Se afișează postările cu eticheta Sfantul Teofan Zavoratul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sfantul Teofan Zavoratul. Afișați toate postările

15.4.14

Cuvant in Martea Mare al Sfantului Teofan Zavoratul. Cum sa pasim in urma Domnului si sa ne rastignim impreuna cu Hristos

In Marţea Mare
„Mergând Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apostolilor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim, şi Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dânsul. Veniţi, dar, şi noi, cu gânduri curate să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omoram pentru Dânsul dinspre desfătările lumeşti". Astfel ne cheamă sfânta Biserică să mergem, să pătimim şi să ne răstignim împreună cu Domnul în aceste zile închinate
pomenirii pătimirilor şi morţii Lui Dumnezeieşti. Ca fii ascultători, aţi luat aminte la această chemare de mamă şi aţi purces pe calea, arătată de ea, a mergerii împreună cu Domnul. Şi îmi rămâne acum nu să vă înduplec la ascultare, ci să numai să doresc, mângâat fiind de ascultarea voastră, ca să duceţi mai deplin şi mai desăvârşit la capăt ceea ce aţi început. Şi, de fapt, dacă vreunul dintre voi ar întreba: „Iată, Biserica ne cheamă acum să mergem împreună cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [bună] voie, noi cum să facem asta?", alt răspuns nu ar fi de dat afară de acesta: „Faceţi ceea ce faceţi, numai faceţi aşa cum trebuie - şi veţi merge
împreună cu Domnul".
Iată, voi postiţi, mergeţi la biserică, şi acasă vă rugaţi, aţi lăsat pentru o vreme treburile lumeşti şi petreceţi mai mult timp cu voi înşivă, aţi luat asupra voastră îndeletniciri evlavioase şi pentru aceasta aţi răpit o parte din timp, mai mare sau mai mică, somnului. Faceţi tot aşa. Postirea până acolo unde trupul simţea lipsa îndestulării de mâncare şi băutură, osteneala rugăciunii până la istovirea trupului, înlăturarea obişnuitelor relaţii lumeşti cu silire de sine la îndeletniciri mântuitoare, privegherea în ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum şi multe altele legate de împlinirea pregătirii pentru împărtăşire, alcătuiesc primul pas în urmarea Domnului la răstignire. Este nevoie doar ca această greutate să fie ridicată cu plăcere, fără cruţare de sine. Omul e iubitor de viaţă. O mică împuţinare în mâncare şi lipsa de somn sau o osteneală şi istovire neobişnuită stârnesc tânguirea trupului, şi omului i se pare că se comite o încercare de a i se lua viaţa. Cel ce acum, în ciuda acestei tânguiri, nu doar că nu se lasă în voia autocompătimirii, ci dimpotrivă, se sileşte la ostenelile sus-arătate cu dorinţa de a suferi pentru Hristos, de fiecare dată când face acest lucru face un pas în urma Domnului. Şi trebuie spus că numai unul ca acesta merge împreună cu Domnul. Aşa stau lucrurile în ce vă priveşte?
Dacă da, sunteţi pe calea cea bună; iar dacă nu, îngrijiţi-vă să mai adăugaţi la osteneala pe care toţi o purtaţi dorinţa necruţătoare de a vă chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veţi aduce ca jertă Domnului iubirea de viaţă, altfel spus veţi duce la împreună-răstignire cu Dânsul trupul vostru, urmând fie chiar şi puţin nevoinţei Lui din grădina
Ghetsimani.
Odată ce aţi început aşa, siliţi-vă să vă apropiaţi şi mai mult de Domnul în mersul vostru în urma Lui. Vreau să spun că ostenindu-vă cu trupul, trebuie să vă osteniţi şi cu sufletul. Chiar dacă trupul şi sufletul alcătuiesc un singur om, după cum ştiţi nu rareori trupul face una, sufletul alta. Deci, aduceţi şi sufletul la conglăsuire cu trupul în ostenelile pe care le purtaţi acum. Postind cu trupul, puneţi şi sufletul să postească: tăiaţi poftele, înăbuşiţi ivirea mişcărilor pătimaşe - mânia, osândirea, îngâmfarea, lăcomia, încăpăţânarea şi celelalte. Ostenindu-vă trupul prin starea la rugăciune aici în biserică ori acasă, osteniţi-vă să staţi cucernic şi cu sufletul înaintea feţei Domnului, în inima voastră, întru luare-aminte la cele ce se cântă şi se citesc, îndepărtaţi zarva acestei vieţi şi însinguraţi-vă cu trupul - împreunaţi cu aceasta neîmprăstierea minţii şi concentrarea în voi înşivă. Puneţi-vă trupul să privegheze - deşteptaţi la priveghere şi duhul, altfel spus năzuinţa vie a osârdiei către Domnul. Vă siliţi la îndeletniciri duhovniceşti - siliţi-vă şi sufletul să aibă dorinţă de ele, dorinţă cu care el nu se poate lăuda întotdeauna. Atunci când faceţi astfel, legaţi prin aceasta sufletul: şi el, obişnuit cu mişcarea şi făptuirea liberă, simţind asupra sa lanţurile, va începe a tânji ca în închisoare şi va înălţa tânguire nemulţumită - dar nu slăbiţi în silirea de sine. Prin aceasta vă asemănaţi cu Domnul când L-au dus legat la judecată - şi deveniţi, prin urmare, şi mai aproape de El în mergerea împreună cu El la patima cea de [bună] voie.

1.7.13

Simplitatea credintei. Talcuiri ale Sfantului Teofan Zavoratul

Mântuitorul dă un copil ca pildă de credinţă şi viaţă. Simplitatea credinţei naşte simplitatea vieţii, iar din amândouă ia naştere o stare duhovnicească pilduitoare. Lăsaţi raţionalismul să intre în suflet; el va pricinui acolo dezbinare şi îndreptăţindu-se cum că vrea să rânduiască mai bine lucrurile, va da peste cap totul. Filozofarea deşartă strigă întotdeauna: „Asta nu-i bună, cealaltă nu-i bună; lăsaţi-mă pe mine şi o să fac eu altfel totul; cele vechi nu mai sunt bune, m-am plictisit de ele". Dar ea nu face nicicând vreun lucru bun, ci numai strică. Mintea trebuie să asculte de ceea ce a po­runcit Domnul. Drept este că ea a fost numită împăratul trupului; dar acestui împărat nu i s-a dat puterea de a legiui, ci numai cea de a împlini. Indată ce se apucă să legiuiască, născoceşte aiureli îngrozitoare, strică şi rânduielile morale, şi pe cele religioase, şi pe cele lumeşti, şi pe cele politice; totul se întoarce pe dos. Mare nefericire e pentru societate atunci când i se dă minţii libertatea de a se înălţa, fără a o înfrâna cu adevărul dumnezeiesc! Asta atrage mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta s-a zis: „Ascunde-ţi-vă puţin, până ce va trece".
Atunci când clocoteşte sa­mavolnicia minţii, cel mai bine este să te ascunzi în sim­plitatea credinţei. In vreme de furtună este mai bine să stai acasă şi să nu ieşi, nădăjduind în tine însuţi, să te lupţi cu ea; iar în vremea furtunii rătăcirii mintii nu este bine să te lupţi cu ea şi sa pui mana pe arma filozofării ca să-i stai împotrivă. Simplitatea credinţei este mai bună decât filozofarea; îmbracă-te în ea ca într-o platoşă, şi nu vei fi biruit.

1.5.13

Sfantul Teofan Zavoratul - Predica la Miercurea Mare

În Miercurea Mare
 
Pe ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1 piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.

30.4.13

Cuvant in Martea Mare al Sfantului Teofan Zavoratul. Cum sa pasim in urma Domnului si sa ne rastignim impreuna cu Hristos

In Marţea Mare

„Mergând Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apostolilor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim, şi Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dânsul. Veniţi, dar, şi noi, cu gânduri curate să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omoram pentru Dânsul dinspre desfătările lumeşti". Astfel ne cheamă sfânta Biserică să mergem, să pătimim şi să ne răstignim împreună cu Domnul în aceste zile închinate
pomenirii pătimirilor şi morţii Lui Dumnezeieşti. Ca fii ascultători, aţi luat aminte la această chemare de mamă şi aţi purces pe calea, arătată de ea, a mergerii împreună cu Domnul. Şi îmi rămâne acum nu să vă înduplec la ascultare, ci să numai să doresc, mângâat fiind de ascultarea voastră, ca să duceţi mai deplin şi mai desăvârşit la capăt ceea ce aţi început. Şi, de fapt, dacă vreunul dintre voi ar întreba: „Iată, Biserica ne cheamă acum să mergem împreună cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [bună] voie, noi cum să facem asta?", alt răspuns nu ar fi de dat afară de acesta: „Faceţi ceea ce faceţi, numai faceţi aşa cum trebuie - şi veţi merge
împreună cu Domnul".

Iată, voi postiţi, mergeţi la biserică, şi acasă vă rugaţi, aţi lăsat pentru o vreme treburile lumeşti şi petreceţi mai mult timp cu voi înşivă, aţi luat asupra voastră îndeletniciri evlavioase şi pentru aceasta aţi răpit o parte din timp, mai mare sau mai mică, somnului. Faceţi tot aşa. Postirea până acolo unde trupul simţea lipsa îndestulării de mâncare şi băutură, osteneala rugăciunii până la istovirea trupului, înlăturarea obişnuitelor relaţii lumeşti cu silire de sine la îndeletniciri mântuitoare, privegherea în ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum şi multe altele legate de împlinirea pregătirii pentru împărtăşire, alcătuiesc primul pas în urmarea Domnului la răstignire. Este nevoie doar ca această greutate să fie ridicată cu plăcere, fără cruţare de sine. Omul e iubitor de viaţă. O mică împuţinare în mâncare şi lipsa de somn sau o osteneală şi istovire neobişnuită stârnesc tânguirea trupului, şi omului i se pare că se comite o încercare de a i se lua viaţa. Cel ce acum, în ciuda acestei tânguiri, nu doar că nu se lasă în voia autocompătimirii, ci dimpotrivă, se sileşte la ostenelile sus-arătate cu dorinţa de a suferi pentru Hristos, de fiecare dată când face acest lucru face un pas în urma Domnului. Şi trebuie spus că numai unul ca acesta merge împreună cu Domnul. Aşa stau lucrurile în ce vă priveşte?
Dacă da, sunteţi pe calea cea bună; iar dacă nu, îngrijiţi-vă să mai adăugaţi la osteneala pe care toţi o purtaţi dorinţa necruţătoare de a vă chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veţi aduce ca jertă Domnului iubirea de viaţă, altfel spus veţi duce la împreună-răstignire cu Dânsul trupul vostru, urmând fie chiar şi puţin nevoinţei Lui din grădina
Ghetsimani.

21.4.13

Predică a Sfântului Teofan Zăvorâtul la Duminica Sfintei Maria Egipteanca



Pilda pocăinţei sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzătoare şi de pilduitoare încât sfânta Biserică vrea în mod deosebit să o întipărească în inimile noastre. Ca atare, pe lângă ziua pomenirii ei i s-a închinat şi Duminica de astăzi, adică cea de-a cincea Duminică a Marelui Post; şi, afară de asta, cu numele ei e însemnată starea la care canonul ei este îmbinat cu Canonul Mare. S-ar părea că sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lecţie.
Nu voi intra în amănuntele vieţii Cuvioasei. Mă voi opri asupra primei lucrări săvârşite asupra ei de către harul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul păcatului - şi mă opresc nu pentru a vă pofti să îi urmaţi (căci cum aţi putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a vă arăta că fiecare poate şi trebuie să dobândească dorire de a câştiga acelaşi har.
Convertirea sfintei Maria Egipteanca ţine de convertirile extraordinare. Vedeţi că ea era cu totul cufundată în păcat şi nici cu gândul nu gândea să-1 părăsească: dar vine harul şi, prin lucrarea sa covârşitoare, o trezeşte din aţipirea păcatului. Deşteptată, ea vede cât de pierzătoare e starea sa şi se hotărăşte să se schimbe în bine. Cu ea s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi când cineva ar fi cufundat în noroi şi altcineva, venind, l-ar smulge cu mână tare din adâncul mlaştinii şi 1-ar pune slobod pe pământ tare. La fel a fost convertirea sfântului Apostol Pavel şi a multor altora.
Însă ceea ce ţine de lucrările aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin însăşi firea sa nu poate fi de obşte tuturor; şi dacă cineva, întemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grijă de întoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinţă, parcă spunând harului: „Vino, ia-mă - şi o să merg cu tine", acela ar fi nedrept şi s-ar da singur pierzării, dându-se pe mâna căderii sale. Calea de obşte a tuturor este aceasta: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide". Oricum, şi la cei ce merg pe această cale lucrarea harului care întoarce la Dumnezeu este aşijderea însemnată de o zguduire; pentru ea, însă, este nevoie de pregătire prin osteneală personală, trebuie să ne rugăm pentru ea, este smulsă, parcă, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasă şi dă după osteneală. De la cei ca sfânta Maria, El nu aşteaptă această osteneală, ci lucrează de-a dreptul; osteneala urmează după aceea. Aşa lucrează Domnul asupra aleşilor Săi deosebiţi; iar noi trebuie să mergem pe calea cea de obşte şi să ne silim pe noi înşine a ne întoarce la Dumnezeu, atunci când avem vremea bineprimită şi străbatem zilele de mântuire. Dar ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a merita acest har al întoarcerii la Dumnezeu, cu ce trebuie să ne ostenim, la ce trebuie să ne silim pentru a-I arăta atoatevăzătorului Dumnezeu că dorim şi căutăm şi însetăm de atotlucrarea Lui cea mântuitoare în noi?
Vă voi arăta asta pe scurt. Să îl luăm pe om în starea în care i-a venit numai gândul simplu: „Chiar să nu mă ocup deloc de mine şi să nu mă gândesc la îndreptarea vieţii mele?" Un simplu gând, fără nici o încuviinţare a omului faţă de el, nici dorinţă de a urma imboldurilor lui.
Aşa, doar o cerinţă a raţiunii: însă oricât ar cere raţiunea asta, omul nu va trece la fapte până când nu se va trezi râvna, energia conştiinţei adormite. Tocmai spre aprinderea acestei râvne să ne purtăm acum sufletul pe care l-a cercetat nu se ştie cum, ca un oaspete nepoftit, gândul la mântuire.

10.4.13

Sfantul Teofan Zavoratul: Sporirea egoismului şi secarea dragostei caută înmulţirea răului. Şi totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.



„Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci”. Dragostea e nimicită de fărădelegi; cu cât sunt mai multe păcate, cu atât este mai puţină dragoste. Acolo unde sunt doar păcate, nu căuta dragoste. Înseamnă că cel care doreşte răspândirea dragostei şi dezrădăcinarea neiubirii trebuie să se îngrijească de împuţinarea păcatelor şi îngrădirea iubirii de păcat. Iată adevăratul principiu al umanismului! Acceptându-l, trebuie acceptate toate mijloacele prin care poate fi stârpit păcatul. Păcatele din afară sunt rodul păcătoşeniei lăuntrice, iar păcătoşenia lăuntrică îşi are rădăcina în egoism şi în mlădiţele acestuia. Prin urmare, umaniştii ar trebui să-şi ia ca lege rânduielile prin care se dezrădăcinează egoismul; iar egoismul este înăbuşit cel mai bine prin tăierea poftelor. Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă. Dimpotrivă, orice mijloace ai întrebuinţa împotriva egoismului, nu vei avea nicio reuşită dacă dai frâu liber poftelor. De fapt, sporirea egoismului şi secarea dragostei caută înmulţirea răului. Şi totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia)

7.5.12

Sfantul Teofan Zavoratul: Credinta nefatarnica inseamna lepadare de propria minte.

Sfantul Stefan graieste: „Cel Preainalt nu locuieste in temple facute de maini... Ce casa Imi veti zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea ?". Numai templul nezidit de mana al inimii Il poate incapea pe Dumnezeu, precum a grait Domnul: „De Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi; si vom veni la el, si locas la el vom face" (In. 14, 23). Felul in care se savarseste acest lucru e pentru noi de nepatruns; dar este lucru adevarat, caci este limpede ca atunci „Dumnezeu lucreaza in noi si ca sa voim, si ca sa savarsim, dupa a Lui bunavoire" (Filip.2, 13). Nu sta pe ganduri, asadar, ci doar da-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Sau, numai ca e nevoie sa I-o dai pe toata. De vor ramane parti nedate din inima ta va fi cu neputinta sa se intocmeasca un templu intreg, fiindca o parte va fi putreda, alta sfaramata si va iesi, daca va iesi, un templu cu gauri: fara acoperis sau fara usi. Iar intr-un asemenea templu e cu neputinta de locuit, nu va fi Domnul in el. Va fi templu numai la aratare; de fapt insa va fi o ingramadeala oarecare.

  „Iar Simon a crezut si el si, botezandu-se, era mereu cu Filip." A crezut si s-a si botezat, dar nimic n-a iesit din el. Se cuvine sa ne gandim ca ceva nu era cum trebuie in intocmirea credintei lui. Credinta nefatarnica inseamna lepadare de propria minte. Aceasta trebuie golita si infatisata credintei ca o scandura curata, pentru ca aceasta sa se poata insemna in minte asa cum este, fara amestecul unor rostiri si socotinte straine. Atunci cand in minte raman socotintele ei, dupa ce se intiparesc in ea socotintele credintei, va iesi in ea o incurcatura: constiinta se va rataci, prinsa intre lucrarile credintei si filozofarile mintii. Asa a fost si Simon, parintele tuturor ereticilor; asa sunt si toti cei care intra pe taramul credintei cu filozofarile lor - la fel ca inainte, asa si acum. Acestia se ratacesc in ale credintei si nimic nu iese din dansii, afara de vatamare: pentru sine - cand nu capata glas, pentru altii - atunci cand ratacirea nu ramane in ei, ci se revarsa in afara, din setea lor de a fi invatatori. Din aceasta pricina se nasc intotdeauna grupuri de oameni care pacatuiesc mai mult sau mai putin in materie de credinta, cu o nefericita incredere in infailibilitatea lor si o jalnica dorinta de a-i face pe toti sa ii urmeze.
Sfantul Petru graieste catre Simon: „Tu n-ai parte, nici mostenire, la chemarea aceasta, pentru ca inima ta nu este dreapta inaintea lui Dumnezeu. Pocaieste-te, deci, de aceasta rautate a ta si roaga-te lui Dumnezeu, doar ti se va ierta cugetul inimii tale". Nu avea parte, iar Simon nici cu gandul nu gandea ca a ajuns asa departe; si doar pe dinafara nu savarsise nimic necuviincios, ci numai a gandit in chip nedrept, si cugetul inimii lui a savarsit un lucru despre care Apostolul nu stia daca i se va ierta sau nu, chiar dupa pocainta si rugaciune inaintea lui Dumnezeu. Iata ce inseamna intocmirea inimii si cugetarea care iese din ea potrivit acestei intocmiri! Judecand in aceasta lumina, omul e intr-un fel pe dinafara si in alt fel pe dinlauntru: iar launtrul lui il vede numai Dumnezeu, dimpreuna cu cei carora le descopera Duhul lui Dumnezeu, Care cearca inimile. Deci, cu ce frica si cutremur se cade sa-si lucreze fiecare mantuirea ! Si cu cata osardie nefatarnica trebuie sa-L roage pe Dumnezeu: „Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Ps. 50). Iar la Judecata vor fi lucru de spaima si mirare. Domnul va zice: „Nu va cunosc pe voi" celor ce nu doar ca au fost incredintati ca sunt oameni ai lui Dum­nezeu, ci au si parut astfel in ochii tuturor. Ce ne ramane, dar ? Ne ramane doar sa strigam: „Cu judecatile pe care le stii, mantuieste-ne pe noi, Doamne ! Insuti, precum stii, da randuiala mantuitoare inimii noastre !".
Sfantul Filip l-a intrebat pe famen: „Intelegi, oare, ce citesti ?". Acela a raspuns: „Cum as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva ?" 
Cat de adesea traiesc acelasi lucru cei ce citesc cuvantul lui Dumnezeu si scrierile Parintilor ! Cele citite nu intra in cap; mintea nu poate sa ia aminte la lucrurile scrise acolo si sa le incapa, de parca ar fi vorba despre ceva strain ei, despre lucruri dintr-un taram necunoscut. Iata ca aici este nevoie de un talcuitor deprins cu lucrurile de care este vorba. Sfantul Filip avea acelasi duh care a dat si proorociile si nu I-a venit greu sa talcuiasca locul care il framanta pe famen. Asa e si cu noi acum: trebuie sa gasim un om care sa stea pe acea treapta a vietii si a cunostintei de care este legata scriptura ce ne framanta, si el o va talcui fara vreo osteneala, caci fiecare are treapta sa de orizont duhovnicesc. Cei aflat pe o treapta mai joasa nu vede tot ce vede cel aflat pe o treapta mai inalta, ci poate numai sa ghiceasca. De se intampla ca scriptura ce n-o putem noi intelege sa atinga o treapta mai inalta, iar talcuitorul intalnit de noi sta pe o treapta mai joasa, el nu ne va talcui asa cum se cuvine, ci va adapta totul la orizontul sau si lucrul cu pricina va ramane pentru noi la fel de intunecat ca mai inainte. Se cade sa ne minunam de usuratatea cu care se apuca sa talcuiasca cele ale Scripturii oameni cu totul straini de taramul de care tin aceste lucruri. Si totul iese din ei pe dos decat cum trebuie; insa a se fali cu talcuirile lor nicicum nu uita.

27.5.11

Sfantul Teofan Zavoratul: Trei cuvinte despre purtarea Crucii

[...] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

Cuvant al Sfantului Teofan Zavoratul despre relatia ucenic-duhovnic

Însă, lucrarea cea mai importantă a ucenicului este supunerea întru toate, pînă la cel mai mic amănunt, fără cîrtire, sinceră, fără judecare, din credinţă şi din inimă curată faţă de părintele său. Ucenicul trebuie să fie asemeni unei maşini, lipsit de sufletul său, care îi este înlocuit cu sufletul părintelui. Ucenicia este, după Sfîntul Scărar, deplina respingere a propriului suflet, manifestată în afară, în fiecare amănunt, prin faptele trupului, este omorîrea mentală a mădularelor trupului, este mişcarea neispitită, este lepădarea de judecăţi proprii - chiar de ar fi cineva bogat în aceasta - este înmormîntarea voii proprii... Ucenicul este un fericit mort viu (Cuvîntul al patrulea, punctele 3, 4). El trebuie să se supună în simplitate, fără să judece, fără să cerceteze de este bine sau de e rău, de este greu sau uşor ceea ce i s-a poruncit; să se supună necontenit, cu răbdare, neclintit, fără nici un fel de vicleşug şi fără vreo îndoială (ibidem, punctele 5, 9). Trebuie să se menţină într-o asemenea stare, încît, orice ar avea de făcut, să facă nu pentru că el a vrut sau a avut iniţiativa, ci pentru că aşa i s-a poruncit. De ai nevoie de ceva, cere voie şi fă; de nu ţi se dă voie, rabdă, chiar dacă ţi-este greu. Şi, dacă nu ai nici poruncă, nici vreo treabă de făcut, mai bine stai, dar nu fă nimic de capul tău. Tot ce este de la tine şi după capul tău este pierderea duhului, este totuna cu a înghiţi otravă. Te-ai predat părintelui, de acum lasă-l pe el să facă ce vrea din tine şi cu sufletul tău. Altfel, se va întîmpla ca unul să zidească, iar altul să dărîme. Ultimul îşi face munca în van, iar munca primului şi lucrarea mîntuirii devin o trudă zadarnică. Ucenicul care o dată se supune, iar altă dată face voia sa - spune Scărarul - se aseamănă cu cel care într-un ochi îşi picură doctorie, iar în celălalt, var nestins (ibidem, punctul 60). Caută-ţi o ascultare, împlineşte voia altuia şi fii neîntristat. Fericit cel ce şi-a omorît voia pînă la capăt şi toată îngrijirea de sine i-a încredinţat-o îndrumătorului său întru Domnul: unul ca acesta va sta de-a dreapta Mîntuitorului răstignit (ibidem, punctul 44). Din trei virtuţi - post, neprihană şi ascultare - prima conduce pînă la jumătatea drumului spre Dumnezeu, a doua, pînă la intrare, iar a treia, chiar pînă în faţa lui Dumnezeu. Cîtă pace şi linişte are acesta în suflet! Nu se sinchiseşte de este bine sau nu ceea ce face, nici de ce vor spune alţii, nici la ce va folosi, nici de este sau nu pe placul lui Dumnezeu. Cînd, dintre doi ucenici, unul împlineşte voia, în aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducîndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte, iar al doilea se păgubeşte (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 108). 
De aceea, regula generală a tuturor Sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici în această situaţie conştiinţa nu-i poate fi împăcată. Va avea o permanentă nehotărîre şi tulburare şi ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămîne aceeaşi. Fă totul cu sfătuire. Fără sfat eşti ca fără gard. Dacă acest lucru nu este lipsit de primejdie, ce să mai spunem de nesupunerea şi de contrazicerea directă! Aceasta este o lucrare de-a dreptul drăcească. Mai există încă speranţă de îndreptare, cînd cineva se împotriveşte unui egal sau unui mai mic în rang, dar cel ce caută împotriva îndrumătorului său, despre acela nici nu mai merită să vorbim. Cel ce s-a lepădat de ascultare se predă voii sale, şi datorită voii sale - şi a răutăţii vrăjmaşilor - va pieri. Cel ascultător în toate ajunge grabnic la măsura copilăriei sau a simplităţii desăvîrşite, aşa cum ne zugrăveşte Sfîntul Scărar (ibidem, punctul 121). Printr-o ascultare hotărîtă, unii şi-au omorît pe vecie toată lupta lăuntrică cu patimile; alţii au dobîndit o totală nepăsare şi nepătimire faţă de supărări; alţii au atins cea mai înaltă treaptă a nerăutăţii şi a fireştii simplităţi a inimii, s-au făcut prunci, neavînd nici un vicleşug nici în cuvinte, nici în fapte (ibidem, punctele 20, 21). Un astfel de exemplu este Pavel cel Prost. Vasile cel Mare consideră o asemenea ascultare ca prima dintre virtuţi (Canoane ascetice pentru cei ce se nevoiesc în viaţa de obşte şi în singurătate, capitolele 19, 22). El ne dă exemplul celor ce deprind vreo artă, care trebuie să execute pînă în cel mai mic amănunt ceea ce li s-a arătat; dă drept exemplu şi supunerea tăcută a lui Avraam, cînd i se poruncise să iasă din Caldeea şi, mai pe urmă, să-şi aducă fiul ca jertfă; din cealaltă parte avem exemplul Apostolulul Petru, care, după ce a fost mult lăudat pentru un cuvînt de împotrivire, care părea binevoitor, auzi: Înapoi de la mine, satano! În acelaşi fel tîlcuieşte el şi locurile din Scriptură: Ascultaţi pe mai-marii, voştri şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17); Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (Luca 10, 16).

- fragment din lucrarea ieromonahului Ioan Iaroslav - Cum sa ne mantuim? Dupa invatatura Sfintilor Parinti

9.5.11

Sfantul Teofan Zavoratul: Cum poate cineva sa-i calauzeasca pe altii, stiind ca nu a ajuns inca la masura adevaratului indrumator?

Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns încă la măsura adevăratului îndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai înainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „În vremurile vechi, mulţi dintre Sfinţii Părinţi îşi învăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu după cărţi. În vremurile de acum însă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să înveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfînta Scriptură şi din învăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l înţelepţi întru mîntuirea altor suflete - lucrare pe care Însuşi Dumnezeu i-a încredinţat-o - nu va rămîne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.” Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de îndrumător. Şi încă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin în mîinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar în contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă îndrumătorul s-a ridicat la rîvna mîntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decît alţii, şi în faţă, şi în spate. Chiar dacă elementele confuziei încă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adînci în ea, va cugeta şi poate că va afla. În acelaşi timp, să se aşeze şi în ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage la el şi îi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cînd, cunoscîndu-şi neputinţa, îi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mîntuirii este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice, şi cînd îi va călăuzi către acesta, atunci se va întemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mîntuitoare şi pentru îndrumarea reciprocă, sub cîrmuirea întîistătătorului legitim şi a îndrumătorului.

- fragment din lucrarea „ Cum sa ne mantuim” a ierom. Ioan Iaroslav, preluata din „ Viata launtrica” a Sf. Teofan Zavoratul - cules de Dan Fagaraseanu

20.4.11

Sfantul Teofan Zavoratul - Predica la Miercurea Mare

În Miercurea Mare
 
Pe ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1 piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.

18.4.11

Cuvant in Martea Mare al Sfantului Teofan Zavoratul. Cum sa pasim in urma Domnului si sa ne rastignim impreuna cu Hristos

In Marţea Mare

„Mergând Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apostolilor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim, şi Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dânsul. Veniţi, dar, şi noi, cu gânduri curate să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omoram pentru Dânsul dinspre desfătările lumeşti". Astfel ne cheamă sfânta Biserică să mergem, să pătimim şi să ne răstignim împreună cu Domnul în aceste zile închinate
pomenirii pătimirilor şi morţii Lui Dumnezeieşti. Ca fii ascultători, aţi luat aminte la această chemare de mamă şi aţi purces pe calea, arătată de ea, a mergerii împreună cu Domnul. Şi îmi rămâne acum nu să vă înduplec la ascultare, ci să numai să doresc, mângâat fiind de ascultarea voastră, ca să duceţi mai deplin şi mai desăvârşit la capăt ceea ce aţi început. Şi, de fapt, dacă vreunul dintre voi ar întreba: „Iată, Biserica ne cheamă acum să mergem împreună cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [bună] voie, noi cum să facem asta?", alt răspuns nu ar fi de dat afară de acesta: „Faceţi ceea ce faceţi, numai faceţi aşa cum trebuie - şi veţi merge
împreună cu Domnul".

Iată, voi postiţi, mergeţi la biserică, şi acasă vă rugaţi, aţi lăsat pentru o vreme treburile lumeşti şi petreceţi mai mult timp cu voi înşivă, aţi luat asupra voastră îndeletniciri evlavioase şi pentru aceasta aţi răpit o parte din timp, mai mare sau mai mică, somnului. Faceţi tot aşa. Postirea până acolo unde trupul simţea lipsa îndestulării de mâncare şi băutură, osteneala rugăciunii până la istovirea trupului, înlăturarea obişnuitelor relaţii lumeşti cu silire de sine la îndeletniciri mântuitoare, privegherea în ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum şi multe altele legate de împlinirea pregătirii pentru împărtăşire, alcătuiesc primul pas în urmarea Domnului la răstignire. Este nevoie doar ca această greutate să fie ridicată cu plăcere, fără cruţare de sine. Omul e iubitor de viaţă. O mică împuţinare în mâncare şi lipsa de somn sau o osteneală şi istovire neobişnuită stârnesc tânguirea trupului, şi omului i se pare că se comite o încercare de a i se lua viaţa. Cel ce acum, în ciuda acestei tânguiri, nu doar că nu se lasă în voia autocompătimirii, ci dimpotrivă, se sileşte la ostenelile sus-arătate cu dorinţa de a suferi pentru Hristos, de fiecare dată când face acest lucru face un pas în urma Domnului. Şi trebuie spus că numai unul ca acesta merge împreună cu Domnul. Aşa stau lucrurile în ce vă priveşte?
Dacă da, sunteţi pe calea cea bună; iar dacă nu, îngrijiţi-vă să mai adăugaţi la osteneala pe care toţi o purtaţi dorinţa necruţătoare de a vă chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veţi aduce ca jertă Domnului iubirea de viaţă, altfel spus veţi duce la împreună-răstignire cu Dânsul trupul vostru, urmând fie chiar şi puţin nevoinţei Lui din grădina
Ghetsimani.

Odată ce aţi început aşa, siliţi-vă să vă apropiaţi şi mai mult de Domnul în mersul vostru în urma Lui. Vreau să spun că ostenindu-vă cu trupul, trebuie să vă osteniţi şi cu sufletul. Chiar dacă trupul şi sufletul alcătuiesc un singur om, după cum ştiţi nu rareori trupul face una, sufletul alta. Deci, aduceţi şi sufletul la conglăsuire cu trupul în ostenelile pe care
le purtaţi acum. Postind cu trupul, puneţi şi sufletul să postească: tăiaţi poftele, înăbuşiţi ivirea mişcărilor pătimaşe - mânia, osândirea, îngâmfarea, lăcomia, încăpăţânarea şi celelalte. Ostenindu-vă trupul prin starea la rugăciune aici în biserică ori acasă, osteniţi-vă să staţi cucernic şi cu sufletul înaintea feţei Domnului, în inima voastră, întru luare-aminte la cele ce se cântă şi se citesc, îndepărtaţi zarva acestei vieţi şi însinguraţi-vă cu trupul - împreunaţi cu aceasta neîmprăstierea minţii şi concentrarea în voi înşivă. Puneţi-vă trupul să privegheze - deşteptaţi la priveghere şi duhul, altfel spus năzuinţa vie a osârdiei către Domnul. Vă siliţi la îndeletniciri duhovniceşti - siliţi-vă şi sufletul să aibă dorinţă de ele, dorinţă cu care el nu se poate lăuda întotdeauna. Atunci când faceţi astfel, legaţi
prin aceasta sufletul: şi el, obişnuit cu mişcarea şi făptuirea liberă, simţind asupra sa lanţurile, va începe a tânji ca în închisoare şi va înălţa tânguire nemulţumită - dar nu slăbiţi în sili-rea de sine. Prin aceasta vă asemănaţi cu Domnul când L-au dus legat la judecată - şi deveniţi, prin urmare, şi mai aproape de El în mergerea împreună cu El la patima cea de [bună] voie.

9.4.11

Sfantul Teofan Zavoratul: Dragostea este distrusa de faradelegi!

„Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci”. Dragostea e nimicită de fărădelegi ; cu cât mai sunt multe păcate, cu atât este mai puţină dragoste. Acolo unde sunt doar păcate, nu căuta dragoste. Înseamnă că cel care doreşte răspândirea dragostei şi dezrădăcinarea neiubirii trebuie să se îngrijească de împuţinarea păcatelor şi îngrădirea iubirii de păcat. Iată adevăratul principiu al umanismului ! Acceptându-l, trebuie acceptate toate mijloacele prin care poate fi stârpit păcatul. Păcatele din afară sunt rodul păcătoşeniei lăuntrice, iar păcătoşenia lăuntrică îşi are rădăcina în egoism şi în mlădiţele acestuia. Prin urmare, umaniştii ar trebui să-şi ia ca lege rânduielile prin care se dezrădăcinează egoismul; iar egoismul este înăbuşit cel mai bine prin tăierea poftelor. Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă. Dimpotrivă, orice mijloace ai întrebuinţa împotriva egoismului, nu vei avea nici-o reuşită dacă dai frâu liber poftelor. De fapt, sporirea egoismului şi secarea dragostei caută înmulţirea răului. Şi totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.


Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia)

24.3.11

Şcoala rugăciunii. „Obişnuiţi-vă să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu”

Rugăciunea este un subiect care îl preocupă mereu pe cel care vrea să aibă o viaţă sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Atenţia pentru o sporire a rugăciunii creşte însă mai ales în timpul Postului. Ce este rugăciunea? Când şi cât să ne rugăm, cum să ne raportăm la Dumnezeu? Cum să facem să avem o rugăciune primită de Dumnezeu? Care este diferenţa între pravila de rugăciune şi starea de rugăciune? De ce ne zboară gândul în timpul rugăciunii? La toate aceste întrebări ne răspunde Sfântul Teofan Zăvorâtul, ajutându-ne să mai urcăm o treaptă în şcoala rugăciunii:

Calea către starea de rugăciune
Toate relaţiile noastre cu Dumnezeu se întemeiază pe rugăciune. Totul constă în rugăciune. Spre ea să vă siliţi.
Rugăciunea nu înseamnă numai a sta în genunchi la rugăciune. A ţine mintea şi inima îndreptate către Dumnezeu înseamnă rugăciune, orice poziţie ar avea credinciosul. Pravila de rugăciune are rostul ei, iar această stare de rugăciune îl are pe al ei. Calea către ea este deprinderea de a-L pomeni totdeauna pe Dumnezeu şi ceasul cel din urmă cu Judecata.
Aşa să vă siliţi şi totul va merge bine. Aceasta va însemna că înăuntrul vostru îi veţi închina lui Dumnezeu fiecare pas. Iar paşii trebuie îndrumaţi către porunci. Şi poruncile le ştiţi. Asta-i tot! Fiecare situaţie o puteţi încadra într-o poruncă şi înăuntru Îi puteţi închina lui Dumnezeu lucrarea voastră. Şi aşa Îi veţi închina lui Dumnezeu toată viaţa. Ce vă mai trebuie? Nimic. Vedeţi cât este de simplu.

Cum să ne înălţăm cu mintea la Dumnezeu
Aţi început să vă rugaţi cu rugăciuni scurte şi aţi renunţat. Dacă nu aţi fi renunţat, aţi fi ajuns departe; iar acum trebuie să începeţi din nou. Rugăciunea adevărată este aceea care iese direct din inimă şi urcă la Dumnezeu. Şi nicio altă rugăciune nu este rugăciune dacă nu este aşa. Către acest lucru trebuie să ne îndreptăm toată grija noastră în lucrarea rugăciunii. Dar, de obicei, mintea noastră este supraîncărcată de mulţimea gândurilor, care nu sunt după Dumnezeu, voinţa de multele griji lumeşti, inima de atracţiile şi desfătările pământeşti; de aceea, a ne înălţa degrabă la Dumnezeu este totuna cu a ieşi dintr-o mlaştină.
Rugăciunile mici sunt un mijloc foarte bun pentru acest lucru. Ele învaţă mintea să stea într-un singur loc; trag puţin câte puţin voinţa de partea lor şi o desprind de griji. Acest lucru se manifestă mai puternic şi mai grabnic dacă le dăm atenţie nu numai în timpul pravilei, ci şi în celelalte ceasuri. Rodul lor neîndoielnic este formarea sentimentului pentru Dumnezeu, care este nedespărţit de rugăciunea neîncetată sau este unul şi acelaşi cu ea. Aici este legătura vie cu Dumnezeu, ţelul vieţii duhovniceşti.
„În cel somnoros se îngrămădesc rapid şi gânduri, şi fapte, şi patimi”. Trebuie să evităm acest lucru şi să căpătăm obiceiul de a-I închina lui Dumnezeu primele noastre gânduri. Aceasta vine din meditaţia dumnezeiască. Şi despre aceasta, mi se pare, era vorba. Anume că trebuie să parcurgem toate adevărurile sfinte din Simbolul Credinţei până la adevărul despre judecata de obşte şi sentinţa cu privire la soarta tuturor oamenilor.
Binevoiţi să păziţi aceste două metode şi va fi bine. Adăugaţi la aceasta numai să vă feriţi de rău şi să faceţi binele cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. Şi aceasta este toată programa.
Scrieţi pe ceva şi citiţi mai des: îndată ce vă treziţi, meditaţie dumnezeiască; apoi rugăciuni scurte cu atenţie şi simţire şi toată ziua: Fereşte-te de rău şi fă binele (Ps 33, 13). Fiecare lucru şi cel mai mic, să îl faceţi în cel mai bun mod, ca înaintea ochiului lui Dumnezeu.

Să vă călăuziţi gândurile ca şi cum aţi fi înaintea ochilor lui Dumnezeu
Îl avem pe Domnul şi Mântuitorul cel Atotmilostiv, Care întotdeauna este gata să ne dea ajutor. Către El să vă îndreptaţi ochii minţii şi ai inimii voastre. Nu puteţi merge la biserică? Rugaţi-vă acasă. Obişnuiţi-vă să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu, adică neîncetat să-L pomeniţi pe Dumnezeu, Cel atotprezent şi atoatevăzător şi să vă călăuziţi gândurile, simţirile şi faptele ca şi cum aţi fi înaintea ochilor lui Dumnezeu.
Şi numai cu acestea să vă îndeletniciţi până când conştiinţa voastră se va uni cu cugetul, care este îndreptat numai spre Dumnezeu. Dacă veţi izbândi în acest lucru, nu veţi mai avea nevoie de nicio altă învăţătură. Va veni frica de Dumnezeu şi totul va începe să se aranjeze. Citiţi Evanghelia şi epistolele Apostolilor, câte puţin în fiecare zi, meditând şi aplicând în viaţa dumneavoastră ceea ce citiţi.
Purtaţi-vă faţă de sine cu asprime, faţă de ceilalţi fiţi milostivi şi smeriţi-vă înaintea tuturor. Niciodată să nu asupriţi pe nimeni, iar când sunteţi asupriţi, să mulţumiţi. Să nu osândiţi pe nimeni, să-i cinstiţi pe toţi ca pe sfinţi, iar pe voi să vă vedeţi ca păcătoşi.

Sf. Teofan Zăvorâtul

26.11.10

Simplitatea credintei. Talcuiri ale Sfantului Teofan Zavoratul


Saptamana a 30-a dupa Rusalii ;Vineri [Evr. 11, 8; 11-16; Mc. 9, 33-41].( Sf.
Teofan Zavoratul )


Mântuitorul dă un copil ca pildă de credinţă şi viaţă. Simplitatea credinţei naşte simplitatea vieţii, iar din amândouă ia naştere o stare duhovnicească pilduitoare. Lăsaţi raţionalismul să intre în suflet; el va pricinui acolo dezbinare şi îndreptăţindu-se cum că vrea să rânduiască mai bine lucrurile, va da peste cap totul. Filozofarea deşartă strigă întotdeauna: „Asta nu-i bună, cealaltă nu-i bună; lăsaţi-mă pe mine şi o să fac eu altfel totul; cele vechi nu mai sunt bune, m-am plictisit de ele". Dar ea nu face nicicând vreun lucru bun, ci numai strică. Mintea trebuie să asculte de ceea ce a po­runcit Domnul. Drept este că ea a fost numită împăratul trupului; dar acestui împărat nu i s-a dat puterea de a legiui, ci numai cea de a împlini. Indată ce se apucă să legiuiască, născoceşte aiureli îngrozitoare, strică şi rânduielile morale, şi pe cele religioase, şi pe cele lumeşti, şi pe cele politice; totul se întoarce pe dos. Mare nefericire e pentru societate atunci când i se dă minţii libertatea de a se înălţa, fără a o înfrâna cu adevărul dumnezeiesc! Asta atrage mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta s-a zis: „Ascunde-ţi-vă puţin, până ce va trece".

Atunci când clocoteşte sa­mavolnicia minţii, cel mai bine este să te ascunzi în sim­plitatea credinţei. In vreme de furtună este mai bine să stai acasă şi să nu ieşi, nădăjduind în tine însuţi, să te lupţi cu ea; iar în vremea furtunii rătăcirii mintii nu este bine să te lupţi cu ea şi sa pui mana pe arma
filozofării ca să-i stai împotrivă. Simplitatea credinţei este mai bună decât filozofarea; îmbracă-te în ea ca într-o platoşă, şi nu vei fi biruit.

- text cules de Dan Făgărăşanu

8.11.10

Simţul Dumnezeirii este este ascuns în inimile oamenilor. Tâlcuiri ale Sfântului Teofan Zavorâtul

Marcu 6

30. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.

31. Şi El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce.

32. Şi au plecat cu corabia spre un loc pustiu, de o parte.

33. Şi i-au văzut plecând şi mulţi au înţeles şi au alergat acolo pe jos de prin toate cetăţile şi au sosit înaintea lor.

„Şi au alergat acolo pe jos din toate cetăţile... şi s-au adunat la El" - aceasta s-a în­tâmplat în pustia Betsaidei, unde a fost săvârşită minu­nata saturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Dar ce atrăgea poporul la Domnul ? Simţirea dumnezeirii Sale. Dumnezeirea Domnului, ascunsă sub acoperământul firii omeneşti, se vădea prin cuvânt, prin faptă, prin privire şi prin toate ale Domnului; vădită făcându-se prin acestea, deştepta simţul Dumnezeirii as­cuns în inima oamenilor, şi prin acesta îi atrăgea la Dom­nul. A opri această mişcare nu poate nimeni - nu numai cineva din afară, dar nici măcar cel ce o simte, fiindcă ea este mai adâncă şi mai puternică decât orice altă mişcarea sufletului. Aceeaşi Dumnezeire, vădită mai apoi de Mântuitorul, a atras la El oameni din toate neamurile care sunt sub cer. Aceeaşi Dumnezeire a lucrat în toată istoria Bisericii şi lucrează până în ziua de azi. O urmă cât de mică de Dumnezeire atrage oamenii. Dar ce urmare are această experienţă de pretutindeni şi de totdeauna a nă­zuinţei sufletului nostru către dumnezeiesc ? Dobândirea dumnezeiescului, a suprafirescului, a Dumnezeirii, care este izvorul suprafirescului. Această năzuinţă stă la te­melia duhului nostru şi alcătuieşte firea sa, după cum poate vedea oricine din preocupările noastre intelectuale, estetice şi practice. Dar în fire nu se află amăgirea, nici minciuna; prin urmare, ele nu se află nici în această năzu­inţă către dumnezeire. De aici reiese că Dumnezeu şi dumnezeiescul există şi că materialiştii, tăgăduind su­prafirescul sunt împotriva firii duhului omenesc.

(Sf. Teofan Zavoratul)

Despre nadejde. Talcuiri ale Sfantului Teofan Zavoratul

I Corinteni 1

1. Pavel, chemat apostol al lui Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sostene,

2. Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, şi al lor şi al nostru:

3. Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

4. Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu, dat vouă în Hristos Iisus.

5. Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa;

6. Astfel mărturia lui Hristos s-a întărit în voi,

7. Încât voi nu sunteţi lipsiţi de nici un dar, aşteptând arătarea Domnului nostru Iisus Hristos,

8. Care vă va şi întări până la sfârşit, ca să fiţi nevinovaţi în ziua Domnului nostru Iisus Hristos.

9. Credincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru.

„Dar Maria şi-a ales partea cea bună" (Lc. 10,42). Adormirea Maicii Domnului ne înfăţişează sfârşitul cel bun al acestei alegeri. Mân­tuitorul însuşi a venit la adormirea Ei ca să-I primească sufletul în mâinile Sale. De acelaşi lucru s-au învrednicit numeroşi sfinţi; acelaşi lucru îl întâlnesc, în felurite chi­puri şi trepte, toţi cei ce au ales partea cea bună. în ceasul alegerii, acest sfârşit se întrevede numai, prin nădejde, şi într-o oarecare măsură este chiar pregustat; dar apoi os­tenelile, luptele şi silinţele se perindă una după alta, în­tunecând calea aleasă. Steaua călăuzitoare rămâne bunul sfârşit al părţii celei bune, întocmai ca focul ce luminează în depărtare pentru drumeţul pe care 1-a prins seara. Nă­dejdea e dătătoarea râvnei, reazemul răbdării şi statorni­ciei în lucrarea începută, iar tăria nădejdii este credinţa. Oamenii aleg prin credinţă, prin nădejde devin statornici în alegerea făcută, iar prin răbdare ajung la sfârşitul cel bun. ( Sf. Teofan Zavoratul )


text cules si supus atentiei de Dan Fagarasanu

4.11.10

Cum ajunge omul un mor­mânt văruit în ochii Domnului

Luca 9

59. Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.

60. Iar El i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu.

61. Dar altul a zis: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea.

62. Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.

„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu." Asta înseamnă că cine vrea sa se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se mântuieste, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despăţirea de anumite deprinderi pătimaşe. A rupe dintr-o data cu toate aceste obişnuinţe li se pare o jertfă prea mare. Vor să se lase de ele „puţin câte puţin", ca să nici nu bată la ochi, şi ies mai întotdeauna în pierdere. Se apucă de fapte mântuitoare, dar simţirile inimii rămân aceleaşi ca mai înainte. La început, nepotrivirea aceasta e foarte izbitoare ,însă făgăduinţa „mâine mă voi schimba" astupă gura conştiinţei. Astfel se scurge „mâine" după „mâine", iar conştiinţa oboseşte să repete întruna acelaşi lucru şi, în cele din urmă, tace. Incepe să apară gândul: „Se poate şi aşa". Acest gând devine din ce în ce mai puternic, iar apoi se încetăţeneşte pentru totdeauna, şi omul devine cucer­nic pe din afară, însă neîndreptat pe dinăuntru: un mor­mânt văruit în ochii Domnului. Ceea ce e mai dureros este că aceşti oameni se îndreaptă la fel de greu, dacă nu chiar mai greu, decât cei împietriţi în păcate vădite... Iar ei cred că nu săvârşesc nimic rău.

( Sf. Teofan Zavoratul )

- tâlcuire culeasa si propusa de Dan Fagarasanu

3.11.10

Dragostea de Dumnezeu si credinta in Fiul lui Dumnezeu

Matei 22

35. Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:

36. Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?

37. El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

38. Aceasta este marea şi întâia poruncă.

39. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

40. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

41. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus,

42. Zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David.

43. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? - zicând:

44. "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale".

45. Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui?

Domnul a înfăţişat po­runca privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproa­pele şi a adăugat de îndată învăţătura despre vrednicia Sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeirea Lui. Dar de ce? Pentru că adevărata dragoste de Dumnezeu şi de oameni nu este cu putinţă decât sub înrâurirea credinţei în Dumnezeirea lui Hristos Mântuitorul, în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Această credinţă insuflă dragostea faţă de Dumnezeu, întrucât cum este cu putinţă să nu-L iubeşti pe Dumnezeu, Care atâta ne-a iubit pe noi, că şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut nu 1-a cruţat, ci L-a dat pentru noi ? Tot ea aduce dragostea la deplinătatea de­săvârşirii sau până la ţelul ei; iar ţelul dragostei este legatura vie. Pentru a ajunge la această legătură, trebuie bi­ruită simţirea dreptăţii dumnezeieşti, care pedepseşte păcatul; fără a reuşi mai întâi aceasta, e înfricoşător a te apropia de Dumnezeu. Această simţire se biruieşte prin încredinţarea că dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu; această în­credinţare se naşte din credinţă; prin urmare, credinţa deschide calea dragostei de Dumnezeu. Acesta e primul lucru. Cel de-al doilea este credinţa în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat, a pătimit şi S-a îngropat, ne dă pilda iubirii de aproapele; fiindcă aceasta este adevărată dragoste, când cel ce iubeşte pune sufletul său pentru cei iubiţi. Tot ea dă puteri şi pentru a dovedi această dragoste. Pentru a avea astfel de dragoste, trebuie să devii om nou, locul egoismului să-1 ia lepăda­rea de sine. Numai în Hristos devine omul făptură nouă; iar în Hristos petrece acela care se uneşte cu Hristos prin credinţă şi prin renaşterea harică mijlocită de Sfintele Taine primite cu credinţă. De aici reiese că cei ce se aşteap­tă să păstreze în sine, fără credinţă, cel puţin buna rân-duială morală se înşeală amarnic. Toate acestea merg îm­preună; omul nu poate fi împărţit. El trebuie îndestulat în întregime. ( Sf. Teofan Zavoratul )

- text supus atentiei de colaboratorul nostru, Dan Fagarasanu

2.11.10

Despre duhul si starea lumii (II)


Luca 20

20. Şi pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului.

21. Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu:

22. Se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu?

23. Dar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi?

24. Arătaţi-mi un dinar. Al cui chip şi scriere are pe el? Iar ei au zis: Ale Cezarului.

25. Şi El a zis către ei: Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu.

26. Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului şi, mirându-se de cuvântul Lui, au tăcut.

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu"; asta înseamnă a da fiecăruia ce-i al lui.In vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului" avem „cele lumeşti" şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dum­nezeieşti sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomeni­rea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul, şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciu­nea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăi­narea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învă­ţăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rându­ielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dum­nezeu. Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu - în plan intelectual, moral şi estetic -, iar secularizarea (slujirea duhului acestei vre­mi) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. In ziua de azi, despre cele dumne­zeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite în socie­tate şi că societatea înclină către o necredinţă generală? ( Sf. Teofan Zavoratul ).


Luca 21

5. Iar unii vorbind despre templu că este împodobit cu pietre frumoase şi cu podoabe, El a zis:

6. Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu se risipească.

Uce­nicii I-au arătat Domnului frumuseţea zidirilor şi podoa­belor templului, dar El a zis: „Vor veni zile când din cele ce vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risi­pească". Aşa sfârşesc toate frumuseţile acestei lumi. Ele par trainice şi veşnice, însă nu după multă vreme vezi că parcă nici n-ar fi fost: frumuseţea se ofileşte, slava apune, minţile îmbătrânesc, iar veşmintele se ponosesc. Toate lucrurile lumeşti poartă în sine o putere nimicitoare, care nu rămâne ca o sămânţă neîncolţită, ci e tot timpul în lu­crare şi se îndreaptă fără de zăbavă către ţinta sa. „Chipul acestei lumi trece; ca un chip trece omul: strânge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele." Iar noi ne agităm mereu, ne facem griji, iar grijile noastre nu se mai termină. In jurul nostru ne întâmpină mereu lecţii de viaţă, dar nu ne în­văţăm nicidecum minte, de parcă am fi orbi şi n-am vedea nimic. La drept vorbind, chiar suntem orbi sau mai bine zis, orbiţi: ne credem fără de sfârşit - pe noi înşine şi ceea ce ne înconjoară şi ne stăpâneşte. Şi mai ce ? Aranjându-ne bine (după părerea noastră), ni se pare că poziţia noastră este solidă ca o stâncă, în vreme ce ea seamănă mai degrabă cu o mlaştină: acum, acum te duci la fund. Dar nu simţim aceasta şi ne desfătăm cu nepăsare de cele trecătoare, de parcă acestea ar rămâne pentru totdeauna. Să ne rugăm, dar, ca Domnul să ne deschidă ochii minţii şi să vedem toate nu aşa cum ni se par acum, ci aşa cum sunt ele de fapt.

( Sf. Teofan Zavoratul ).

Luca 21

12. Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu.

13. Şi va fi vouă spre mărturie.

14. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde;

15. Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri.

16. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi.

17. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu.

18. Şi păr din capul vostru nu va pieri.

19. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.

„Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu." Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii, acela va deveni rece faţă de creştinism şi de învăţăturile lui. Această nepăsare se va schimba în ură atunci când omul întârzie în ea mult timp, fără să-şi vină în fire şi mai ales dacă se va lipi de el vreo frântură de în­văţătură vătămătoare de suflet. Duhul lumii, cu toate în­văţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răs­pândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi rânduielile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: „Vor pune mâinile pe voi... şi vă vor prigoni... şi veţi fi duşi... şi vă vor omorî". Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi; ceea ce a fost la început va fi şi acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles. Ce este de făcut, atunci ? „întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre". Rabdă, având pe buze şi în inimă cuvântul ne­strămutat al mărturisirii adevărului. ( Sf. Teofan Zavoratul)

- tâlcuirile Sfantului Teofan Zavoratul ne-au fost puse la dispoziţie de un colaborator al blogului

Related Posts with Thumbnails