Mărturia dr. Eniu despre binecuvântarea de a-l trata pe Sfântul Părinte Justin

BINECUVÂNTAREA DE A TRATA ŞI ÎNGRIJI UN SFÂNT… MĂRTURIA MEA 

În general, credincioşii caută, cu eforturi mari şi cu orice sacrificii, să ajungă la duhovnici buni, părinţi duhovniceşti cu har, călugări vestiţi, mai ales atunci când au probleme. La marii părinţi este coadă permanent, lumea se înghesuie. Sau eu nu am avut probleme atât de mari, sau nu am ştiut unde să caut, dar, deşi aveam credinţă în Dumnezeu de mic, înrădăcinată de bunicii mei – oameni buni şi credincioşi, nu am umblat după mari duhovnici. În schimb, pot spune că Părintele Justin m‑a căutat pe mine, ca să mă ajute, m‑a chemat, spre binele meu. Dar de atunci mi‑a marcat şi schimbat viaţa. Cred că asta a fost voia lui Dumnezeu, ca eu să‑L descopăr, să mă apropii mai mult de credinţa adevărată, să găsesc Calea şi Adevărul, prin mijlocirea Părintelui Justin Pârvu.

Sunt medic, chirurg oncolog. Acum 6‑7 ani am tratat în mai multe rânduri măicuţe de la Petru Vodă, care mi‑au spus că au primit binecuvântarea Părintelui Justin să vină la mine. M‑am bucurat, deşi, plin de ruşine, dar cu sinceritate, recunosc că nu ştiam cine este Părintele Justin. Fusesem de mai multe ori pe la mănăstirile din Bucovina, am cunoscut mai mulţi părinţi, dar la Petru Vodă încă nu ajunsesem. Am făcut tot ce trebuia, mi‑am făcut datoria şi meseria, a ieşit bine. Una dintre maici m‑a invitat la Petru Vodă, să mă ducă la Părintele Justin. După câteva luni, fiind în excursie prin Bucovina cu familia, am dat curs invitaţiei şi am trecut pe la Petru Vodă. Maica ne‑a introdus la Părinte.

Am intrat în chilia mică, cu soţia mea şi cu copiii, şi atunci l‑am cunoscut. Din prima clipă m‑a impresionat liniştea, siguranţa, energia şi căldura pe care o răspândea, în ciuda vârstei, în ciuda orei târzii, oboselii, presiunii oamenilor de afară. Ni s‑a adresat ca unor vechi şi dragi cunoştinţe, ne‑a copleşit cu iubire, ne‑a făcut câteva recomandări scurte, ne‑a dat câte un cadou şi am ieşit mult mai uşori, mai liniştiţi, mai relaxaţi, parcă eliberaţi de o povară de care nu ştiusem. Nu a trebuit să‑i spunem sau să îi cerem nimic, ştia totul. Ne‑a răspuns la întrebări fără să i le punem. Atunci am înţeles ce har are Părintele, am înţeles de ce veşnic sunt sute de oameni care aşteaptă să fie primiţi la sfinţia sa şi am început să descopăr puterea lui Dumnezeu.

Din acel moment nu am mai putut să fac rău. Am acceptat tot ce a venit aşa cum a venit, pentru că am înţeles că asta mi se cere. Mi‑am descoperit, cred, menirea, am înţeles rolul meu. Şi nu prididesc să‑I mulţumesc lui Dumnezeu, pentru tot ce mi‑a dat, şi Părintelui Justin pentru felul în care a schimbat viaţa mea.

De atunci am mers periodic la Petru Vodă pentru binecuvântarea Părintelui Justin. S‑a creat o legătură foarte puternică, pe care nu o pot explica, dar care îmi dădea permanent putere. De câte ori mi‑a fost greu sau am avut necazuri, am apelat la Părinte şi m‑a liniştit. Am tratat cu succes mai mulţi vieţuitori ai mănăstirii, cu binecuvântarea părintelui. Am simţit în permanenţă descărcarea harului părintelui asupra mea şi familiei mele.

În urmă cu trei ani, Părintele Justin s‑a îmbolnăvit grav la plămâni şi a fost adus la Cluj. Am fost solicitat şi eu de către apropiaţii părintelui, la cererea sfinţiei sale, să‑mi aduc aportul la diagnostic şi tratament, alături de echipa de la Spitalul Clujana. Simţeam şi atunci, cum am mai simţit de fiecare dată în prezenţa Părintelui, că sunt un fel de actor care face un rol după un scenariu scris dinainte, simţeam că părintele ştie ce va urma şi ce vom face fiecare, ce se va întâmpla, şi oarecum noi suntem la un examen, noi vom demonstra de câtă iubire şi dăruire suntem capabili. Noi încercam fiecare să facem cât mai mult şi mai bine medical, după cum ne dictau cunoştinţele noastre şi experienţa profesională, situaţia era foarte gravă, parcă fără speranţă, cu atâtea puncte slabe, încât nu vedeam un sfârşit bun. Părintele Justin ne asculta de fiecare dată cu interes, încuviinţa tot şi ne binecuvânta. A fost greu, a durat destul de mult, dar, în final, s‑a făcut bine, a plecat acasă şi nu a mai avut probleme pulmonare. Ulterior a fost şi operat la Constanţa, pentru o fractură de col femural.

L‑am vizitat din nou la Petru Vodă şi m‑am bucurat că e bine. După o perioadă de refacere a prins progresiv putere, că primea din nou mulţi credincioşi, la fel ca înainte. Iar noi simţeam un sprijin puternic în sfinţia sa.

Părintele însă era bolnav. Cu stomacul. Şi ştia asta, dar nu a vrut să spună, ca să nu‑i necăjească pe cei din jur, pentru că ştia ce va urma. Şi a dorit să le lase cât mai multă speranţă şi să le producă cât mai puţină suferinţă. Mai bine a suferit El, până în ultima clipă. Timp de trei‑patru ani şi‑a purtat boala în linişte, suferea în tăcere, mânca foarte puţin, până în clipa când nu a mai putut mânca nimic, nici chiar apă, şi au apărut vărsăturile. Atunci a cerut să fie dus la Cluj.

Era în Postul Paştelui în aprilie 2013. Văzându‑l atât de grav, cei din jur au vrut să‑l ducă mai aproape, la Iaşi. O doamnă din Suceava, iubitoare a Părintelui, care are o situaţie financiară foarte bună, s‑a oferit să‑l transporte în cele mai bune şi rapide condiţii la Viena, unde să‑i plătească cei mai buni medici pentru cel mai bun tratament. Părintele însă a zis: „Mă duc la Cluj, pentru că acolo este doctorul meu!”.

Au ajuns la Cluj duminică seara, 21 aprilie 2013, şi a fost preluat la Spitalul Clujana, în acelaşi salon unde fusese internat în urmă cu trei ani. Eu nu ştiam nimic de venirea lor la Cluj şi de problemele părintelui. Echipa de acolo a început investigaţiile luni dimineaţa. Se contura un diagnostic sever. În jur de prânz, Maica Justina m‑a anunţat că Părintele Justin este la Clujana, în stare destul de gravă. Am mers imediat, am văzut investigaţiile, am discutat cu medicii de acolo. Era vorba de o tumoră avansată a stomacului, care bloca evacuarea acestuia, fără metastaze. Părintele, care avea 94 de ani, era emaciat, denutrit, anemic, extrem de slăbit. Abia putea vorbi, nu mâncase de două‑trei săptămâni, nu băuse lichide de câteva zile. Nu avea dureri, nu sângera. Medicii de la Clujana susţineau fervent operaţia; că nu este altă cale, că nu îl putem lăsa să sufere aşa, că nu are metastaze. De acord parţial, însă nu ar fi rezistat la operaţie şi mai probabil nu am fi rezolvat nimic intraoperator, poate nici măcar o derivaţie internă, cu un risc enorm de complicaţii majore intra‑ şi postoperator. Am luat legătura cu un bun gastroenterolog intervenţionist şi am organizat montarea endoscopică a unei endoproteze antro‑pilorice (la evacuarea stomacului) în anestezie generală uşoară, condusă de un anestezist cu multă experienţă, ales de mine. Această mică intervenţie endoscopică, cu riscuri incomparabil mai mici decât o operaţie deschisă, urma să‑i asigure, pentru o perioadă, capacitatea de a se alimenta normal, absenţa vărsăturilor, o revenire a stării generale.

După ce toată echipa a căzut de acord cu diagnosticul, stadializarea şi atitudinea de urmat, mi‑a revenit mie sarcina de a‑l informa pe părinte, eu fiind chirurg şi oncolog. M‑am gândit mult cum să‑i spun, ce şi cât, cum să formulez. Mi‑am făcut mai multe scenarii, am căutat cuvinte alese. Cu toată experienţa mea de 22 ani în domeniul chirurgiei cancerului, când am intrat la Părinte îmi frământam mâinile şi îmi frângeam degetele. M‑a primit cu: „Doctore, bine ai venit! Fii binecuvântat!”. Mi‑a transmis din nou multă linişte. M‑am relaxat, am uitat toate scenariile. Mă privea şi simţeam din nou că ştie tot, că citeşte în mine, că se desfăşoară ceva ce trebuia să se desfăşoare. Nu mi‑a fost greu. I‑am spus că am fost solicitat de Maica Justina, că mi‑au spus simptomele şi istoricul, că am văzut analizele şi tomografia. A zis: „Aşa, până aici foarte bine!”. I‑am spus că la ieşirea din stomac este ceva, nu ştim încă exact ce, care blochează evacuarea şi de‑asta varsă şi nu poate mânca. S‑a uitat în ochii mei şi a zis: „O tumoare, nu?” am răspuns imediat „Da” (nu aş fi putut altfel. Noi aveam deja biopsia!). A zis: „Aşa, bineee!” Apoi, cu un uşor zâmbet, uitându‑se fix în ochii mei, a zis: „Dacă Maica Domnului mi‑a dat asta, o ducem aşa cum este! Mai departe. Ce facem cu tumoarea?” I‑am spus (deja chiar relaxat) că starea actuală a sfinţiei sale nu permite o operaţie, că nu s‑ar vindeca după, că e prea slăbit acum şi că noi ne‑am gândit să‑i montăm un tub în interior, să se poată alimenta, să lăsăm tumora pe loc o perioadă, să‑i dăm perfuzii, apoi mai vedem. Mi‑a cerut mai multe explicaţii, chiar să‑i desenez cum e blocat stomacul şi cum e tubul respectiv, apoi a acceptat zicând: „Facem! Acum? Unde mergem?”. I‑am zis (eram deja atât de relaxaţi toţi, încât zâmbeam) că nu azi, vom organiza şi, în câteva zile, după o necesară pregătire, o vom realiza. Am vorbit şi despre anestezie, şi despre consecinţe. Ne‑a dat binecuvântare.

După două zile de alimentare intensivă parenterală (în perfuzii) şi reechilibrare metabolică şi hidroelectrolitică, miercuri dimineaţa, 24 aprilie 2013, a fost transferat într‑o clinică privată unde, în cele mai bune condiţii şi în deplină siguranţă, s‑a montat endoproteza. Anestezia a decurs chiar mai simplu decât ne aşteptam, intervenţia a decurs bine şi repede, aş putea spune, perfect. După‑amiază, părintele era din nou în salonul său, cu stare bună, şi începea să se alimenteze. S‑a şi împărtăşit. În zilele care au urmat, starea a fost tot mai bună, prindea puteri, putea mânca, continuam şi alimentarea intensivă parenterală.

Desfăşurarea atât de simplă a intervenţiei endoscopice şi decurgerea atât de lină a anesteziei generale ne‑au încurajat să ne gândim la mai mult. Tumora era pe loc, nu o rezolvasem nicicum. Starea părintelui se ameliora. Unii colegi din echipă tot insistau pentru intervenţie, că va rezista, se va vindeca foarte bine, nu are metastaze, de ce să nu scoatem o tumoare care va evolua rapid. Am deliberat mult, am discutat diferite variante, am solicitat părerea mai multor chirurgi oncologi şi altor colegi oncologi (inclusiv din SUA, unde am trimis copia analizelor şi imaginile), luând în considerare toate aspectele situaţiei. Nu era deloc simplu să imaginezi o gastrectomie totală (extirparea întregului stomac şi crearea altui stomac din intestine) la un pacient foarte important, în vârstă de 94 ani, denutrit cronic, cu un singur plămân funcţional.

Am considerat că normal este să‑i cerem părerea părintelui Justin asupra a ceea ce urmează să facem. Nu este sfinţia sa cel care a rezolvat atâtea zeci, sute şi mii de situaţii, poate unele mult mai grele? Nu este sfinţia sa îndrumat de Dumnezeu? Nu este sfinţia sa cel în cauză? Cine altul ne‑ar putea scoate mai bine din această situaţie?

Din nou mi‑a revenit mie sarcina de a‑l informa. M‑am dus cu multă încredere, deja mă lămurisem că nu e deloc un pacient obişnuit – e altceva, e o situaţie aparte, poate chiar rolurile sunt schimbate. Pacientul ştie ce urmează, doctorul trebuie să‑şi dovedească credinţa, omenia, puterea, demnitatea, iubirea. Mă aştepta. „Spune Doctore, ce urmează să facem?”. I‑am prezentat situaţia cum am ştiut mai bine şi mai corect: că am terminat analizele, am conturat diagnosticul şi ne gândim ce atitudine să adoptăm în continuare; este vorba de o tumoră gastrică avansată, care evoluează probabil de multă vreme, poate de mai mulţi ani (a dat afirmativ din cap şi a spus: „Cel puţin trei…!”); nu sunt metastaze, tumora nu s‑a extins la alte organe, sunt câţiva ganglioni perigastrici dar rezecabili, tumora este mare şi prinde aproape tot stomacul; pentru moment, evacuarea stomacului a fost rezolvată cu endoproteza, se poate alimenta, însă acest fapt nu poate dura decât câteva săptămâni; tumora va evolua, se poate extinde la ficat, pancreas, peritoneu, situaţii în care nu se va mai putea face nimic, dar, în prezent, nu este extinsă. A ascultat tot fără să pună întrebări. Aveam senzaţia că îi spun doar lucruri cunoscute, pe care le ştie. I‑am spus că sunt mai multe variante: (1) să se intervină chirurgical, să se scoată tumora; este varianta cea mai bună pe termen lung, potenţial curativă, însă cea mai grea şi cea mai riscantă; presupune o operaţie grea, în anestezie generală, care e cu multe riscuri la 94 de ani şi cu un singur plămân; trebuie scos tot stomacul si construit altul din intestine, ceea ce e riscant deoarece, la vârsta înaintată şi deficitul proteic, s‑ar putea ca intestinele să nu se prindă, să nu se „lipească”, ceea ce ar duce la mari complicaţii, greu de tratat sau poate chiar fatale; (2) să rămână tumora pe loc, neoperată, astfel eliminând riscurile anesteziei şi chirurgiei majore, dar să încercăm să o distrugem cu radioterapie şi chimioterapie; radioterapia presupune şedinţe zilnice de iradiere timp de circa şase săptămâni în Cluj sau Iaşi, are o eficienţă extrem de mică în tumorile gastrice avansate, e greu tolerată şi cu unele efecte secundare; chimioterapia nu poate fi decât una „uşoară” la 94 de ani, şi, probabil, nu va putea opri evoluţia tumorii, în schimb, probabil, va adăuga unele suferinţe secundare; oricum, cu mult efort, aceste tratamente oncologice ar putea aduce foarte puţin; (3) să nu facem nimic, nici operaţie, nici tratamente oncologice, să ne bazăm pe endoproteză cât timp va rezista, eventual pe ceva tratamente naturiste, să continuăm alimentaţia parenterală atât timp cât se poate (părintele nu prea avea vene periferice accesibile, abia i‑am pus perfuziile) şi practic să asistăm la evoluţia bolii, aşa cum va fi ea şi atât cât va duce organismul.

A ascultat atent, nu a întrebat nimic, înţelesese sau ştia totul. Era liniştit şi privea undeva în jos. I‑am spus că nu avem nevoie de un răspuns rapid, avem puţin timp să ne gândim bine, deocamdată situaţia e sub control, poate până după Paşti vom lua o decizie (eram în Săptămâna Patimilor). Dintr‑o dată şi‑a ridicat privirea spre mine, parcă înviorat că luase o decizie, m‑a privit liniştit şi, cu un zâmbet, a spus: „Doctore, e rău acolo, nu? Păi, RĂUL TREBUIE SCOS! Ce mai stăm? La operaţie!”. Am ştiut din acel moment că va fi totul bine la operaţie şi am mers înainte cu încredere.

L‑am întrebat pe Părinte unde vrea să fie operat. Intra în discuţie Spitalul Clujana, unde era internat şi unde există o secţie de chirurgie condusă de Prof. Nicolae Constantea; Clinica Chirurgie III, de la Institutul de Gastroenterologie, specializată pe chirurgia stomacului, condusă de Prof. Cornel Iancu; Institutul Oncologic, unde lucrez eu şi unde este un serviciu chirurgical bun şi bine dotat cu o terapie intensivă bine dotată; într‑o clinică privată din Cluj, unde condiţiile de dotare ar fi maximale. Părintele a răspuns scurt: „Mergem la Oncologie!”

L‑am rugat să aleagă ziua operaţiei. A spus că după Paşti, poate vineri de „Izvorul Tămăduirii”. A dorit să‑şi petreacă sărbătorile la Mănăstirea Căşiel, în zona Dejului, la prietenul său Părintele Serafim. În toată această perioadă s‑au continuat perfuziile şi alimentaţia parenterală, alături de alimentaţia pe gură (aşa cum o dorea sfinţia sa, cu post negru în Vinerea Mare), Părintele fiind permanent supravegheat de ucenicii săi apropiaţi (printre care este Maica Justina, stareţa Mănăstirii Petru Vodă – Paltin, care este medic), de domnişoara Dr. Anamaria Caea, medic specialist anestezie‑terapie intensivă la Spitalul Clujana şi de o asistentă medicală.

La Căşiel, de Paşti, părintele a făcut mai multe recomandări maicii stareţe Justina privind treburile mănăstirii în perioada care urmează. Aceasta l‑a întrebat neliniştită dacă să se aştepte la ceva rău în zilele următoare, desigur, referitor la operaţie şi starea sănătăţii sfinţiei sale, din moment ce îi dă asemenea indicaţii. Părintele a răspuns că nu acum; operaţia va trece cu bine, va fi greu o perioadă, vor fi ceva complicaţii, dar va trece cu bine, se vor întoarce acasă la Petru Vodă, însă boala va merge înainte, nu va fi oprită.

Tot la Căşiel, de Paşti, părintele a primit mai multă lume. Printre ei, un preot din zona Dej – Bistriţa, apropiat al părintelui Serafim, însoţit de o asistentă medicală din Cluj care lucrează la Clinica Chirurgie III, ca asistentă şefă la Prof. Iancu Cornel, chirurg de renume naţional. Ştiind de diagnosticul părintelui Justin, cei doi, dar mai ales doamna asistentă, i‑au propus părintelui (şi celor apropiaţi) să meargă să se opereze la prof. Iancu, care este mai în vârstă decât Dr. Dan Eniu şi cu mult mai multă experienţă, care are mare experienţă în operaţiile pe stomac, fiind şi şeful secţiei de chirurgie digestivă la Institutul de Gastroenterologie.

Maica Justina ne-a povestit că părintele a răspuns: „Eu deja am ales. Pentru că la operaţie nu contează omul care o face, ci harul lui Dumnezeu care lucrează prin el. Eu am ales deja. Mergem la Oncologie!”, completând ulterior că nu are nimic împotriva doctorului Iancu, desigur că poate fi un medic foarte bun, dar nu‑l cunoaşte şi este împăcat cu decizia pe care a luat‑o.

Părintele s‑a întors în Cluj de la Căşiel duminică seara, 5 mai 2013, în ziua de Paşti. Era slăbit şi obosit. Avea nevoie de odihnă, sărbătorile, postul şi lumea l‑au obosit. A fost internat în Terapie Intensivă la Institutul Oncologic. În zilele următoare a fost alimentat intensiv, reechilibrat, pregătit pentru intervenţie. A fost vizitat de mai mulţi ucenici şi credincioşi, de mai multe feţe bisericeşti, s‑au făcut slujbe de maslu, chiar cu 11 preoţi, în salonul de terapie intensivă. Operaţia a fost programată pentru joi, 9 mai 2013, Părintele a spus că este bine.

Intervenţia chirurgicală a avut loc în dimineaţa de joi, 9 mai 2013. În jurul Părintelui au fost cinci chirurgi (printre care şi un fiu duhovnicesc venit din SUA), trei anestezişti cu experienţă şi mai multe cadre medii. Nu au fost incidente nici la anestezie, nici la operaţie. Totul a decurs lin şi simplu, uşor şi direct, în ciuda vârstei şi multiplelor tare organice. Noi, echipa chirurgicală, ne‑am simţit ghidaţi, ajutaţi, îndrumaţi şi protejaţi de puteri supranaturale, am avut şi linişte şi înţelepciune şi siguranţă. Cu noi au fost Sfântul Doctor Luca al Crimeii şi Maica Domnului, ale căror icoane le‑am dus în sala de operaţie la dorinţa Părintelui Justin. De altfel, icoana Sfântului Doctor Luca ne protejează, de atunci, în continuare, fiind rămasă la dorinţa Părintelui în blocul nostru operator.

Nu au fost incidente, dar tumoarea a fost mai tare decât noi. Nu a putut fi extirpată. Toţi cei prezenţi au fost de acord cu acest lucru, s‑a solicitat şi părerea şefilor de secţii din Oncologie şi conducerii Institutului Oncologic, celor cu experienţă, iar soluţia nu a fost decât una, în unanimitate: nu este operabil. Operaţia a constat în explorare, montarea unor catetere în intestin şi în venele gâtului pentru o alimentaţie artificială mai eficientă şi atât. În zilele care au urmat Părintele şi‑a revenit repede, a reînceput să se alimenteze, a primit vizitatori.

Când l‑am informat despre desfăşurarea operaţiei, a primit vestea cu linişte, ca şi cum ştia deja şi aştepta doar să vadă cum îi spun eu. A zis: „Dacă aşa vrea Dumnezeu şi Maica Domnului, aşa este. Trecem noi şi peste asta, nu, doctore?…” Nu s‑a plâns niciodată de nimic, mai ales de durere. Cei apropiaţi, care nu s‑au dezlipit niciun moment de lângă sfinţia sa, ne spuneau că îl văd cum se chinuie uneori de durere, dar nu cere nimic, iar dacă îl întrebau dacă îl doare, zicea: „Ei, puţin..”, ceea ce trebuia considerat durere mare.

Deşi a primit cele mai puternice antibiotice, în asociere terapeutică, precum şi o alimentaţie intensivă atât pe cale naturală, cât şi prin tubul intestinal şi prin venă, după cinci zile a făcut o complicaţie: ţesuturile fiind atât de slăbite şi de laxe, orificiul creat în intestin prin care s‑a introdus tubul de alimentare, în loc să se strângă pe tub s‑a lărgit, iar conţinutul intestinal a ieşit la nivelul peretelui abdominal şi a determinat o infecţie care i‑a cuprins muşchii abdomenului. Atunci când semnele (clinic, analize, tomografie…) se conturau clar în direcţia unei reintervenţii chirurgicale, l‑am informat pe părinte, care a spus: „Mergem! Facem! Să‑i dăm drumul, cu Dumnezeu înainte! Trecem noi şi peste asta. Doctore, fă ce trebuie!”.

Am reintervenit miercuri, 15 mai. A suportat bine anestezia şi intervenţia, care a fost mai mare decât prima. Am curăţat larg toate zonele infectate, am mutat tubul de alimentaţie, dar nu l‑am scos, am spălat şi dezinfectat ţesuturile. De data aceasta am fost doi chirurgi şi un anestezist, echipa minimă, dar tot protejaţi de Sfântul Doctor Luca. Operaţia a durat spre două ore şi a fost destul de impresionantă, deoarece ţesuturile fiind slăbite, infecţia a făcut distrugeri destul de mari. Nu puteam eu să ştiu atunci că, încă de multe ori, voi mai avea de făcut această curăţare, chiar mai mare decât acum, şi în alte condiţii, chiar în chilia Părintelui… Problemele însă doar începeau…

Evoluţia a fost din nou bună: tuburile drenau curat, am reînceput alimentarea, starea generală se ameliora, plăgile s‑au vindecat. A primit în spital mai mulţi vizitatori importanţi, printre care trei mitropoliţi: de la Cluj, al Moldovei şi al Parisului. Totuşi, organismul Părintelui era tot mai slăbit, în ciuda alimentaţiei intensive. Nu mai asimila aproape nimic, boala nemiloasă mergea înainte. Atunci când plăgile erau aproape vindecate, iar starea generală i‑a permis, părintele a dorit să meargă acasă. Se alimenta, nu avea dureri, nu sângera, avea tranzit digestiv, era slăbit, dar într‑o stare mult mai bună decât cea în care venise la Cluj. Deşi nu era complet rezolvat chirurgical, i‑am acceptat dorinţa de a se întoarce acasă. Avea încă şase tuburi.

Părintele Justin s‑a întors la Mănăstirea Paltin‑Petru Vodă în ziua de marţi, 21 mai 2013, zburând peste Ceahlău cu un elicopter pus la dispoziţie de un fiu duhovnicesc. Călătoria a decurs fără incidente, a ajuns cu bine acasă, unde a fost aşteptat cu drag de obştea mănăstirii şi de mulţi credincioşi. În permanenţă a fost însoţit de călugării apropiaţi şi de D‑ra Dr. Anamaria, inclusiv pe elicopter, fiică duhovnicească devotată, medic priceput şi apreciat de anestezie – terapie intensivă, care nu l‑a părăsit de când a sosit la Cluj şi până la final. Am ţinut legătura permanent cu Anamaria, cu Maica Justina şi cu Părintele Justin, vorbeam la telefon de câteva ori pe zi, primeam poze ale plăgii şi drenajelor.

Evoluţia părintelui a fost bună şi stabilă câteva zile, după care joi au început să apară probleme la operaţie, care pe vineri s‑au agravat. Am mers sâmbătă la Petru Vodă cu pansamente şi trusă medicală (deşi aveam să descopăr că acolo exista tot ce era nevoie) şi cu câteva medicamente. Acolo, în chilia de la Mănăstirea Paltin, am făcut o nouă mică operaţie de curăţire a plăgii, toaletă, rearanjarea drenajelor, permeabilizarea tuburilor. Am mers cu emoţii de ce voi găsi şi cum mă voi descurca în condiţiile unei mănăstiri, însă totul a decurs extrem de bine şi uşor, am avut tot ce era nevoie, s‑au respectat toate regulile de sterilitate, am avut ajutoare competente şi binevoitoare şi, în mod cert, am avut sprijin divin.

Părintele Justin s‑a simţit din nou bine în zilele următoare, a mâncat, a primit credincioşi. Miercuri, 29 mai 2013, s‑a mutat la Mănăstirea Petru Vodă (cea din deal), în prima sa chilie, ca să fie mai aproape de obştea de călugări. Era tot timpul însoţit şi îngrijit de doi medici şi de mai mulţi călugări apropiaţi, care s‑au preocupat să aibă tot ce e nevoie, să fie bine îngrijit. Avea oxigen de la un generator, care mergea continuu. Patul era special, de terapie intensivă. Era perfuzat pe venă centrală şi hrănit enteral şi parenteral, analize i se luau la 1‑2 zile, era tratat ca într‑un spital bun acolo, în chilia sa din mănăstire. Ţineam tot timpul legătura cu cei din jurul său.

Din nou, totul a mers bine peste săptămână, dar situaţia s‑a înrăutăţit vineri. Am mers din nou la Petru Vodă, am făcut o nouă operaţie de curăţire a plăgii, ceva mai amplă, de data aceasta în chilia din deal, însă parcă în condiţii tehnice mai bune. Parcă eram în sala de operaţii. Anestezia a fost perfectă (Dr. Anamaria), operaţia a reuşit perfect. În dimineaţa următoare, Părintele era altul, cu stare mult mai bună, s‑a împărtăşit, a dat binecuvântări.

Am stat de vorbă cu părinţii de la mănăstire, care doreau informaţii medicale directe, de la „sursă”. Le‑am explicat ce se întâmplase, ce am reuşit să facem şi că suntem mulţumiţi de ceea ce am re­a­lizat şi de evoluţia stării părintelui, ţinând cont de boala gravă nerezolvată, de vârstă, de starea biologică pre­cară, dar nu putem şti ce va urma şi dacă lucrurile nu vor merge rău din nou; mai mult chiar, nu avem o explicaţie medicală pentru ameliorarea stării sale şi analizelor la mănăstire – care sunt mult mai bune de­cât la spital, parcă tumora ar da înapoi – decât prin intervenţie divină.

Răspunzându‑le la întrebări cu pri­vire la ceea ce s‑a întâmplat la Cluj, legat şi de articolul calomniator apărut în Cotidianul legat de de­cla­raţiile preotului Ioan Mihai Pop din Chiochiş – Bistriţa, am confirmat că, în absolut toate momen­te­le şi eta­pele diagnosticului şi tratamentului, l‑am informat detaliat pe părinte, i‑am cerut părerea şi sfa­tul, iar de­cizia i‑a aparţinut sfinţiei sale şi nu nouă; acestea pot fi confirmate de cei care au fost pre­zenţi şi de documentele din dosarul medical, semnate de părintele Justin.

În săptămânile următoare situaţia s‑a repetat identic: totul bine peste săptămână, lucrurile se agra­vează vineri, eu merg la Petru Vodă sâmbătă sau duminică, fac o nouă operaţie acolo, de luni totul es­te din nou bine. Am fost de patru ori, o lună, la fiecare sfârşit de săptămână. Problemele erau în­tot­dea­una locale, la plagă, legate de tuburile montate.

Ultima dată, vineri, 14 iunie 2013, din cauza contactului prelungit cu plasticul şi siliconul tuburilor, cu pastele, prafurile şi soluţiile folosite la îngrijirea plăgilor, pe nişte ţesuturi friabile, a apărut o hemoragie din peretele abdominal, la început mică, însă care dădea semne să crească. M‑au anunţat imediat, era după‑amiaza, eram la consultaţii. Până mi‑am terminat pacienţii, spre seară (majoritatea veniţi de departe), le‑am comunicat ce măsuri urgente să ia la mănăstire pentru oprirea şi compensarea hemoragiei şi am făcut rost de materialele şi medicamentele necesare.

Am ajuns la Petru Vodă spre miezul nopţii, vineri spre sâmbătă. Totul era pregătit, acolo în chilia Părintelui, ca într‑o sală de operaţie: halate de unică utilizare, seturi de câmpuri sterile, câteva truse de instrumente sterile cu tot ce ai putea avea nevoie, oxigen, toate condiţiile de anestezie generală, doi medici anestezişti (unul din America), încă un chirurg (din America) să mă ajute, încă o doctoriţă şi două asistente, mai multe surse de lumină, toate medicamentele, pansamentele şi soluţiile necesare şi, mai ales, foarte multă bunăvoinţă şi iubire. Părintele era stabil, hemoragia continua, dar nu era mare. Cum aş putea să spun că nu este mâna Domnului? Cine s‑ar fi putut aştepta la o astfel de pregătire într‑o chilie de mănăstire?

Am intervenit rapid. Imediat ce am desfăcut pungile şi pansamentele am văzut sursa hemoragiei, era superficială, în muşchii peretelui abdominal. Compresiune imediată. Un punct de sutură. Hemostaza a fost obţinută în mai puţin de un minut. Sursa era unică. Totul era uscat. Cum să nu spun că este mâna Domnului?

Am scos toate tuburile. În sfârşit, după cinci săptămâni. Am debridat plaga, nu a fost greu, nu erau necroze, plaga arăta bine. Am făcut o toaletă bună şi am suturat plaga. În sfârşit, după cinci săptămâni, toate operaţiile erau închise, nu erau secreţii, plaga era uscată. Pansament.

În ziua următoare, sâmbătă, spre după‑amiază, când am plecat spre casă, pansamentul era tot uscat. Nicio secreţie, nicio hemoragie. Plaga se vindecase. Părintele era conştient, stabil, tensiune şi puls bune, analize bune; mi‑a mulţumit (tot sfinţia sa, când eu eram cel care trebuia să mulţumească); mi‑a dat ultima binecuvântare (eu nu ştiam că e ultima); i‑am sărutat mâna dreaptă. Am plecat acasă împăcat: ieşise din nou bine, parcă cel mai bine, deşi situaţia fusese cea mai gravă. Nu ştiam că fusese ultima dată când mi‑a fost dat să‑l pot atinge…

Părintele Justin s‑a mutat la Domnul în ziua următoare, duminică 16 iunie 2013, după Sfânta Liturghie. Apucase să lase în regulă moştenirea sa de la mănăstire. Nu avea tuburi, plăgile erau uscate, încă cu pansamentele puse vineri noaptea. Era liniştit, spun cei care au fost acolo. Dumnezeu să‑i aibă în grijă sufletul mare!

Viaţa mea este altfel după ce l‑am cunoscut pe Părintele Justin Pârvu. Are sens. Îmi ştiu menirea, rolul. Am mult mai multă putere şi încredere. Ştiu ce am de făcut şi că dacă fac ce trebuie va fi bine. Şi ştiu că Îl am pe Iisus Hristos alături atunci când fac ceea ce trebuie, chiar cu orice sacrificii. Prin tot comportamentul Său, părintele mi‑a arătat cum se poate trăi pentru Hristos şi întru Hristos, cum să dăruieşti, ce înseamnă să‑ţi iubeşti aproapele, a stabilit un standard. Este un exemplu viu, real, palpabil. A arătat că se poate, că nu sunt doar vorbe. Şi mi‑a demonstrat în permanenţă ce mare este Dumnezeu, ce mare este puterea, milostivirea şi iubirea lui Iisus Hristos. Prin Părintele Justin Pârvu am simţit puterea Divinităţii.

Îi mulţumesc în permanenţă, zi de zi, Părintelui Justin, că a existat în viaţa mea. Ştiu că nu sunt demn nici să stau în preajma sa, pentru că puţini sunt cei care se pot ridica la înălţimea dragostei şi jertfelniciei sale, iar eu sunt foarte departe de asta. Însă faptul că am avut prilejul să‑l operez şi să‑l îngrijesc este pentru mine un imbold, un semn de încredere, de dragoste divină, o binecuvântare. Binecuvântarea este a mea, eu am fost cel „câştigat”, chiar dacă am depus o muncă şi un efort în cele două luni cât l‑am avut în grijă. Eu nu am putut face prea mult, chiar dacă m‑am străduit cu toată fiinţa mea, însă am primit în schimb multă dragoste, încredere, putere, curaj, nădejde.

Mulţumesc, Părinte Justin!

Dan Tudor ENIU
Cluj‑Napoca, 2 februarie 2014

Această mărturie va apărea în ediţia a II-a a cărţii Avva Justin Parvu – Marturii. Amintiri. Minuni

sursa: ATITUDINI