NARCISISM ŞI HOMOSEXUALITATE
de Theodor CODREANU
Multiculturalismul de tip minoritar, devenit preocupare centrală în ideologia „politicii corecte”, importată de Uniunea Europeană dinspre Noua Stângă Americană, pare un produs al democraţiei şi asemenea statut, desigur, ar putea fi oricând demonstrat. Numai că, tot logica, ne arată că deplasarea accentului de la principiul majorităţii la cel al minorităţii arată o surprinzătoare răsturnare a temeliilor democraţiei europene, care a creat o civilizaţie a echilibrului dintre autohtoni şi periferici (în terminologia lui Neagu Djuvara[1]), echilibru oglindit în doctrina „drepturilor omului”, produs, la rândul ei, al creştinismului. Cum nu există sistem politic perfect, conceptul democraţie poartă cu el o anume ambiguitate, ascunzând urme ale altor sisteme, considerate revolute, ca oligarhie, tiranie etc. Şi asta deoarece democraţia este un sistem care are în sine propria negaţie, dat fiind că, logic, este o imposibilitate practică: demos-ul nu poate să se autoconducă decât prin reprezentanţi. Or, „reprezentanţii”, mulţi coruptibili fiind, îşi trădează condiţia de elite, uitând că reprezintă majoritatea şi sfârşind prin a i se substitui autarhic, ajungând să trăiască în euforia narcisismului de grup. Nimeni nu a surprins mai bine aceste „subtilităţi” ale democraţiei ca Eminescu. Este chiar esenţa teoriilor „păturii superpuse” şi a „compensaţiei”, legate organic una de alta. Elitele conducătoare care nu-şi împlinesc menirea democratică a „compensării” demos-ului, se transformă, inevitabil, în oligarhie, împingând democraţia în cleptocraţie, stadiu, bunăoară, la care a ajuns „democraţia” românească în ultimii douăzeci de ani. Aşa că definiţia cea mai potrivită a unei astfel de „democraţii” a dat-o Eminescu în sonetul Democraţia: „Acele mofturi scrise-n mii de coale/ Prin care răii pun la cale mulţii”. Astfel, minoritatea narcisiac-egoistă se înstăpâneşte peste majoritate, ruinând-o. Noutatea adusă de promotorii „corectitudinii politice” e că nu mai recunosc nici măcar principiul majorităţii, înlocuindu-l cu „majorităţi minoritare”, o struţo-cămilă menită să ducă la ruinarea Europei, după opinia recentă a lui Neagu Djuvara, mărturisită într-un interviu din Cultura, care a făcut înconjurul ţării, prin internet: „Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate Şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!”
Şi: „Gândiţi-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple”. Eminescu a vorbit de mult despre un gol etnic care va nimici, în cele din urmă, România. Va nimici şi Europa. Cauza cea mai adâncă: degradarea comunităţilor naţionale în narcisism individual şi de grup. Comunitatea de civilizaţie şi de cultură este înlocuită cu idolatrizarea individului şi a grupurilor minoritare de orice fel: etnice, sexuale, religioase, corporatiste etc. În democraţiile tradiţionale, indivizii şi grupurile se integrau organic în comunitate. Acum, majorităţile trebuie să se „integreze” în standardele impuse de grupurile minoritare. Este exact ceea ce surprinde cu amărăciune Neagu Djuvara.
Să revin la o afirmaţie simplă: europenii „nu mai fac copii”. Cauzele pentru care europenii nu mai fac copii sunt multe, dar multiplicitatea aceasta se petrece pe fondul secularismului modern şi postmodern, elitele uitând că fundamentul oricărei civilizaţii este religia. Că UE refuză a-şi mai recunoaşte rădăcinile creştine nu este pentru nimeni un secret, de vreme ce în simulacrul de Constituţie tocmai fundamentul creştin este eliminat, semnul cel mai sigur că Europa acceptă ceea ce Neagu Djuvara numeşte sinucidere. Este eliminat în numele multiculturalismului „corect politic”. Majorităţile naţionale acceptă, astfel, să dispară odată cu statul naţional, suferind toate agresiunile minoritare de orice fel până în clipa când ele însele vor deveni grupuri minoritare supravieţuinde, în „rezervaţii”, cum zice acelaşi Djuvara, pentru câteva generaţii.
De fapt, ce înţeleg „corecţii” prin multiculturalism? Să nu vă faceţi iluzia că e vorba de toleranţa culturilor minoritare care, prin hazardul istoriei, fiinţează în sânul culturilor naţionale. O asemenea toleranţă a fost demult codificată în democraţiile europene. „Corecţii”, cum am demonstrat în studiul De la marxism la „corectitudinea politică”[2], nu fac decât să desăvârşească vechiul vis internaţionalist de a distruge creştinismul şi cultura europeană pentru ca ideea globalistă să triumfe în era postcomunistă. Pentru asta, ei au înlocuit arma de luptă numită proletariat cu alta, aparent sofisticată, aceea a minorităţilor de orice fel, ştiut fiind că eterogenizarea maximă duce, fatalmente, la omogenizare maximă, recte la globalism depersonalizant. Efectul imediat şi pe termen lung este slăbirea şi dispariţia instituţiei europene a familiei tradiţionale. În locul familiei, este proclamată idolatria individului, căruia i se conferă, aparent, drepturi nelimitate, ceea ce îl împinge pe individ în sfera narcisismului secundar. Dogma păcatului originar este decretată ca aberantă, omului proclamându-i-se, rousseauist, inocenţa de la natură, din care rezultă că are dreptul la fericire văzută ca divertisment sans rivages. Acesta este idealul postmodernist care li se inoculează tinerilor. La paradisul economic al utopiei comuniste, se adaugă utopia divertismentului. Poveste veche: pâine şi circ. Anticamera căderii Imperiului Roman.
