Părintele Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe  rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai  blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință,  plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Sursa: Doxologia

Parintele Nicolae Steinhardt despre cele patru feluri de iertare

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba şi cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierţi – se cuvine a cunoaşte că ea e de patru feluri:

1. iertarea greşiţilor noştri,

2. iertarea celor cărora noi le-am greşit,

3. iertarea de sine,

4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu.

Reluând:

1) Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi. (El ştie că este de asemenea supus greşelii şi cunoaşte ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: „Nu este drept unul; nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este”)[ Rom. 3,10 - 12; Vezi şi Ps. 13, 2-3 şi 52, 3-4.].

Domnul Însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită; căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Matei 18, 20-22) „de şaptezeci de ori câte şapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit chiar ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi! Iar în Rugăciunea domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri:

a. Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.

Parintele Nicolae Steinhardt despre lepadarea de Hristos

- cuvânt de învăţătură, asa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia, în duminica întâia după Pogorârea  Sfântului Duh (1987) -

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.
Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:


„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”.

Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26:

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.

Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei:
„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.
Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!
Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?

Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.

Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.

Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de  formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu  ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage  greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în  sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s  decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.

Parintele Nicolae de la Rohia: Cazul Zaheu.

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit. Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.

Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist —cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia. Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.

Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne. Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse. Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.

Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.

Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos. Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor. Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi. Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.

Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate, un om nou. Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului. Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20). Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forţe), omul cel vechi moare, se naşte un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice şi etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acţiune a celor de pe ţărmul creaţiunii: misterul e deplin şi se produce între cer şi pământ, în acel spaţiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcaţi, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coerciţiune şi silire, consecinţa fiind că insul îşi impune sieşi un mod de viaţă, o scară de valori şi o trezvie a cugetului. El poate spune acum: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-ne-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).

Puterea Domnului de a replămădi omul vechi şi de a făuri dintr-însul o fiinţă nouă s-a dovedit şi la chemarea lui Levi-Matei (un vameş şi el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce. Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineancă, orbul din naştere, demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros şi alţi tămăduiţi care de-îndată Îl urmează, preamărindu-L pe Hristos (fără a pierde însă din vedere că în aceste cazuri din urmă, metanoia cunoaşte şi temeiuri explicative, o logică omenească izvorâtă din recunoştinţă).

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”, spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreună cu faptele lui. Şi ne-am îmbrăcat în cel nou, dezbrăcându-ne şi dezpovărându-ne de vieţuirea cea veche. Hristos ne înnoieşte întru totul, ne îmbracă în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn şi izvor de naştere: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strigă prin poftele amăgitoare; şi să vă înnoiţi în duhul vieţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).

Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie: „Fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10). Cuvântul „îmbrăcat” nu face referire la o acţiune de suprafaţă, ci are sens de „contopit cu”, fiind sinonim cu „întrupat”, ca şi în cutremurătoarea formulă; „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Sf. Apostol Pavel subliniază „baia naşterii celei de-a doua prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: „Fiind născuţi din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).

Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu; şi-1 răpeşte de sub stăpânirea morţii spre a-1 da vieţii, iar celui acum viu îi rosteşte: mori vieţii acesteia trecătoare spre a fi viu întru Mine.

Prin botez şi prin pocăinţă, Hristos refăureşte făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeaşi, dar care ia cu totul altă înfăţişare şi poartă cu totul alte sensuri pentru cel căruia i s-au deschis ochii inimii şi cugetul. Botezul este cu adevărat o sfântă şi înfricoşătoare taină, câtuşi de puţin o simplă ceremonie, ci actul care face din cel botezat o altă fiinţă. La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfântă şi extraordinară bucurie. Dovadă şi ospeţele care în referatul evanghelic mai întotdeauna însoţesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu… Instantaneitate şi veselie – iată principalele caracteristici ale naşterii din nou. Ospăţul – iată firescul accesoriu; potopul fericirii şi al înnoirii – iată consecinţa imediată. Pentru toţi botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc naşterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiţi sunt cei care nu au rămas în întuneric şi au văzut totuşi lumina, mai devreme sau mai târziu.

Duhul e foc şi fulger, o dată cu fiecare creştinare ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou. Uimirea, bucuria şi binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai puţin intense decât ale lui Adam în ziua a şasea a Facerii, când a deschis ochii şi a contemplat zidirea.

Prin botez şi metanoie (care e reîmbrăcare în haina curăţiei) se dovedeşte puterea lui Hristos. Pruncul creştinat (şi observaţia e valabilă şi pentru convertitul ulterior la credinţa în Hristos) nu mai este o simplă vieţuitoare, înzestrată doar cu însuşiri mintale superioare; el se naşte a doua oară din apă şi duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate şi omenire. Procesul înnoirii implică atât interiorul celui renăscut cât şi posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parcă s-ar ridica văluri, s-ar risipi întunecimi şi s-ar ivi temeiuri nebănuite ale universului.

Să mulţumim cu toţii, cu emoţie adâncă şi inimă voioasă, că suntem ai lui Hristos, fie de la naştere, fie de mai târziu, cu toţii însă născuţi din duh, născuţi de sus, în numele lui Hristos Iisus, pentru vecie.

Părintele Nicolae Steinhardt – Daruind vei dobandi 

Parintele Nicolae Steinhardt: Jertfa, marturisirea si curajul crestinesc al Sfantului Arhidiacon Stefan. Pilda stralucita a Sfantului. Hristos ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte. De nu, vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea.

Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?
Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita ... ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56? "A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu."

Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui. Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui "ca o fata de inger".

Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.

De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.

Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o

Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.

Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.

Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri."

Marcu 8, 38: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri."

Luca 9, 26: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri."

Luca 12, 8-9: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu."

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.

Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: "Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire."

Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.

Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. "De forma" nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca - in orice fel - Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.

Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.

De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu - mare nerozie - pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa! Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in vic1enii ieftine de tipul "am facut-o numai de forma" ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.

Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de "ceilalti ". Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti.

Nicolae Steinhardt

Sursa: CrestinOrtodox.ro