Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor.

Florin Palas: Cum vedeți astăzi sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?

 

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate, respectiv de SUA. Parașutiștii au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad - când am fost amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau. 

F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu, partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război între ruși și americani.

A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai, dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii: propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost crezul partizanilor.

F.P.: Care ar fi principala învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența acestor luptători?

A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică, cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.

F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat pentru a continua lupta împotriva comunismului...

A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind că ăsta va fi prețul plătit.

F.P.: Știind chiar că a fost vândut dinainte de a pleca...

A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia în cazul în care erau prinși.

F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii...

A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie să fii special înzestrat. Nu poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi salvez pielea? Mi-am dat seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest fel.

Fiecare luptător a știut, când a mers în munți, unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte, având naș frunzișul de deasupra capului?

F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o lecție de cavalerism românesc.

A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțul îl încovoaie”.

 

- interviu realizat de Florin Palas

Munții Făgărașului - zona liberă de comunism a României. Destine martirice – Victor Metea și Ionel Golea.

     

       Astăzi se împlinesc 57 de ani de la execuția lui Victor Metea, luptătorul anticomunist cu arma în mână din Munții Făgărașului. Avea 18 ani când a plecat în munți. Nu avea origine “sănătoasă”, era credincios și se împotrivea ocupației sovietice. Munții Făgărașului au devenit pentru șapte ani zona liberă de comunism a României. Pentru luptătorii din munți “libertatea a luat chipul lui Dumnezeu”.

 

       Victor Metea a fost un luptător dârz, neînfricat. A fost prins prin trădare, în 1955, și condamant la moarte de justiția comunistă. A refuzat să facă recurs. “Mai bine mort, decât chinuit în închisoare”, avea să spună. Din cauza faptului că a refuzat recursul, deşi era condamnat definitiv la moarte, Victor Metea a fost torturat în continuare, fiind executat cu cinci luni mai târziu decât fraţii săi de luptă, suferinţă şi mântuire. Anticipase acest lucru, deoarece îi cunoştea bine pe comunişti. Nu se mulţumeau cu omorârea lui fizică, îi vroiau sufletul. Dar sufletul luptătorului era al lui Dumnezeu, nu al uneltelor securiste ale satanei. A avut un destin asemănător cu cel al lui Ionel Golea, un alt luptător neînfricat împotriva comunismului. Şi acesta, la rândul lui, refuzând recursul, condamnat la moarte fiind, i-a înfuriat pe comuniști. L-au mai chinuit câteva luni înainte de a fi executat de Securitate, ducându-l într-o stare fizică de nerecunoscut, transformându-l într-o legumă, după cum mărturisește o rudă apropiată a luptătorului, care l-a văzut într-o confruntare la Timișoara, la aproape un an după condamnarea camarazilor din lotul parașutaților. Veniseră în țară pentru a lupta împotriva comuniștilor. Din păcate, au fost vânduți înainte de venirea din Occident de spionii sovietici din serviciul american de informații. Mulți spun că grupuri influente din SUA n-au fost străine de această operațiune, care avea să ducă la diminuarea semnificativă a forțelor combatante ale rezistenței românești anticomuniste.

       Sunt doi martiri care au primit, asemenea strămoșilor noștri daci, moartea ca pe o nuntă, plecând liberi în fața lui Dumnezeu. Căci dacă un om nu este înspăimântat de moarte, ce poți să-i mai faci? Cu ce poți să-l mai ameninți? Doamna Aspazia Oțel Petrescu spune că fenomenul rezistenței românești este “un cavalerism românesc care va trece în legendă, al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă”. (Florin Palas)

Sambata, 30 august, parastas la Codrul Fetea pentru luptătorii anticomunişti. Dr Teofil Mija - evocare a Centrului de Rezistenţă Anticomunistă

La monumentul din Codrul Fetea (judeţul Mureş), închinat eroilor martiri ai acestor locuri, care au constituit unul dintre primele centre de rezistenţă armată anticomunistă din România, dupa 23 august 1944, va fi oficiat sambata un parastas.

În cadrul Centrului de Rezistenţă Armată Anticomunistă din Codrul Fetea au activat zeci de studenţi ai Universităţii din Cluj. Centrul a fost activ până în 1948, când a fost anihilat de Securitate. Sufletul acestei grupări, studentul medicinist Ion Golea, s-a reîntors în Codrul Fetea, în 1951, împreună cu un grup de luptători anticomunişti, paraşutaţi de avioane NATO, activând până în 1953, când au căzut prin trădare. Astăzi mai supravieţuieşte doar inginerul Aurel Ursu. Monumentul din Codrul Fetea a fost construit, în 2003, prin grija doctorului Teofil Mija şi a inginerului Aurel Ursu. În fiecare toamnă supravieţuitorii şi urmaşii luptătorilor merg să cinstească memoria eroilor martiri anticomunişti.

"Vom muri cu convingerea că, oricât de târziu, adevărul va ieşi la lumină, iar adevăraţii eroi martiri anticomunişti, şi nu cei inventaţi în laboratoarele Securităţii şi ale biroului de cadre al PCR vor fi aşezaţi la loc de cinste, spre gloria neamului românesc şi slava lui Dumnezeu!", imi declara regretatul doctor Teofil Mija, în anul 2007, când a participat pentru ultima oară la pomenirea camarazilor săi.

Postez aici un text evocator inedit despre Centrul de Rezistenţă Anticomunistă din Codrul Fetea, scris de doctorul Teofil Mija, unul din animatorii acestui grup de luptători şi păstrător fidel al memoriei rezistenţei. (Florin Palas)

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor. Reacţia de împotrivire s-a manifestat chiar de la primele contacte ale populaţiei ţării noastre cu hoardele bolşevice, care ne invadau ca să ne înrobească. Căci în drumul acestora spre Berlin, drum lung care a durat aproape un an şi apoi vreo alţi doi ani de întârziere la întoarcere, trecând tot prin ţara noastră - aceste armate băgau spaima în populaţie prădând, violând, jefuind şi distrugând tot ce le ieşea în cale.

Primele nuclee de împotrivire faţă de aceşti cotropitori au apărut sub forma unor gărzi naţionale înfiinţate în satele pe unde se scurgeau aceste armate spre Berlin. Scopul acestor gărzi era apărarea populaţiei şi a gospodăriilor împotriva invadatorilor. Cei ce au înfiinţat aceste gărzi în regiunea Târnavelor au fost studenţii localnici. Alături de noi, au participat şi bătrânii satelor, invalizii de război şi băieţii peste 15 ani, restul bărbaţilor fiind pe front. Pot afirma că începutul luptei armate şi a rezistenţei anticomuniste în ţara noastră a coincis cu înfiinţarea acestor gărzi naţionale. Organizarea, dotarea cu armament şi apropvizionarea cu alimente a primelor centre de rezistenţă armată din ţară a început odată cu apariţia primelor grupuri de militari voluntari din Armata naţională de la Viena, care au fost paraşutaţi şi răspândiţi în majoritatea regiunilor ţării.

Grupul nostru de studenţi târnăveni, în frunte cu Ionel Golea, eroul martir condamnat la moarte şi executat la Jilava în 3 noiembrie 1953, cel mai bun prieten al meu, am înfiinţat împreună primul centru de rezistenţă armată din Codrul Fetea (dacă nu primul din ţară, în mod sigur printre primele). Cătunul de pe hartă numit Fetea se află în cel mai mare codru din regiunea Târnavelor, între Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş, Sibiu şi Agnita. Este mărginit de vreo 15 comune, la distanţă de 8-10 km de centrul lui, sate pe care le-am organizat ca puncte de sprijin şi aprovizionare cu zeci de familii colaboratoare.

Inamicului i-ar fi fost imposibil să pătrundă până la locul unde aveam noi depozitul de armament şi de alimente, nefiind căi de acces decât prin pădure, ştiute numai de noi. Secretul acestui Centru a fost păstrat până la arestările masive de după 15 mai 1948, când unii dintre arestaţii din Sighişoara, torturaţi în timpul anchetelor de la Securitate peste limita suportabilului, au recunoscut participarea la acţiunile din acest Centru. Codrul Fetea ne-a oferit atunci cea mai sigură sursă de existenţă pentru un timp îndelungat în acţiuni anticomuniste. Garanţia era familia colegului nostru de liceu, camaradul Aurel Ursu. Această familie, de la mic la mare, era trup şi suflet alături de noi. În plus aveau şi multe rude în comună şi în satele din jur, toţi oameni de ispravă.

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor.

Florin Palas: Cum vedeți astăzi sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?
 

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate, respectiv de SUA. Parașutiștii au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad - când am fost amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau. 

F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu, partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război între ruși și americani.

A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai, dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii: propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost crezul partizanilor.

F.P.: Care ar fi principala învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența acestor luptători?

A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică, cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.

F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat pentru a continua lupta împotriva comunismului...

A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind că ăsta va fi prețul plătit.

F.P.: Știind chiar că a fost vândut dinainte de a pleca...

A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia în cazul în care erau prinși.

F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii...

A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie să fii special înzestrat. Nu poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi salvez pielea? Mi-am dat seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest fel.

Fiecare luptător a știut, când a mers în munți, unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte, având naș frunzișul de deasupra capului?

F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o lecție de cavalerism românesc.

A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțul îl încovoaie”.

- interviu realizat de Florin Palas