„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”.
O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea
în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică
deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era
o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în
Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un
butoi de metal cu un volum de 200 litri.
Noi foloseam stuful tăiat ca
lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet
uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de
genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi
le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea
înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te
îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă.
Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când
noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut
călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi
pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului
de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să
spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6
zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de
apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea
se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar,
spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a
ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat
într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil
într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit
pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care
se varsă în Deltă. Acolo se forma un Iac de aproximativ 4-5 hectare,
şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi
frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia
dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de
stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm
acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi
amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă,
nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe
gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci.
„Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă
împuşcăm pe loc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o
intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte
unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi
toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la
genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le
tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt
detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri.
Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi
înşine, „noi vom fi victorioşi”.
Fiecare
dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de
ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început
să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt
balot, şi apoi altul. Era aproximativ 12,30 când am terminat al treilea
balot.
Dragii
mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea
mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost
o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi.
Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am
stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în
lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia
că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o
minune.
Credeţi că
aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul
dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind:
„Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu
ei”.
O minune ca să aibă rezonanţă în
sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât
de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă
el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la
inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit,
care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din
sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste
au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a
închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la
Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie
creştinească, aceasta se datorează lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu