Sfantul Stefan graieste: „Cel Preainalt nu locuieste in temple facute
de maini... Ce casa Imi veti zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna
Mea ?". Numai templul nezidit de mana al inimii Il poate incapea pe
Dumnezeu, precum a grait Domnul: „De Ma
iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi; si vom veni la
el, si locas la el vom face" (In. 14, 23). Felul in care se savarseste
acest lucru e pentru noi de nepatruns; dar este lucru
adevarat, caci este limpede ca atunci „Dumnezeu
lucreaza in noi si ca sa voim, si ca sa savarsim, dupa a Lui bunavoire"
(Filip.2, 13). Nu sta
pe ganduri, asadar, ci doar da-I Domnului inima ta, iar El va face din ea
templu al Sau, numai ca e nevoie sa I-o dai pe toata. De vor ramane parti
nedate din inima ta va fi cu neputinta sa se intocmeasca un templu intreg,
fiindca o parte va fi putreda, alta sfaramata si va iesi, daca va iesi, un
templu cu gauri: fara acoperis sau fara usi. Iar intr-un asemenea templu e cu
neputinta de locuit, nu va fi Domnul in el. Va fi templu numai la aratare; de
fapt insa va fi o ingramadeala oarecare.
„Iar Simon a crezut si el si, botezandu-se,
era mereu cu Filip." A crezut si s-a si botezat, dar nimic n-a iesit
din el. Se cuvine sa ne gandim ca ceva nu era cum trebuie in intocmirea credintei
lui. Credinta nefatarnica inseamna
lepadare de propria minte. Aceasta trebuie golita si infatisata credintei
ca o scandura curata, pentru ca aceasta sa se poata insemna in minte asa cum
este, fara amestecul unor rostiri si socotinte straine. Atunci cand in minte
raman socotintele ei, dupa ce se intiparesc in ea socotintele credintei, va
iesi in ea o incurcatura: constiinta se va rataci, prinsa intre lucrarile
credintei si filozofarile mintii. Asa a fost si Simon, parintele tuturor ereticilor; asa sunt si toti cei care intra pe
taramul credintei cu filozofarile lor - la fel ca inainte, asa si acum.
Acestia se ratacesc in ale credintei si nimic nu iese din dansii, afara de
vatamare: pentru sine - cand nu capata glas, pentru altii - atunci cand
ratacirea nu ramane in ei, ci se revarsa in afara, din setea lor de a fi invatatori. Din aceasta pricina se nasc
intotdeauna grupuri de oameni care pacatuiesc mai mult sau mai putin in materie
de credinta, cu o nefericita incredere in infailibilitatea lor si o jalnica
dorinta de a-i face pe toti sa ii urmeze.
Sfantul Petru graieste catre Simon: „Tu n-ai parte, nici mostenire, la chemarea
aceasta, pentru ca inima ta nu este dreapta inaintea lui Dumnezeu.
Pocaieste-te, deci, de aceasta rautate a ta si roaga-te lui Dumnezeu, doar ti
se va ierta cugetul inimii tale". Nu avea parte, iar Simon nici cu
gandul nu gandea ca a ajuns asa departe; si doar pe dinafara nu savarsise nimic
necuviincios, ci numai a gandit in chip nedrept, si cugetul inimii lui a
savarsit un lucru despre care Apostolul nu stia daca i se va ierta sau nu,
chiar dupa pocainta si rugaciune inaintea lui Dumnezeu. Iata ce inseamna
intocmirea inimii si cugetarea care iese din ea potrivit acestei intocmiri!
Judecand in aceasta lumina, omul e intr-un fel pe dinafara si in alt fel pe
dinlauntru: iar launtrul lui il vede numai Dumnezeu, dimpreuna cu cei carora le
descopera Duhul lui Dumnezeu, Care cearca inimile. Deci, cu ce frica si
cutremur se cade sa-si lucreze fiecare mantuirea ! Si cu cata osardie
nefatarnica trebuie sa-L roage pe Dumnezeu: „Inima
curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele
dinlauntru ale mele" (Ps. 50). Iar la Judecata vor fi lucru de
spaima si mirare. Domnul va zice: „Nu va
cunosc pe voi" celor ce nu doar ca au fost incredintati ca sunt oameni
ai lui Dumnezeu, ci au si parut astfel in ochii tuturor. Ce ne ramane, dar ?
Ne ramane doar sa strigam: „Cu judecatile
pe care le stii, mantuieste-ne pe noi, Doamne ! Insuti, precum stii, da
randuiala mantuitoare inimii noastre !".
Sfantul Filip l-a
intrebat pe famen: „Intelegi, oare, ce
citesti ?". Acela a raspuns: „Cum
as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva ?"
Cat de adesea traiesc acelasi lucru cei ce citesc
cuvantul lui Dumnezeu si scrierile Parintilor ! Cele citite nu intra in cap;
mintea nu poate sa ia aminte la lucrurile scrise acolo si sa le incapa, de
parca ar fi vorba despre ceva strain ei, despre lucruri dintr-un taram
necunoscut. Iata ca aici este nevoie de un talcuitor deprins cu lucrurile de
care este vorba. Sfantul Filip avea acelasi duh care a dat si
proorociile si nu I-a venit greu sa talcuiasca locul care il framanta pe famen.
Asa e si cu noi acum: trebuie sa gasim un om care sa stea pe acea treapta a
vietii si a cunostintei de care este legata scriptura ce ne framanta, si el o
va talcui fara vreo osteneala, caci fiecare are treapta sa de orizont
duhovnicesc. Cei aflat pe o treapta mai joasa nu vede tot ce vede cel aflat pe
o treapta mai inalta, ci poate numai sa ghiceasca. De se intampla ca scriptura
ce n-o putem noi intelege sa atinga o treapta mai inalta, iar talcuitorul
intalnit de noi sta pe o treapta mai joasa, el nu ne va talcui asa cum se
cuvine, ci va adapta totul la orizontul sau si lucrul cu pricina va ramane
pentru noi la fel de intunecat ca mai inainte. Se cade sa ne minunam de
usuratatea cu care se apuca sa talcuiasca cele ale Scripturii oameni cu totul
straini de taramul de care tin aceste lucruri. Si totul iese din ei pe dos
decat cum trebuie; insa a se fali cu talcuirile lor nicicum nu uita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu