Traian Golea: Cum se regizeaza condamnarea unui popor. Petre Roman - Ion Iliescu - Revista 22 - Moses Rosen - Elie Wiesel - New York Times - Congresul American. Doctorul Teofil Mija despre doua suflete de eroi: Traian Golea si Ion Gavrila Ogoranu.

      

        Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Vezi si:

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.

Victimele mineriadei eliminate la TVR de inculpaţii în procesul mineriadei: CTP, Petre Roman şi Răzvan Theodorescu. CNA?

O “Editie speciala” a TVR, in care urma sa se discute despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, in format “fata in fata”, fostii studenti si fosta putere, a adus in platou doar autorii diversiunilor si manipularilor din acele zile, de la propagandistul FSN si apologet al violentei minerilor in ziarul Adevarul, scremutul “procuror al natiunii” Cristian Tudor Popescu, la presedintele TVR de atunci, cunoscutul idolatru al lui Iliescu-KGB Razvan Theodorescu, si responsabilul numarul doi de crimele fortelor de ordine si ale minerilor, fostul prim-ministru Petre Roman, cu totii inculpati in Dosarul Mineriadei. De partea cealalta, a victimelor mineriadei, cel mai probabil la presiunile “mogulului PSD” Sasha Sassu si ale celor trei figuri numite, invitatul special George Roncea, organizator al manifestatie maraton din Piata Universitatii, agresat, arestat si incarcerat ilegal de fortele mineresti si de securitate ale Guvernului FSN Iliescu-Roman, a fost rugat de realizatorul emisiunii, Mihai Voicu, sa nu mai participe. In locul lui a fost adus Emil Constantinescu, cel care, timp de patru ani cat a fost presedinte, nu a facut nimic pentru pedepsirea vinovatilor in Dosarul 13-15 iunie. O aparitie jalnica, chiar penibila, daca mai notam si ca l-am prins cu ciocul vopsit, parca pentru a completa costumul fistichiu al insuratelului de manelista Petre Roman.

Este mai mult decat jenant ca, la 20 de ani de cand, chiar in Piata Universitatii, s-a militat pentru o Televiziune libera si independenta, un realizator profesionist sa fie silit sa elimine in ultimul moment un invitat, martor principal al macelului mineresc, in favoarea raspandirii in masa a acelorasi minciuni si intoxicari spuse timp de 20 de ani, pe banda, chiar de catre cei responsabili in mare parte de inscenarea “loviturii de stat” din 13 iunie si a violentelor si crimelor care au urmat in zilele de 14 si 15 iunie 1990. Nici macar o interventie nu a fost in contradictoriu, pentru a se afla macar o farama de adevar, pe tot parcursul emisiunii. De ce nu au fost invitati si Viorel Ene, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor, inginerul Ioan Manucu, cel care a intrerupt trenurile cu mineri la Craiova, Dumitru Iuga, liderul sindicatului TVRL, si altii si altii??? Lipsa de echidistanta a emisiunii – in care “ei” se sustineau intre “ei” – a fost frapanta. Iar Marian Voicu a ajuns sa intretina (pentru ce?), intr-o discutie anosta si chinuita, niste personaje, care, intr-un adevarat stat de drept, ar fi trebuit pana acum sa raspunda in fata legii pentru actelor lor. De la adevar pana la minciuna e un lat de palma. TVR nu a reusit sa-l treaca, nici dupa 20 de ani. Pacat de meserie, pacat de terfelirea in noroi a adevarului, inca imbibat de sange nestins.

Victor RONCEA

Mărturie cutremurătoare a lui George Roncea despre crimele mineriadei. 14 iunie 1990 - ziua când n-am murit... Jurnalişti care au incitat la violenţă

…in memorian Dragos Drumea

…este ora 3 si jumatate dimineata. Acum un sfert de ora isi dadea duhul in bratele mele un baiat impuscat in gat.

Fix in urma cu 20 de ani. 14 iunie ’90.

Avea traheea zdrobita – un glonte il lovise in ceafa si lasase la iesire o ditai gaura prin care sangele ii tasnea ca dintr-o fantana arteziana. Stiam cum arata ranile produse de glont – iesirea la 7.62 este destul de urata. Se tragea in draci cu munitie de razboi. Fusesem chemat in scara blocului Romarta de niste tineri care m-au vazut cu aparatul foto de gat. In cursul zilei care trecuse deja, 13 iunie, trasesem pe film aproape toti mortii si ranitii – “legionarii” impuscati de cadrele MI si MApN la instigarea lui Ion Iliescu.

M-am trezit singur in scara blocului cu baiatul care agoniza pravalit pe jos, la baza scarilor. Un tanar imbracat ingrijit, cu un sacou pepit parca iar langa el zacea o geanta cu un letcon si niste sarme de fludor. Probabil electronist si venea de la munca. O femeie care locuia in bloc mi-a adus o lumanare si a fugit inapoi in casa, speriata de rafalele armelor. Intunericul din scara blocului era brazdat de palpairile flacarii lumanarii si de lumina blitz-ului. Tiuitul blitz-ului, in timp ce se reincarca, era acoperit de horcaitul baiatului. Se mai auzeau din cand in cand rafale de mitraliera, afara. Era foarte mult sange in jur si alunecam, straduindu-ma sa fixez lumanarea, sa tin si de aparatul foto, sa reglez obiectivul si sa trag de parghia aparatului, un Praktika old stile, care se arma greu dupa fiecare cadru tras. Manevrele fotografice erau sinistre, declansatorul imi aluneca deoarece ma umplusem de sange pe maini in timp ce incercam sa opresc cu palma suvoiul rosu care tasnea din gatul baiatului.

Simteam cum imi zvacnea mana datorita presiunii sangelui care erupea la fiecare expiratie si ma stropea printre degetele naclaite. Tanarul se sufoca, i se zguduia spasmodic tot corpul haraind, nu-i mai ajungea aerul in plamani, se auzea un fel de suierat, de galgait, din adancul sau.

Mi se parea ca ma urmareste cu privirea, ca ma implora sa-l ajut, atintindu-ma cu ochii holbati, innebuniti de spaima, din ce in ce mai cetosi, horcaind din greu, cuprins de convulsiile ingrozitoare ale sfarsitului. I se scurgea viata printre degetele mele, afara se tragea inca, nu aveam niciun ajutor si m-a cuprins disperarea dandu-mi seama ca isi pierde cunostinta si ca imi va muri in brate, sufocandu-se cu propriul sange care inundase totul in jur.

Cred ca intelegea ca se duce. Intelesesem si eu ca ma aflu din nou in preajma mortii si ma enerva teribil ca nu mai stiam ce sa fac, ca nu reuseam sa opresc suvoiul acela negru care nu se mai oprea sa se scurga impreuna cu viata din trupul ciuruit al tanarului. Si astazi ma enervez cand imi reamintesc momentele acelea. Nu voi uita niciodata ultimele clipe ale acelui baiat, momentele in care-i tineam lumanarea, tragand in cadru, pe film, marturia asasinarii sale.

I-am strigat nu stiu nici eu ce, crezand ca poate ma aude. Nici acum nu cunosc de unde a aparut si Victor, frate-miu, si el cu niste aparate foto spanzurate de gat, l-a luat in viteza pe baiat in brate, impreuna cu niste tineri, si l-au dus la o masina alba a medicilor de la Medicine sans Frontiere (care sustineau ca se vor duce la Coltea – ulterior nu s-a gasit nici o inregistrare a lor si a impuscatului Dragos Drumea la spital, pentru noaptea de 13-14 iunie 1990).

Profesorul Ion Coja: Antisemitism sau antiromânism? sau Unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan?

Sunt aproape douăzeci de ani de când fac, zi de zi, eforturi disperate să nu cedez anti-semitismului și să caut, iar când nu găsesc, să inventez dovezi că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau Andrei Cornea ori Aurel Vainer! Dar unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau ca Andrei Cornea ori Aurel Vainer?!…
Ce simplă este viaţa pentru românul antisemit!… Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu i se ofere pe tavă încă o dovadă sau chiar mai multe în aceeaşi zi despre răul făcut nouă, românilor, ba de un evreu nenorocit, ba de altul, uneori în bandă asociaţi, caz în care îşi trag alături şi câţiva parteneri români dintre cei mai neaoşi…
Circulă pe Internet un filmuleţ cu un evreu, Shimon Peretz, fost prim ministru în Israel, mare sculă aşadar, care declara la o întâlnire de mafioţi că ei, mafioţii evrei, au cumpărat Manhattanul, Polonia, Ungaria şi România… Nu trec multe zile şi primesc un vast material intitulat Doi ani de când Israel a cumpărat România cu date concrete, cu numele evreilor descurcăreţi care au preluat rolul statului român prin aşa zisa dezetatizare sau privatizare. O bună, cea mai bună parte din ce a fost proprietatea statului român și a „întregului popor muncitor” este acum proprietatea unor evrei… După câteva zile găsesc acel material într-un ziar, publicat pe două pagini… Într-un singur ziar. Restul presei din România tace cu nemernicie pe acest subiect tabu!
Mai trec câteva zile şi mă întâlnesc cu un procuror, şi-l întreb dacă este ceva adevărat în aceste materiale semnate de „Adevăratul Serviciu de Informaţii” (sau cam aşa ceva) şi procurorul confirmă: la majoritatea tunurilor ilicite care s-au dat în România capitalistă profitorii au fost „investitori” evrei…
Și exemplele pot continua, exemple de fapte și împrejurări în care îngăduinţa şi cumsecădenia noastră românească este pusă la grea încercare. Constat în jurul meu, la tot mai mulţi tineri îndeosebi, că se generalizează sentimentul că nici nu te poţi aştepta la altceva de la evrei…
Mă simţeam tare, bine înarmat sufleteşte, ca să nu cad în acest păcat. Totdeauna m-am simţit capabil să gândesc nuanţat, fără generalizări comode şi pripite, pe fiecare ins asupra căruia mă pronunţ să-l judec cu prudenţă şi numai pentru faptele sale, judicios probate. Deunăzi însă, pentru prima oară m-am simţit vulnerabil! Am simţit că nu mai pot la infinit să susţin public că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan. Repet, unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan? Și de unde să ştim noi că aceşti evrei mai există de vreme ce nici unul dintre ei nu iese în faţă şi nu se dezice de Silviu Brucan & compania de anti-români?!

Dr. Florin Mătrescu face un Apel la moralitate către toţi românii. Votând cu Mircea Geoană eşti complice cu cei care au mâinile murdare de sânge!

Pe 6 decembrie românii sunt chemaţi din nou la urne, astfel ca prin votul exprimat să tranşeze între cei doi candidaţi rămaşi în cursa pentru preşedinţia României: Traian Băsescu şi Mircea Geoană .

Exact la doua săptămâni de la acest reper cronologic cu valoare istorică (viitorul va atesta aserţiunea noastră) vom comemora 20 de ani de la evenimentele din 1989, moment crucial, cu multiple cauzalităţi, semnificaţii şi consecinţe. În acest context, votul fiecărui participant este încărcat nu numai de o imensă responsabilitate, dar, în egală măsură, de o implicare morală ne­obişnuită.

Aspectul moral al deciziei alegerii preşedintelui României este extrem de important. Sub carapacea unei majorităţi parlamentare, cu un candidat la postul de premier "garantat", cu promisiunea de a aduce "liniştea iliesciană" în societate, cu un pachet de acuzaţii grave şi nefondate la adresa "dictatorului Băsescu" (diabolic susţinute de Antene, Realitatea şi televiziunea naţională), se ascunde de fapt o nouă încercare de restauraţie plenară a reţelelor corupte, masonizate total sau parţial, dar, mai ales, este evident rolul central (şi cu o forţă de conglomerare denotând experienţă şi perfidie) al vechilor cadre comuniste ale PCR-ului şi securităţii, figura "galion" fiind rutinatul K.G.B.-ist Ion Ilici Iliescu. Iar acesta din urmă este tartorul loviturii de stat din decembrie 1989, al deturnării revoltei autentice a eroicului tineret al României, al comandării măsurilor criminale ce au dus la uciderea cinică a peste 1400 de români (după 22 decembrie 1989, moment în care Ceauşescu fugise), cel ce a jucat rolul central în zdrobirea "Pieţei Universităţii", totodată crudul organizator şi beneficiar al mineriadelor, cel care apărând cu înverşunare "valorile comunismului" a bagatelizat condamna­rea comunismului, fiind garantul principal al băgării sub obroc a crimelor comuniste (însumând în statistica avansată în lucrarea noastră, Holocaustul Roşu, cca. 950.000 de victime pe teritoriul actualei Românii şi 1.500.0000 de morţi în Basarabia, cea înstrăinată ultima oară sub preşedinţia aceluiaşi trădător de ţară) şi opozantul cel mai redutabil al unor acte judiciare corecte, vizând acest capitol macabru din istoria ţării noastre.

Faptul că domnul Crin Antonescu, în ajunul comemorării a 20 de ani de la masacrul din decembrie 1989, a bătut palma cu exponentul celor murdăriţi de sânge şi compromişi impardonabil politic şi moral, Mircea Geoană, fiu al unui general de securitate, dacă adiacenţii la acest sinistru complot (Corneliu Vadim Tudor, George Becali, poate maghiarii, independenţii şi minorităţile) îl urmează din interes sau ură primitivă împotriva preşedintelui actual şi lasă ţara în cădere liberă (în plină criză economică mondială, privată de accedarea împrumutului venit din bănci străine, cu o corupţie numai parţial strunită şi cu o justiţie aservită quasitotal clicilor mafiote politico-financiare), nu mai poate mira pe nimeni, români sau străini. În schimb, dacă liberalii nu sunt conştienţi că prin această opţiune "lichidează" moralmente P.N.L-ul, partidul Bratienilor, urmându-i conform planificării " oculte" pe ţărănişti, dacă alţi cetăţeni ai României repetă acest gest şi-1 cauţionează prin votul lor pe Mircea Geoană, România va avea parte de o restauraţie comunistă malignă iar votanţii vor purta toata viaţa "ştampila" complicităţii morale cu cei implicaţi direct (cazul tovarăşului Ion Ilici Iliescu, cazul gradaţilor cu epoleţi de toate culorile ce-au ordonat focurile ucigătoare ce au permis "furarea Revoluţiei", în parte urmaşi sau emuli ai celor vinovaţi de săvârşirea Holocaustului comunist, unul dintre ei fiind vajnicul liberal, tovarăşul Petre Roman, alias Neulander) sau indirect. Complicitatea cu cei care au făcut ca timp de 20 de ani societatea românească să rămână împietrită în ghearele structurilor securisto-comuniste, aflate în concu­binaj cu trusturile financiare şi economice, catalizate şi monitorizate de revigorata masonerie naţională (în parte internaţională), este o culpă creştinească, morală, ce te urmăreşte şi te blamează o în­treagă viaţă.

Dr. Florin Mătrescu, fost secretar general al Congresului Mondial Românesc şi al Comitetului Naţiunilor Captive Germania/ Europa, autorul "Holocaustului Roşu"

P.S. În 1995 citisem în presa germană că se plănuieşte o coaliţie între Convenţia Democrată şi F.S.N-ul lui Petre Roman, un emanat de frunte al conjuraţiei din decembrie 1989 şi părtaş la butoanele Revoluţiei şi mineriadelor. Abordând acest subiect, la sediul central al Alianţei Civice din Bucureşti, am cerut şi sperat într-o infirmare a acestei terifiante posibilităţi. Spre groaza mea, mai multe voci dintre cele pre­zente, la unison, au confirmat senin această alianţă contra naturii ce se prefigura, dar nu se parafase. Fără jenă, fără îndoieli! În acest cadru, dom­nul Caramitru m-a întrebat ce aş face eu (întrebarea viza desigur exilul românesc) în situaţia de atunci a ţării, cu posibilităţi reduse de a coagula o altă alianţă politică. I-am replicat că prin apartenenţa mea la exil (evident şi a celor cca. 5000 de români din Europa, America şi Australia, implicaţi în cadrul Congresului Mondial Românesc, oameni pe care îi reprezentam) nimeni n-ar îndrăzni să ne facă o asemenea propunere dezonorantă. Prevedeam o înnămolire a României, o stopare violentă a progresului ei, o înnălbire a nomenclaturii comuniste, o muşamalizare a crimelor regimului comunist şi pierderea oricărei şanse de a se face justiţiar dreptate. Ceea ce s-a adeverit cu prisosinţă! Îndemnându-şi alegătorii să-şi dea voturile lui Mircea Geoană, liberalul Crin Antonescu repeta actul de prostituţie şi irespon­sabilitate politică săvârşit în 1995-1996, iar liberalii care-i urmează îndemnul pun semnătura de gropari asociaţi ai partidului ce a contribuit decisiv la dăltuirea României Mari.

Piaţa Universităţii - ţinta diversiunilor şi a manipulărilor şi după 19 ani

La aproape două decenii de la represiunea sângeroasă a Pieţei Universităţii din 13-15 iunie ordonată de Ion Iliescu, manipularea şi diversiunea pe această temă încă persistă, alimentată de trusturi de presă subordonate apropiaţilor lui Iliescu şi de grupări diversioniste coordonate din umbră de personaje mai mult decât controversate.
Comemorarea zilei de 13 iunie 1990, organizată de victimele mineriadei şi de vechii golani ai Pieţei Universităţii, fondatorii şi liderii organizaţiilor care au creat şi susţinut vreme de 54 de zile acest fenomen unic în istoria recentă, a fost ţinta unui adevărat atac mediatic şi nu numai. Un grup obscur, ca finanţare şi organizare, a instigat la violenţă printr-o acţiune făţişă de provocare, încercând să plaseze registrul acestei zile de comemorare într-o cheie a derizoriului, de şuşanea de gang, acţiune prezentată copios de trusturile vechilor complici şi subordonaţi ai „bătrânului edecar“ Ion Iliescu.
Deşi Realitatea TV, de exemplu, a filmat mai bine de şase ore la faţa locului, atât slujba în memoria celor ucişi de hoardele de mineri, cât şi luările de cuvânt ale vechilor golani, deţinuţilor politici şi ale basarabenilor, victime actuale ale comunismului, ilustrarea acestei zile s-a făcut cu imagini fără nicio legătură cu 13-15 iunie 1990 - respectiv cu imagini din 1999!
Antenele lui Voiculescu, tovarăşul dintotdeauna al lui Iliescu, au prezentat exclusiv acţiunea diversionistă şi stupidă a grupării unor aşa-zişi noi golani, care îmbrăcaţi în costume de miner de operetă s-au apucat de un „flash-mob“ de pantomimă şi scălămbăială în locurile unde studenţii au fost năuciţi cu bătaia şi umpluţi de sânge, cu 19 ani în urmă. În urmă cu un an, ceva similar, intitulat „flash mob - bătaie cu perne“ iniţiat de un grup de tineri cretini pesedişti, a împins în derizoriu şi penibil manifestările legate de această zi sângeroasă. Miza este uşor de înţeles: pe Iliescu îl scoate din sărite comemorarea crimelor sale drept care s-a creat o strategie mediatică de minimalizare, împingere în deriziune şi desconsiderare a evenimentelor din 13-15 iunie.
Pro TV-ul boss-ului Adrian Sârbu a sărit pur şi simplu peste această zi, din motive simple, Adrian Sârbu a fost cel care din postura de şef de cabinet al lui Petre Roman a cerut Armatei dinamită pentru a arunca în aer Balconul Universităţii. Armata, respectiv generalul Stănculescu, a refuzat să dea curs unei astfel de „iniţiative scelerate“ trimiţându-l la plimbare pe teroristul de serviciu al regimului Iliescu, devenit ulterior principal agent media al FSN.

Manipulatorii din umbră

Gruparea aşa-zişilor „noi golani“ - un nume al imposturii, deoarece aceştia nu au niciun fel de legătură cu golanii Pieţei Universităţii, ei provenind din zona fotbalului - nu este la prima acţiune cu caracter diversionist, iar suportul media oferit acestora scoate la lumină complicităţi ascunse până în prezent, fire ce duc la unul dintre generalii de vârf ai sistemului corupt al Justiţiei militare, pensionat forţat de Traian Băsescu, dar şi la personaje înfiltrate în „societatea civilă“ cu obiective şi ţinte deloc civile sau civice.
În spatele pseudo-golanilor, a ultraşilor, se află un anume - Teodor Mărieş, cel care a făcut jocul lui Iliescu pe 15 iunie 1990, în Piaţa Universităţii, instigând la violenţă şi justificând intervenţia organelor de represiune şi chemarea minerilor. Mărieş este strâns conectat de generalul Dan Voinea, la rândul său aflat într-un cerc de interese ce cuprinde foşti consilieri prezidenţiali ai lui Emil Constantinescu, dintre care unul, fost secretar de stat liberal, este actualmente secretar de stat în subordinea lui Boc. Voinea, rejectat de Justiţie după rezultatele sale dezastruoase, este actualul angajat al Institutului controlat de Marius Oprea, unul dintre cei mai vituperanţi critici ai lui Traian Băsescu. Oprea, liberal din gruparea lui Tăriceanu, se află, surprinzător, în continuare în solda actualei guvernări PDL-PSD.
Dan Voinea a deţinut, între anii 1997 şi 2000, şefia Secţiei Parchetelor Militare. În aprilie 2006, Dan Voinea a fost numit în funcţia de procuror militar şef-adjunct al Secţiei Parchetelor Militare. În octombrie 2008, procurorul general Laura Codruţa Kovesi a cerut revocarea lui Voinea din funcţie, acuzându-l de tergiversarea dosarelor mineriadelor şi ale revoluţiei. Printr-un decret semnat de către Traian Băsescu, Voinea a fost pensionat la 1 aprilie 2009. Acesta a întocmit, chemat personal de Ion Iliescu, şi rechizitoriul „procesului“ în urma căruia Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte în decembrie 1989.
El a fost acuzat public că misiunea sa cheie a fost tergiversarea şi muşamalizarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei în care este direct implicat Iliescu. Presa a dezvăluit că între Ion Iliescu şi generalul Dan Voinea a existat o conexiune ascunsă, iar generalul a încălcat cu bună ştiinţă legea, ţinând secret faptul că, încă din anul 1984, este un apropiat al lui Ion Iliescu. Ancheta recentă a CSM şi rezoluţia Parchetului General, susţinută şi de Ministerul Justiţiei a arătat că Voinea de fapt a fost un impostor al Justiţiei şi al uniformei militare, activitatea sa reprezentând o pată pe obrazul celor două instituţii - Armata şi Justiţia.

Reţeaua generalului Voinea

Generalul Voinea şi-a creat o adevărată reţea de susţinere, în decursul anilor, în presă şi în rândul unor organizaţii mai mult sau mai puţin civile - de la GDS la Asociaţia lui Mărieş şi nu numai. Utilizând aşa-zişii „revoluţionari“ în fapt mici grupuri gălăgioase de manevră, a obţinut imaginea unui general asistat şi susţinut prin presiune publică de „revoluţionari“ şi „societatea civilă“.
Doru Marieş, cocoţat la şefia unei astfel de asociaţii cu sprijinul deschis al generalului Voinea, a fost liderul unei fantomatice organizaţii - Alianţa Poporului - în timpul desfăşurării manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din 1990, care promova constant un mesaj al confruntării violente. Considerat un provocator aflat în slujba Poliţiei şi al organelor FSN, Teodor Mărieş a fost izolat de către studenţi, fondatorii Pieţei Universităţii. Organizatorii Pieţei Universităţii l-au suspectat de la bun început pe Mărieş şi gruparea sa că au misiuni diversioniste. Un fost şef al UM 0215, colonelul Florin Calapod, a avut o misiune-cheie în acea perioadă. Rolul brigăzii sale a fost compromiterea mesajului Pieţei Universităţii - nonviolent şi paşnic, prin instaurarea unui spirit autarhic şi anarhic şi prin iniţierea unor acţiuni provocatoare de către organizaţii infiltrate de securiştii săi.
Mărieş a fost instrumentul principal al acestui proiect malefic, care avea ca scop justificarea intervenţiei în forţă împotriva manifestanţilor Pieţei Universităţii. Mărieş a dispărut o lungă perioadă de timp din atenţia publică, ulterior reapărând, fraudulos, peste 15 ani, în fruntea unei organizaţii - 21 Decembrie 1989 - cu care nu a avut nimic de-a face vreme de peste un deceniu şi jumătate şi promovând făţiş o grupare creată din galerişti de stadion.
Grupusculul aşa-zişilor „noi golani“ ai lui Mărieş s-au făcut remarcaţi prin acţiuni camuflate, clasic, sub masca „anticomunismului“ şi „românismului“, împrăştiind tricouri, afişe şi fluturaşi cu o pseudo-hartă a României mari, din care lipseşte tocmai... Basarabia istorică, respectiv ţinuturile aflate la ucraineni. Gruparea ultraşilor de pe stadion, convertită falsificator sub o titulatură a imposturii, nu este decât încă o grupare de confiscare şi maculare a idealurilor şi reperelor româneşti, asemenea actualei conduceri dubioase a organizaţiei „21 decembrie“.

George RONCEA
www.curentul.ro

Cezar Ivanescu: "Procesul comunismului nu se va face niciodata!" Cine sa-l declanseze? Petre Roman, Tismaneanu sau Liiceanu?, se intreba marele poet.

Petru Ursache în dialog cu Cezar Ivănescu (fragmente). „Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului . Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? . Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.? . România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă . Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă“



Petru Ursache: Cum poate fi judecată „starea poeziei“ româneşti, începînd cu perioada marelui triumvirat Şelmaru-Moraru-Răutu şi pînă în momentul de faţă? Am pus sintagma „starea poeziei“ între ghilimele, pentru că circula cu mare frecvenţă în anii realismului socialist, cum ai vorbi despre „starea vremii“, pînă la golirea de sens, pentru a se face loc politicului terorizant. Mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale?

Cezar Ivănescu: După „obsedantul deceniu“ proletcultist din a cărui producţie literară nu rămîne decît poezia lui Labiş, poezia românească s-a emancipat de ideologia comunistă şi, prin valuri succesive de poeţi, şi-a recuperat integral tradiţia.

Prin construcţia piramidală a societăţii comuniste, literatura era foarte aproape de ideologic şi politic (vîrful piramidei) şi de aceea era aspectată cu mare atenţie de cerberii comunişti care o asimilau cu propaganda, ca pe vremea lui Hitler. Era normal să se cerceteze periodic „starea poeziei“.
Da, categoric, mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale, cu condiţia ca poeţii să redevină profeţi, iar poezia să-şi recîştige funcţia ei primordială de vehicul al sacrului...

Petru Ursache: Dacă postmodernismul (la noi) ţine de o dată calendaristică (mai toţi „optzeciştii“ se declară postmodernişti) sau are rădăcini mai adînci în creaţia artistică? Pot fi identificate „dominante“ ale „postmodernismului“ în epoci mai îndepărtate, în istoria experienţei estetice, începînd, de pildă, cu antichitatea? Mă refer la intenţia de a epata şi deranja pînă la obrăznicie, la „întoarcerea înapoi cu mînie“, la frauda sau receptarea (prin citat) binevoitoare a antecesorilor, demonetizarea valorilor clasicizate, demitizarea, histrionismul etc.

Cezar Ivănescu: Postmodernismul este o prostie savantă, este un prostmodernism, parazitar al modernismului dealtfel cum îl arată şi denumirea, preluînd numai eşecurile modernismului, nu şi revelaţiile lui şi, cea mai importantă dintre ele, reevaluarea arhaicului. Voi exemplifica: Baudelaire, încarnare a spiritului modern, scrie o poezie liturgică şi îl are model pe Dante... Brâncuşi are curajul să refuze două mii de ani de artă mimetică şi să reînnoade legăturile cu un principiu de armonie pitagoreic, uitat şi cu toată tradiţia „primitivă“ şi cultă extrem-orientală, cu arta simbolică.
Sigur, prostmodernismul poate fi taxat ca un alexandrism, dar apropierea mi se pare că îl înnobilează, eu l-aş taxa mai degrabă drept un manelism (de la manele), o scursură de modernism.

Petru Ursache: Se pare că postmodernismul nu se manifestă numai în creaţia artistică, ci şi în alte domenii ale culturii. Antropologii vorbesc despre „fragmentarism“ în existentul uman, iar antropologii (???) despre „fractalii“. S-au lansat păreri cum că „fragmentarismul“ ar semnala fundătură sau discontinuitate, ambele neproductive în ştiinţă. Să fie aceasta şi situaţia postmodernismului?

Cezar Ivănescu: Cum am mai spus-o, prostmodernismul, ca orice modă vestimentară, va trece şi nu va lăsa în urma lui nimic, pentru că nu întemeiază nimic, nu este susţinut de capodoperele care să-l fixeze în istoria literară: simbolismul a dat o mare poezie, expresionismul, o mare pictură şi o mare poezie, chiar suprarealismul, rizibil ca doctrină şi preluînd după ureche idei de pe vremea grecilor, a dat totuşi valori incontestabile (Gellu Naum, la noi, şi e destul).
Prostmodernismul este doar o ilustrare a incapacităţii de gîndire şi de creaţie.

Petru Ursache: De ce oare poezia din Basarabia şi din Bucovina este mai puţin cunoscută dincoace de Prut? Şi la Cernăuţi, şi la Chişinău, limba română are aceleaşi virtuţi ideatice ca în Carpaţi ori pe Cîmpia Dunării, vorba lui Eminescu, „de la Nistru pîn' la Tisa“. Există o excelentă Istorie a literaturii române elaborată de un colectiv de specialişti condus de profesorul Mihai Dolgan, prezentă şi în bibliotecile de „dincoace“, care întruneşte convingător şi firesc pe toţi scriitorii reprezentativi ai limbii române contemporane.
De ce lipsesc din manuale scriitorii de valoare din provinciile româneşti deocamdată pierdute?

Cezar Ivănescu: Marea Unire de la 1918 a fost pregătită spiritual de scriitorii români care mergeau, în frunte cu Mihail Sadoveanu, şi ţineau şezători literare în toate provinciile româneşti din afara graniţelor. Intelectualii români erau dinamizaţi de idealul naţional al unirii românilor de pretutindeni într-o mare ţară şi idealul lor nu a fost trădat de clasa politică românească şi de monarhie, care au folosit armata română pentru împlinirea acestui ideal naţional.

Şi după Revoluţia din decembrie 1989 a existat un moment sublim de retrezire în români a sentimentului naţional, dar, din nefericire, clasa politică românească, aceeaşi ca şi pe vremea lui Ceauşescu, cu reflexe ancilare în faţa Moscovei, a trădat poporul român şi recuperarea provinciilor româneşti pierdute nu s-a produs. Armata română a rămas inertă, că mă şi întreb de unde mai vine încrederea poporului român în armată (încredere mult trîmbitată de sondajele de opinie), cînd, de 60 de ani, această armată română nu a făcut decît, fie să reprime poporul român, fie să participe la înăbuşirea Revoluţiei maghiare din 1956, fie să lupte în Afganistan sau în Irak, sau în fosta Iugoslavie, dar niciodată nu i-a trecut prin minte să-şi apere poporul care o hrăneşte şi o plăteşte: episodul de Tîrgu-Mureş, din martie 1990, dezonorează pe veci Armata Română. Pînă şi conu' Petrache Ţuţea a spus atunci că Ceauşescu nu ar fi permis aşa ceva, ca tălîmbele alea de militari români să stea ca paparudele pe lîngă tancuri în timp ce românii erau masacraţi de unguri (inclusiv unguri veniţi din Ungaria) sub ochii lor.

După asemenea mîrşăvii şi trădări naţionale, s-a stins total entuziasmul românilor care nu se mai gîndesc acum decît la un singur lucru: cum să părăsească definitiv această ţară.

Pe acest fundal sumbru, scriitorii români vor să fie prostmodernişti, nu naţionali, iar Academia, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Culturii şi Cultelor promovează manuale alternative, în loc să ofere în sfîrşit manualele recuperatoare ale trecutului nostru integral, istoric şi cultural. Afirm cu toată claritatea că statul român a dus, timp de cincisprezece ani, o politică culturală antinaţională şi asta se va vedea în timp, cînd, chiar dacă vom avea acele manuale ideale pe care ni le dorim, nu va mai fi cine să le citească.
România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă.

Petru Ursache: Nu se mai vorbeşte despre procesul comunismului. În toate ţările Estului, foste „democraţii populare“ şi cu „faţă umană“ au avut loc drastice puneri la punct în această privinţă; nu chiar „arderi de tot“, cum s-ar fi cuvenit. Gabriel Liiceanu lansa, la vremea potrivită, un „apel către lichele“. Nu a fost ascultat. Se vede că răul nu se mutase din loc. Astfel, la noi, ca la nimeni: guvernanţii, aceiaşi, au amînat, au tot amînat, în speranţa că se va aşterne blînda uitare. Se înşeală. Uitarea dorită de „o anume parte“, nu vine în asemenea situaţie; din contra, rănile se deschid tot mai mult şi acuzator.

Întrebarea ar fi: scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice şi cu îndrăzneala care le-a mai rămas?

Cezar Ivănescu: Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului şi asta pentru că URSS şi Stalin, trădaţi de aliatul lor iniţial, Hitler, s-au aliat cu Anglia şi SUA şi au cîştigat războiul. În memoriile sale, Whinston Churchill spune că la încheierea războiului, cînd aliaţii şi-au dat seama că dictatura comunistă a lui Stalin nu diferă cu nimic de hitlerism, s-au gîndit o clipă să continue războiul: ar fi fost să se împlinească gîndul mareşalului Ion Antonescu: în timpul infamului proces care i s-a intentat, Ion Antonescu a spus că a pornit în războiul din Răsărit cu gîndul că Hitler îl va lichida pe Stalin, iar americanii îl vor lichida pe Hitler, izbăvind Europa de ambele primejdii... S-au gîndit aliaţii să continue războiul împotriva comunismului, numai că nu au avut curajul, în faţa opiniei publice mondiale, să-şi asume decizia de a-şi ataca fostul aliat. Indiferent de doctrină, comunismul a cîştigat cel de-al doilea război mondial şi istoria este scrisă de învingători, ei o scriu şi acum...

Nu s-a făcut mare lucru în Est, iar la noi nu s-a făcut chiar nimic, pînă şi un criminal dovedit ca Nikolski a murit liniştit în patul lui... Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? Păi tăticii lor au venit în România călare pe tancurile sovietice înrobitoare. Poate Ion Iliescu, fiul de ilegalist sau Dorin Tudoran, fiul de înalt activist comunist ocultat de tovarăşii de drum în reglările lor de conturi, ca şi în cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu? Să fim serioşi... Mafia italiană a proliferat nestingherită decenii la rînd, în Italia, pentru că avea înaltă aprobare americană în urma înţelegerii dintre guvernul american şi capii mafiei din SUA care au sprijinit debarcarea americană din Sicilia. Abia în vremea din urmă, cînd şi-a cîştigat cît de cît autonomia, Italia a cutezat să atace frontal Mafia...

Cît despre „Apelul către lichele“ al domnului Gabriel Liiceanu, îmi pare rău, dar eu l-am înţeles ca un apel către el însuşi... Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.?

Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atîţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici. Şi Theodor Codreanu, recenzîndu-mi cărţile Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, a considerat că se înscriu în această linie de condamnare a comunismului...

Petru Ursache: Ce nu vă iertaţi şi nu vă veţi ierta niciodată?

Cezar Ivănescu: Faptul că m-am lăsat îmblînzit, domesticit, dresat şi „gîndirea mea sălbatică“ a fost civilizată. În tinereţe îl admiram pe Albert Camus pentru L'homme revolté şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revoltă, socială, existenţială, metafizică....

Revolta socială, spontană, mi-a rămas, revolta existenţială e ruinătoare şi te împinge la excese şi cînd mă invadează sentimentul că în loc să-mi urlu şi să-mi cînt pînă la extincţie, delirant, poemele, devin pe zi ce trece tot mai mult un funcţionar chibzuit, mă copleşeşte o amărăciune fără de seamăn. Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă: cuget la cele două cele mai luminoase modele ale umanităţii, Iisus Hristos şi Buddha şi sper într-o nouă, ultimă încarnare...

Petru Ursache: Vă consideraţi un artist realizat sau ratat?

Cezar Ivănescu: Punînd în paranteze bovarismul consubstanţial oricărui artist, mă consider, ca om şi ca artist, în mică măsură realizat şi în mare parte ratat: ca sportiv, ca actor, ca muzician (compozitor şi interpret), ca om religios, ca filosof, mă consider ratat ca scriitor, modelele mele absolute au fost tragicii antici şi Shakespeare (Shakespeare a fost şi modelul lui Eminescu, o probează toate încercările sale dramatice), aş fi vrut să fiu poet tragic sau dramatic, cum vreţi, şi sînt doar poet modern tînjitor după poezia ca mare artă tradiţională. O spun încă o dată, sper totul de la viitoarea reîncarnare, voi face numai muzică, Bach şi Wagner, în alt eon, sub un soare nou...

Sursa: http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com