of thought, – things that in depth hide much immorality and lowliness. The issue of removing icons from schools seems minor, but it is not so at all. The target is another, to destroy the nation, and that is why what is more profound is attacked: our ancient faith. Tomorrow they remove the icons, the day after, the triptychs, and next, the churches… This is their goal.

- Ortodoxia noastră românească, alături de celelalte popoare ortodoxe mai apropiate sau mai îndepărtate este în același cuget ortodox de a apăra fiinţa şi libertatea umană în faţa celui mai aprig atac îndreptat asupra vieţii noastre creştine, prin implementarea forțată a cipurilor electronice în actele noastre de identitate. Este un atentat asupra libertăţii umane, dăruită de Dumnezeu în actul creației. Nici o forță din lume nu are dreptul sa atenteze sau să anihileze această libertate a omului, care este de origine divină. Vrem să fim tratați ca fii ai lui Dumnezeu, liberi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar nu ca infractori sau ca niște mașini, după chipul şi asemănarea omului modern, a omului satanizat. Nu avem nevoie de libertatea lor democratică, ci de libertatea deplină a conştiinţei. Pentru că nouă în conştiinţă ne vorbeşte Dumnezeu.

Our Romanian Orthodoxy, together with all other orthodox peoples, near and far, is in the same orthodox thought to defend human being and human liberty in the face of the most fierce enemy of our christian life through forced implementation of electronic microchips in our ID papers. It is an offence to human liberty, granted by God through the act of creation. No force in the world has the right to breach or annihilate this liberty which is of divine origin. We wish to be treated as God`s children, free, according to His image and likeness, and not as criminals or machines, according to the image and likeness of satanized modern man. We do not need their democratic freedom, we need total freedom of conscience. For in the conscience God speaks to us.

- Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.

Freedom is hard to bear for those who do not live during their lifetime, and our christians arrive hard from past to present.

- Vocea noastră, puternică şi netemătoare, va fi un îndemn permanent pentru cei încă slabi de fire, pentru cei gata să se plece în faţa celor dornici să ne pună pe toţi în starea de deţinuţi pe care mulţi dintre noi am trăit-o în anii comunismului, va fi un reazem în lupta pentru libertatea de credinţă şi pentru dreptul nostru la viaţă creştină: Domnul să vă binecuvânteze şi să vă aibă în paza Lui!

Our strong and fearless voice shall be a permanent urge for those still weak by nature, for those ready to bow to the willing to put us all in the state of detainees that many of us lived in the communist years, our voice shall be a support in the fight for the freedom of faith and for our right to a Christian life. May the Lord bless you and guard you!

Cuviosul Monah (Elder Monk) Nicolae Steinhardt:

- “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate.” Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema – cum Îi place lui Hristos să ne socotească – prietenii Săi.

“The Lord is Spirit and where dwells the Spirit of the Lord there is freedom.” If we aren`t free, we aren`t worthy to be called as He like to call us – His friends.

- Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Christ, gentleman, forgives everything. To know how to forgive, to know how to give, to know how to forget. Christ not only forgives, but also forgets. Once forgiven, you`re no longer a slave to sin and the son of a handmaid, but free and friend to the Lord.

- Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un mişel.

A free man (in chivalry that is the same thing to a nobleman) couldn`t care less if he`s been cheated by a lowlife.

- Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principiilor e o glumă sau o inconştienţă. Morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.

The belief in the coexistence of freedom with the demolishing of principles is a joke or a lack of conscience. Morals are the fountain of freedom, the condition of freedom, freedom`s shield.

- Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard: ‘Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea’.

The most extraordinary thought ever written, other than the texts of the Gospel, is that of Kierkegaard: “Contrary to Sin is not Virtue, contrary to Sin is Freedom”.

- Punerea în joc a libertăţii şi vieţii, mai mult decît semn de ţinută morală e semn al trăirii.

Risking one`s freedom and one`s life is, more than a sign or moral height, is a sign of true living.

- În prima zi, cînd au fost transferaţi de la Securitate la închisoare şi băgaţi într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş – citîndu-l pe Leon Bloy – i-a spus pastorului Wurmbrandt: „Dacă sunt mîhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi.”

The first day, when they were transferred from Security to jail and put in a cell where there were only priests, archimandrite Benedict Ghiuş told pastor Wurmbrandt (citing Leon Bloy): If I`m sad for something, it`s for not being saints.

- La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un atribut al spiritului liber.

Christianity beckons us to Honour, not the honour of commandment and pomp, but the fearless assuming of the quality of being a man endowed with divine Grace. Noblesse oblige. Fear has no place in the domain of the spirit, nor meakness. Fear cannot be an attribute of a free spirit.

- Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul – ar spune existenţialiştii – de a fi ceea ce suntem: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi.”

Christ bestows upon us the quality of free men, meaning that of noble men. Nevertheless He asks our effort to maintain our new state, the effort of – as existentialists would put it – of being what we are: “Stand firm in the freedom with which Christ made us free”.

Robul se cunoaşte de îndată şi de departe, îl trădează amănuntele: neliniştea, pofta, tremurul mîinii, susceptibilitatea… Şi cu atît mai mult îl cunoaşte Dumnezeu, Care „nu Se lasă batjocorit.”

The slave is known right away and from far away, the details betray him: the anxiety, the desire, the trembling of hand, the susceptibility… And moreover he is known by God, Who “shall not allow Himself mocked”.

- Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

A tyrant`s personal virtue, however incontestable, does not justify tyrany. Personal qualities in people of this sort have no value, they are anihilated by the crying out sin of destroying the human freedom, the terrible sin of turning his kindred into animal; animals, of course, since they are being robbed of the main spiritual quality: their freedom.

- Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Şi mă întreb dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Bukowski recounts that when he received his first call to the KGB quarters he couldn`t sleep all night. Naturally, the reader of his journal would say – the insecurity, the fear, the emotion. But Bukowski goes on: I could not sleep for my impatience. I couldn`t wait for daylight so I could be in front of them and tell them everything I think about them and go into them like a tank. A greater happiness I could not imagine. That is why he could not sleep: not out of fear, out of worry, out of nervousness, but out of the impacient to cry out the truth in their face and to go into them like a tank! And I wonder if not this universe, with all its myriad of galaxies encompassing each thousands of millions of galaxies each with billions of suns and of at least a few billion planets around, if not all spaces, distances and spheres measured in light-years, parsecs and billions of thousands of miles, all this worminess of matter, planets, comets, satellites, pulsars, quasars, black holes, cosmic dusts, meteors, all the eras, all eons, all times and all spatio-temporal continuums and all newtonian or relativist, all took on being and exists only so that these words of Bukowski could have been said.

- Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. Domneşte un frig cumplit, mîncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gîrlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap.

În celula 34, bucuria e izvorîtă din aristocraţie, poezii şi sfidare, încît totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.

Cell 34 is a sort of a long and dark tunnel, with many and strong elements of nightmare. It`s an isthmus, a hole, an underground intestine, cold and profoundly hostile, a barren mine, a dead volcano crater, a pretty successful image of decoloured hell. A terrible cold reigns, the food is scarce, the water continues to be infested, the room is oppressive like a horror movie, offences run over, any observation from the guards comes together with punches underjaw and in the head.

In cell 34 the joy is sprung out of aristocracy, poetry and defiance, so that everything, including pain, turns into extatic and heightening bliss.

- În noaptea aceea sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine de prostii, de răutăţi, de scîrnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.

That night I was granted a miraculous dream, a vision. I did not see Christ the Lord incarnate, but only a huge light, white and bright, and I felt overly blissful. The light surrounds me from all sides, in a total happiness, and removing everything, I am bathed in the blinding light, floating in light, I am in light and exulting. I know it will last forever, it is a perpetuum immobile. I AM, the light speaks to me, but not through words, through the transmission of the thought. I AM, and I understand by intellect and by feeling, that it is the Lord, and that I am inside of the light of Tabor, that not only do I see it, but I also live amidst it. More than anything I am happy, happy, happy. I am and I understand that I am and I tell it to myself too. And that light looks brighter than this light and it appears to speak to me telling me who it is. The dream seems to last a long, long time. Bliss not only lasts continually, but it is also increasing all the time. If evil has no bottom, good has no limit either, the circle of light expands more and more, and the joy that surrounded me silky changes tactics all of a sudden, seems rough, throws itself, topples itself onto me like avalanches that antigravitationally lifts me up, and then again proceeds another way: tenderly it cradles me, and finally, without a thought, replaces me. I am no more. But I am, and yet so powerful that I don`t reckognize myself. Since then I have been terrible ashamed of stupidities, of mischief, of abjections. Of moods. Of wickedness. Ashamed.

- Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran…) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi – noi, care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pîine, un pat propriu, un cui, un creion – suntem fericiţi pentru ei.

Westerners (Beckett, Ionesco, Cioran…) are unhappy for us, and we, who know what could mean a piece of sky, a slice of bread, a bed of your own, a nail, a pencil – we`re happy for them.

- Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţetă de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Christianity is dogma, is misticism, is morals, is everything, but is especially a way of life and a solution and a recipe for happiness. I`d almost say that it is over-deconnecting, over-LSD. Compared to the christian doctrine, its requirements and its results, all drugs and halucinogens are grandma`s remedy, Hanemann minimal dilution, neolithic slave.

- Isihie = fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la Sfîntul Munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

Hesychia = bliss. And not just some places or the Holy Mountain. Everywhere. A universal recipe.

- Creştinismul = reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Naşterea din apă şi duh preface – fără a o desfiinţa – suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim.

Christianity = recipe for happiness (in its most american, more practical understanding), and also unbearable torture. Simultaneously, equally. Only that the birth out of water and spirit changes – without destroying – and the suffering into happiness. Had Christ not resurrect the rapport would be inverse. But He did resurrect. We know it.

- Creştinul e liber, aşadar fericit.

The Christian is free, thus happy.

Continuare la:

http://www.petru-voda.ro/2013/09/30/cugetari-despre-libertate-ale-sfintilor-din-inchisori-holy-meditations-on-freedom/