Florin Palas: Cum vedeți astăzi
sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?
Doamna Aspazia Oțel Petrescu: A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate,
respectiv de SUA. Parașutiștii
au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad - când am fost
amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut
închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat
camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E
paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că
va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un
conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea
rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front
luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din
calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai
sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că
două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau.
F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu,
partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai
primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război
între ruși și americani.
A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După
cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței
anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai,
dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se
predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl
doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind
pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat
neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom
birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil
instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii:
propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost
crezul partizanilor.
F.P.: Care ar fi principala
învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența
acestor luptători?
A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică,
cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede
un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține
cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești
sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența
își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum
poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să
spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să
spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care
susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care
au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață,
la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.
F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă
gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat
pentru a continua lupta împotriva comunismului...
A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se
întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la
Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse
că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea
mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când
cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un
om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă
de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți
și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind
că ăsta va fi prețul plătit.
F.P.: Știind chiar că a
fost vândut dinainte de a pleca...
A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia
în cazul în care erau prinși.
F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o
sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o
delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu
arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu
imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii...
A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie
să fii special înzestrat. Nu
poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea
adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul
colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor
putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau
să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de
legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost
studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de
carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi
salvez pielea? Mi-am dat
seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc
că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi
primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar
fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau
singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest
fel.
Fiecare luptător a știut, când a mers în munți,
unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat
de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte,
având naș frunzișul de deasupra capului?
F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o
lecție de cavalerism românesc.
A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în
urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să
meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera
pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au
rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al
onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință
lanțul îl încovoaie”.
- interviu realizat de Florin Palas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu