Înainte de a ataca raportul actual dintre ştiinţă şi religie, dintre ultimele descoperiri ale ştiinţei actuale şi Biblie, în special Apocalipsa, este bine să definim sferele celor două noţiuni. Voi începe cu ştiinţa, care este cel mai comun termen pentru omul contemporan şi, de aceea, cel mai greu de definit, ca toate noţiunile comune cu care operăm în fiecare zi.
Ştiinţa este un domeniu al cunoaşterii sistematice umane greu de definit, fiind una din majorele activităţi ale minţii umane. Din acest punct de vedere, ea se aseamănă cu arta, cu religia sau filosofia. În latină, ştiinţă înseamnă cunoaştere, dar, în accepţie actuală, ea înseamnă numai un anumit tip de cunoaştere.
Treptele ştiinţei sunt: observaţia dirijată, care duce la clasificarea cunoştinţelor, din clasificare se ajunge, prin deducţie, la legi generale, care pot fi aplicate, în continuare, asupra noilor fenomene neprovocate, sau provocate, în sensul experienţei. Dacă legile stabilite nu se aplică noilor observaţii sau experimente, sau dacă duc la erori, se modifică legea conform experienţei noi. Ştiinţa este o cercetare fără limite care trebuie să întrunească asentimentul general al experţilor (cf. Enciclopedia Britanică).
Apocalipsa este mai uşor de definit, ea fiind o carte a Bibliei, făcând parte din Noul Testament, cartea cu care Noul Testament se încheie, de altfel. Numirea vine de la cuvântul grec apokalypsis, care înseamnă REVELAŢIE. Apocalipsa este scrisă de Sf. Evanghelist Ioan, cam prin anul 95 sau 96, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi ea este cea mai misterioasă dintre toate cărţile Bibliei, pentru că ea conţine profeţii foarte obscure privind sfârşitul lumii. De aceea, mulţi se zbat să descifreze sensurile ascunse ale Apocalipsei, unii dintre ei ajungând la aberaţii privind cea dea doua venire a Mântuitorului şi modalitatea în care lumea va lua sfârşit.
Acum, după ce am definit cele două obiecte ale studiului nostru, fixând astfel termenii noţiunilor, putem trece la studiul propus în titlul lucrării, fără teama de a nu înţelege, fiindcă acceptăm toţi acelaşi conţinut al noţiunilor.
Să vedem ce spune Biblia despre începutul şi sfârşitul lumii şi, în paralel, ce spun ultimele „descoperiri ştiinţifice”, despre acelaşi lucru. Apocalipsa explică sfârşitul lumii prin simboluri pe care oamenii s-au străduit să le descifreze, greşind în aproape toate situaţiile. Ştiinţa, acceptând sfârşitul în modul în care Apocalipsa îl sugerează, încearcă să precizeze timpul şi durata sfârşitului, bineînţeles, tot pe baza unor supoziţii, chiar dacă oamenii de ştiinţă le obţin prin simulări la computer.
Ziceam de „valoare”, si ma tot intrebam de unde pâna unde atâta criza. La un moment dat s-a apucat cineva pe care l-a tras vreun curent metapsihic, sa imparta „valoarea” in categorii diferite: religie, arta si stiinta. Apoi contorsionindu-se si mai mult, din aceeasi boala a gândirii a emis si a impus un asa-numit corolar al acestei impartiri in categorii, anume ca ele sunt nu numai diferite, dar neaparat si antagonice. Nu sunt la masura sa-l intreb mai indeaproape pe Lewis Carrol, sau poate mai bine pe Mandelbrot, cum de s-a raspândit aceasta absurditate pe o intindere de o jumatate de mileniu, mai precis de la copernicus incoace (acel codex pipernicus in care pamântul devine insignifiant si prin care se sugereaza, din punctul lui de vedere sol(it)ar, lipsa de importanta a Intruparii Fiului! Sa nu fie! In unanimitate Sfintii Parinti, rezonând si cu glasuirea psalmistului, spun ca „pamântul pe temeliile lui nu se va clati”!
Am o banuiala, speculând ca polifonia vocala, aproape imediat nascuta dupa Schisma din mintile bolnave ale magistrilor Academiei din Paris, sa fie premergatoare, (ca parte a quadriviumului de studiu, alaturi de astrologie), acestor monstri ai cosmologiilor moderne. Daca tot a venit vorba de polifonie, nu este oare dureros ca desi ne luptam pe fata cu erezia catolica, permitem, ca doar sintem „toleranti”!, intrarea in Biserica a efectelor lor, cum sunt muzica polifonica, si iconografia realista? Noi ne batem cu ei la usa, si ei trimit sagetile pe fereastra, ba, mai rau, le si imbratisam! Muzica scrisa de sfinti este PSALTICA, nu polifonica, iar realismul in iconografie nu are nicio acoperire dogmatica, si nici o mentionare prin vreo erminie scrisa de iconografi preacuviosi. De ce le lasam sa ne otraveasca simturile duhovnicesti? Of! Si iata, Biserica Ortodoxa e nevoita sa se confrunte cu aceasta pandemie de irationalitate a veacului. Cum, zice indurerata, Mama-Biserica, sa fie religia, stiinta si arta, antagonice, din moment ce toate trei ar trebui sa se fundamenteze pe acelasi unic Adevar, adica pe o valoare unica? Pai la noi Acasa, icoana zice slava, cântarea zice slava, altarul zice slava, cerurile spun slava, tot pamântul spune slava, râurile, grindina, zapada, apa cea mai presus de ceruri, puii leilor, cocostârcii, toate dobitoacele pamântului, balaurul marii, pestii, floarea câmpului, fruntea grâului, pietrele, muntii si dealurile, câmpiile roditoare, ba inca si duhurile necurate care salasluiesc in locurile intunericului si in adâncurile cele de vapaie, toate indeplinesc Cuvântul lui Dumnezeu si dau slava Numelui Lui. Cum oare stiintele naturii sa se contrazica intre ele, afirmând ele una, cântecul si pictura alta, toate asa de-a valma, ba mai mult, sa se ucida intre ele ca sa ia locul cuvenit numai lui Dumnezeu? De neinteles!
Pentru ca nu exista cunoastere fara raportare la Principiul care a dat ratiunea de a fi acelui lucru, as spune „stiintei” ca nu exista nimic care sa poata fi inteles prin sine, caci dupa toate observatiile, de când s-a despartit stiinta de la sânul Bisericii si a inceput sa orbecaie cu simturile fara duh, toate lucrurile naturii sunt legate intre ele ca functionalitate si ontologic. Cunoasterea nu se poate face corect decât raportat la Adevarul care este o Persoana si Care dealtfel se reveleaza prin lucrarea harului. Iar pentru ca nu exista sublim fara lucrarea harului Duhului Sfânt, as spune „artei”, ca a ajuns de la a zugravi in sunet si culoare pe Cel Negrait si pâna a-l zugravi pe omul fara duh, sa depaseasca in mândrie pe incepatorul mândriei, care s-a facut pe sine Dumnezeu. Darchiar daca nu ar fi vorba de aceste ruperi de la adevar, si daca ar fi doar vorba de o delimitare drastica intre scopul si lucrarea acestora, tot ar trebui sa afirm ca daca arta face un scop din subiectivare, iar stiinta un scop din obiectivare, nu pot avea totala incredere in metodologiile lor ca sa comunice intre sufletul meu si Dumnezeu, Datatorul Principiului tuturor lucrurilor. Atât despre surorile acestea mai mici. Iar despre cea mare, religia, daca ar fi doar sa ne uitam la etimologia termenului si ne-am lamuri, fiindca se tâlcuieste „a re-lega pe om cu Dumnezeu”. Si fiindca exista un singur Dumnezeu, Cel Care S-a aratat si a inviat si care a readus la Sine pe cel pierdut, e firesc sa si spunem ca exista o singura religie: cea data de El. Iar in ce priveste alte credinte, ele nu se fundamenteaza pe nici un fapt, caci dumnezeii neamurilor sint idoli si draci si naluciri, care nu aud, nu vad, nu fac minuni, nu tamaduiesc, nu bucura, nu lumineaza, si nu dau niciodata marturia sfinteniei si a iubirii absolute, naluciri de care natura nu asculta si prin care omul nu se mântuieste. Este in firea lor sa se certe intre ei dracii, tocmai pentru ca nu au dragoste si nu este ceva care sa-i uneasca, nici macar rautatea, si este in firea mintii sa fie schimbatoare daca nu se statorniceste intr-o inima sfintita de har, asa incât nu ne mira afirmatia lor ca sunt mai multe religii: n-am auzit vreun nebun sa recunoasca nebunia lui, ci mai cu osârdie va vrea sa ma convinga sa fiu si eu ca el, vezi modelul ecumenist, aceasta ciorba sinistra care n-are ce sa caute la masa sfânta a unor fii infiati prin har. Ma revolta ca, dupa ce am dat piept, din sete si zel, (si mai ales din lipsa educatiei dogmatice pertinente, care ar fi trebuit sa se faca in scoala), cu toate elucubratiile mistico-religioase posibile pâna m-a miluit Dumnezeu sa-mi arate ca Viata e in ograda Romaniei Crestine in care m-am nascut, sa vina acum cineva sa-mi spuna ca toate sunt la fel! Daca am batut toate cararile cautatorilor in spirit, si toate erau ori inchise, din cauza ca le descopeream limitarea sau viclesugul, ori cu totul nefolositoare scopului meu (mântuirea sufletului), si daca ostenind in toate cautarile am ajuns, prin toate felurile posibile: cu ratiunea, cu simtirea inimii, cu revelatia duhului, cu pacea trupului, in fine, daca toate date mie in pastrare de Dumnezeu au trait nemijlocit adevarul ca fiind Persoana lui Iisus Hristos, cum sa pot suporta batjocura si nebunia aceasta ecumenista? Este cu neputinta. Si daca eu care sunt ultimul om simt asa, oare ce simt batrânii nostri, care nu s-au spurcat cu cunoasterile cazute precum am facut noi cei autoreeducati postdecembrist, ma refer la acei batrâni demni si statornici in credinta, cei feciorelnici, care s-au hranit toata viata cu cuvintele vietii vesnice care sunt numai in Preasfânta Gura a lui Hristos, oare aceia cât de tare se revolta, si ce indreptatita este mânia lor! „Sa stam bine, sa stam cu frica”, zice Arhanghelul, punând stavila caderii. Frica de Dumnezeu este un drept inalienabil, o responsabilitate esentiala, si implinirea intregii-intelepciuni.
Sfera religioasa asfixiaza lucrarile Parlamentului European, considera aparatorii unei Europe laice, decisi sa blocheze actiunile celor ce doresc pastrarea convingerilor religioase in societatea de maine. si unii francmasoni sustin sa este vremea recastigarii "terenului pierdut".
Potrivit Eu Observer si publicatiei belgiene Le Soir, masoneria franceza estimeaza posibila deschiderea unui birou in Bruxelles ca lobby impotriva cresterii influentei organizatiilor religioase in institutiile europene. Prima sarcina a acestuia va fi "promovarea ideii de cetatean in Europa". In 2008, Marcel Conradt, francmason declarat si asistent parlamentar al deputatei socialiste Veronique De Keyser, denunta "asaltul sectelor si al lobby-urilor religioase asupra Europei" si incita laicii sa apere constructia unei Europe care sa il lase pe Dumnezeu in afara politicii. Obiectivul lor ar fi influentarea muncii legislative a celor care detin puterea decizionala, in special a eurodeputatilor.
Maestrul Dan Puric a împlinit 50 de ani. După dezinvoltură, dinamică şi deschidere credeam că e de vârsta mea. Dar uite că nu este! Din punct de vedere spiritual este cu siguranţă mult mai tânăr decât generaţia mea. L-am văzut în câteva spectacole şi conferinţe. Omul este extraordinar. Mărturisirea sa românească şi creştinească este de mare amplitudine. Motivul Omului-Cruce, atât de des întâlnit în spectacolele sale, este de mare forţă, iar mărturisirea jertfelor din temniţele comuniste îl conectează la sufletul neamului. Îi doresc să rămână acelaşi Om Frumos, acelaşi Om Românesc. La mulţi ani, Maestre!
Postez, în continuare, unul din cele mai bune interviuri ale lui Dan Puric pe care le-am citit. Interviul a fost realizat de trei tineri liceeni şi a fost publicat în revista Veghea.
Reporter: În cărţile de critică literară se vorbeşte de ateismul lui Eminescu. Până la urmă e de necrezut că cel care scrie ”Rugăciunea” sau „Răsai asupra mea” poate fi rece faţă de Dumnezeu. Este posibil ca noi să nu ştim să ne protejăm valorile? Dan Puric: Păi, este posibil să le şi dărâmăm. Iată, în 20 de ani de zile de neocomunism şi secularizare s-au ocupat cu această omorâre, derutare, ca voi sa nu mai aveţi clare reperele. Şi este posibil orice într-o societate haotică, premeditat confuză. Este posibil să aveţi şi părinţi insultaţi, strămoşii, este posibil orice. Şi, într-un fel, e bine. Aşa vă treziţi, că altfel pesemne aţi intra în adormire ca cei 85% din populaţia României. Dacă ai mintea ageră, te prinzi pentru că totuşi, când te apropii de Eminescu, te apropii ca de Biserică. Nu prea poţi să joci fotbal în curtea Bisericii, decât dacă eşti sifilitic. Sifilisul e o boală care atacă creierul. Deci, ce-am spus eu, este un diagnostic.
Generaţia tânără e una monitorizată!
R: De ce este aşa o mare diferenţă între excepţionala generaţie interbelică şi cea actuală, în mare parte dezinteresată din toate punctele de vedere? D.P.: E şi una dezorientată, dar şi una monitorizată. Vorbim de generaţiile de intelectuali, pesemne. Toată generaţia interbelică a fost distrusă, a fost băgată în puşcării, a fost omorâtă fizic. Şi atunci, au rămas leprele. Au rămas speciile inferioare. Există specia inferioară, care se adaptează tot timpul, este oportunistă. Ea vrea să supravieţuiească, ea vrea să trăiească numai din bacşiş. Nu are planuri mari, ea nu are construcţii, are petice. Fură. Şi aveţi de-a face cu astfel de exponate. Cu mici excepţii. De-aia nu găsiţi în cultura română contemporană un intelectual român de mare atitudine. Sunt foarte puţini, pe ici, pe colo, care supravieţuiesc, nici măcar nu pot să zic că rezistă. Şi asta este bine, pentru că trebuie să v-o asumaţi voi s-o faceţi.
Fără Dumnezeu, devii sclav!
R: Se vorbea la un moment dat de interzicerea religiei în şcoli. De ce s-a ajuns aici şi cine are puterea de a decide acest lucru fără ca noi, elevii, să fim întrebaţi? De ce se doreşte această îndepărtare a tinerilor de Dumnezeu? D.P.: Când eşti îndepărtat de Dumnezeu, devii rob al omului. Şi, ca să te folosească, te scoate din această calitate de fiu al lui Dumnezeu. Când eşti numit fiu al lui Dumnezeu, ai o libertate imensă, eşti dezmărginit. Ai o forţă extraordinară. Dar când eşti robul tovarăşului nuştiucare de la nuştiuce partid, eşti slugă. Despărţindu-te de această forţă, devii sclav. Este o procedură. Aşa s-a întâmplat pe vremea partidului comunist. Partidul comunist a desfiinţat religia creştină şi a decretat religia partidului unic. Pe urmă, a fost religia tehnocratică. Noi acum trăim o religie a minunilor ştiinţifice. Atunci, omul, în loc să folosească mobilul sau internetul ca pe nişte instrumente oarecare, foarte bune de altfel, li se închină. Şi atunci, el devine instrumentalizat, el devine folosit. Religia trebuie scoasă pentru că este o frână pentru cei care vor să ia din nou puterea în România. Este scoasă din învăţământ tocmai datorită faptului că un copil care creşte în Duhul creştin al existenţei lui Dumnezeu e un om puternic. E un om tare. Nu mai poate fi controlat. Şi atunci, trebuie ca voi să fiţi retezaţi de tineri. În jurul vârstei de 25-26 de ani, trebuie să fiţi sclavi perfecţi, spălaţi pe creier. Una e să zici ”Doamne ajută!” şi alta e să zici ”Să trăiţi!”.
Puteţi trezi o lume întreagă!
R: Cum vedeţi viitorul poporului român? D.P.: Ar trebui să fiu profet, ca Brucan. Numai că ăla a avut sânge criminal. A turnat comunismului injecţii groaznice şi ştia cât durează o injecţie din aia. Şi de-aia a şi zis că trebuie 20 de ani să ne refacem. Ştia. A fost ca Mengele, la Auschwitz. Ăştia cunosc. Avea şi o anumită sinceritate. Ştii, criminalii au o anumită sinceritate, ca să scape de urmări. Zice criminalul: eu te-am lovit cu piatra. Şi i se mai ia din pedeapsă. Ăsta (Brucan-n.r.) nici măcar nu a fost acuzat. Tot ce pot să spun este că pentru prima oară poporul român e în proces de descreştinare. Este într-un proces de dezrădăcinare. S-a răspuns într-un mod paradoxal, prin memoria creştină a celor car au făcut puşcărie. Dar ce te faci cu acest tineret care, în proporţie de 80-85%, e instrumentalizat, nu e dispus să păstreze memoria? Vor să meargă cu politica asta, „easy money”. Au dispărut verbe, cum ar fi de exemplu”a te jertfi”. Aţi observat că a dispărut verbul „a dărui”? Astăzi facem schimb. ”Nu vrei să facem o negociere?”. Nu mai dăruieşti nici măcar în iubire, nici măcar unui prieten. E un schimb. E cultura trocului, străină de neamul românesc şi de creştinism. Sunt nişte înlocuitori de bază. Metabolismul sufletesc, spiritual, se schimbă. Şi, atunci, un tineret care este îndepărtat de Dumnezeu va avea o maturitate stranie şi sfâşietoare. De tip occidental. Omul perfect civilizat, cu frigiderul plin, cu trei maşini, dar gol interior. Voi, tinerii, sunteţi cei care trebuie să vă asumaţi. Pesemne că vreo 10-15% dintre voi vor avea capacitatea să trezească nu numai România, ci o lume întreagă. Mintea românească e o forţă spirituală uriaşă. Asta trebuie s-o ştiţi. Staţi pe un lot de spiritualitate uriaşă, incomparabilă aproape. O să zică: ”Dom’le, dar România e o cultură minoră!”. Cultura e ceva, spiritul e altceva. Martiriul nu se judecă prin dimensiunile culturale sau civilizatorii. Martirii nu au adus civilizaţia, ei au adus credinţă. Credinţa este totul. Cele mai mari crime s-au făcut în numele umanităţii, cele mai mari sclavii în nmele libertăţii. „Libertate. Egalitate. Fraterniate” a declanşat cea mai mare catastrofă în istoria lumii: revoluţia franceză. Voi sunteţi români, aveţi de asimilat o taină a neamului ăstuia. Mai devreme sau mai târziu vă veţi întâlni cu ceea ce vă spun eu. Poate pare paradoxal interviul ăsta. Lumea din jur e lumea unei eficienţe, a unei „trăieşte-ţi clipa” imbecile. Toate astea trec.
Să nu vă speriaţi! Curaj, turmă mică!
D.P.: Înainte să vin la Braşov, am fost la Bistra Mureşului. M-a invitat părintele la o biserică din lemn. Am găsit acolo o troiţă, făcută înainte de dezlipirea Ardealului. Ce frumos sună! Şi ce tragic! Dezlipirea Ardealului! Ţăranii erau în genunchi, în iarbă. Cu spatele la şosea, cu faţa la troiţă. Se rugau. Era ca în biserica creştină primară. Dacă treceai cu maşina pe-acolo, vedeai 20 de bătrâni care se rugau. Ăia erau poporul român. Stăteau cu spatele la stradă. Strada era viaţa. Treceau maşinile rapid şi cu zgomot. Ca viaţa. Bătrânii stăteau cu spatele la viaţă şi cu faţa la Dumnezeu. Şi murmurau rugăciuni. Tineri nu mai erau. Erau plecaţi prin Spania, prin Italia, să supravieţuască, săracii! Pesemne se rugau şi pentru copiii lor, şi pentru nepoţii lor. Îngenuncherea aia este un soi de eternitate a neamului. Văzută dinafară, de occidentali, e o rămânere în urmă. Văzută de micul onanist intelectual romăn, de la supraserviciile de intelectualitate modernă, de la noi, o să zică că este un primitivism. El nu recunoaşte credinţa. Ăia care erau acolo au făcut fronturile, au făcut lagărele de concentrare, au trecut prin cooperativizare, prin bestialitatea comunismului şi a neocomunismului de astăzi. Voi nu aveţi dreptul să vă dezvoltaţi în contextul actual. Voi trebuie să fiţi funcţionari. Nu conştiinţe. Orice iniţiativă ân România este stârpită. Sau un om care strigă este considerat un om izolat. Şi-atunci, voi simţiţi, ăştia care sunteţi mai treji, precum câinele la stână. Şi lucrul ăsta probabil că vă va da cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, o forţă de a răsturna. Deci, viitorul va însemna, după părerea mea, o luptă decisivă între cei puţini, conştienţi şi masa asta informă a laşităţii, a populaţiei mizerabilizate. Şi eu zic: să nu vă speriaţi. Precum Iisus: curaj, turmă mică! Doamne ajută!
Interviu realizat de Simona Huţuţuc, Răzvan Goran şi Alexandru Poştoacă
