Pilda pocăinţei sfintei Maria Egipteanca este
atât de cuprinzătoare şi de pilduitoare încât sfânta Biserică vrea în mod
deosebit să o întipărească în inimile noastre. Ca atare, pe lângă ziua
pomenirii ei i s-a închinat şi Duminica de astăzi, adică cea de-a cincea
Duminică a Marelui Post; şi, afară de asta, cu numele ei e însemnată starea la
care canonul ei este îmbinat cu Canonul Mare. S-ar părea că sunt destule
imbolduri pentru a ne opri luarea aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a
trage învăţătură din ea. Să
ascultăm, deci, această lecţie.
Nu voi intra în
amănuntele vieţii Cuvioasei. Mă voi opri asupra primei lucrări săvârşite asupra
ei de către harul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul păcatului - şi mă
opresc nu pentru a vă pofti să îi urmaţi (căci cum aţi putea urma ceea ce nu
depinde de voi), ci pentru a vă arăta că fiecare poate şi trebuie să
dobândească dorire de a câştiga acelaşi har.
Convertirea sfintei Maria
Egipteanca ţine de convertirile extraordinare. Vedeţi că ea era cu totul
cufundată în păcat şi nici cu gândul nu gândea să-1 părăsească: dar vine harul
şi, prin lucrarea sa covârşitoare, o trezeşte din aţipirea păcatului. Deşteptată,
ea vede cât de pierzătoare e starea sa şi se hotărăşte să se schimbe în bine. Cu
ea s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi când cineva ar fi cufundat în noroi şi altcineva,
venind, l-ar smulge cu mână tare din adâncul mlaştinii şi 1-ar pune slobod pe
pământ tare. La fel a fost convertirea sfântului Apostol Pavel şi a multor
altora.
Însă ceea ce ţine de
lucrările aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin însăşi firea sa nu
poate fi de obşte tuturor; şi dacă cineva, întemeindu-se pe aceste pilde, ar
refuza cu totul orice grijă de întoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinţă,
parcă spunând harului: „Vino, ia-mă - şi o să merg cu tine", acela ar fi
nedrept şi s-ar da singur pierzării, dându-se pe mâna căderii sale. Calea de
obşte a tuturor este aceasta: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va
deschide". Oricum, şi la cei ce merg pe această cale lucrarea harului care
întoarce la Dumnezeu este aşijderea însemnată de o zguduire; pentru ea, însă,
este nevoie de pregătire prin osteneală personală, trebuie să ne rugăm pentru
ea, este smulsă, parcă, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasă şi dă după osteneală. De la cei ca
sfânta Maria, El nu aşteaptă această osteneală, ci lucrează de-a dreptul;
osteneala urmează după aceea. Aşa lucrează Domnul asupra aleşilor Săi
deosebiţi; iar noi trebuie să mergem pe calea cea de obşte şi să ne silim pe
noi înşine a ne întoarce la Dumnezeu, atunci când avem vremea bineprimită şi
străbatem zilele de mântuire. Dar ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a
merita acest har al întoarcerii la Dumnezeu, cu ce trebuie să ne ostenim, la ce
trebuie să ne silim pentru a-I arăta atoatevăzătorului Dumnezeu că dorim şi
căutăm şi însetăm de atotlucrarea Lui cea mântuitoare în noi?
Vă voi arăta asta pe
scurt. Să îl luăm pe om în starea în care i-a venit numai gândul simplu: „Chiar
să nu mă ocup deloc de mine şi să nu mă gândesc la îndreptarea vieţii
mele?" Un simplu gând, fără nici o încuviinţare a omului faţă de el, nici
dorinţă de a urma imboldurilor lui.
Aşa, doar o cerinţă a
raţiunii: însă oricât ar cere raţiunea asta, omul nu va trece la fapte până
când nu se va trezi râvna, energia conştiinţei adormite. Tocmai spre aprinderea
acestei râvne să ne purtăm acum sufletul pe care l-a cercetat nu se ştie cum,
ca un oaspete nepoftit, gândul la mântuire.
Aşadar, a venit gândul
îndreptării: conştiinţa l-a insuflat, sau îngerul păzitor l-a adus - nu-i
lepăda, ci apucă-te de el îndată şi începe să-ţi faci nişte operaţii, ca să zic
aşa, care să dea acestui gând putinţa de a pune stăpânire pe toate puterile
fiinţei tale. Să lucrezi în cursul acestei experienţe în mod opus celui în care
lucrează păcatul, în general în mod opus acelei rânduieli a dispoziţiilor
sufleteşti care îl ţin pe om în păcat.
Păcatul încurcă sufletul
în multe curse ori se ascunde de el sub multe văluri - fiindcă el este slut în
sine şi de la început ar putea să facă pe oricine să fugă de el. Vălurile
acestea sunt: vălul cel mai adânc şi apropiat de
inimă, alcătuit din amăgirea
de sine, nesimţire şi nepăsare;
deasupra lor şi mai aproape de suprafaţa sufletului sade împrăştierea împreună
cu grija de multe; urmează vălul de deasupra - precumpănirea trupului şi rânduiala vieţii exterioare,
văl hrănit de păcate şi patimi. Păcatul trăieşte în inimă, de acolo pune
stăpânire pe tot sufletul, pătrunde în trup şi în toate faptele şi relaţiile
noastre, altfel spus în întreaga purtare.
Aşadar, începe să
înlături aceste văluri unul după altul, cu scopul de a scoate la lumină duhul
încurcat în ele, aşa cum din pământ se înlătură strat după strat pentru a se
ajunge la comoara ascunsă.
Începe chiar de la vălul
dinafară.
Curmă pentru o vreme
treburile şi relaţiile tale obişnuite, mai ales pe cele din care se hrăneşte
patima ta stăpânitoare. Ochi, ureche, limbă – iată principalele canale pe care
vine mâncarea păcătoasă. Taie-le prin însingurare.
2) După aceea, apucă-te
de trup: refuză-i nu numai plăcerile, ci micşorează-i îndestularea chiar şi în
trebuinţele indispensabile ale somnului şi mâncării. Vei subţia trupul,
sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mai mobil, mai uşor
şi mai receptiv faţă de impresiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu
dreaptă socotinţă.
Însingurarea şi postirea
uşurează sufletului întoarcerea către sine însuşi. Intrând în sine, el
întâlneşte acolo, însă, o tulburare cumplită, pricinuită de grija de multe şi
de împrăştierea cugetului. Grijile ba de una, ba de cealaltă se îngrămădesc în
inimă şi nu lasă sufletul să se ocupe de sine, nu-i lasă să se oprească, ci îl
tot gonesc înainte. Iată, este nevoie să le înăbuşim, să le alungăm din suflet
şi din inimă, măcar pe vremea postului. Câtă vreme nu am făcut lucrul acesta,
nu putem face în continuare nici un fel de lucrări asupra noastră, sau aceste
lucrări vor rămâne cu totul neroditoare. Grija strânge sau roade inima; dar şi
când n-avem griji, gândurile deşarte hoinăresc prin cap unul după altul, sau
unul împotriva altuia, şi pricinuiesc acolo o tulburare ca un vifor sau o
furtună, într-o astfel de stare nu se poate semăna în suflet nimic temeinic şi statornic.
Ca atare, trebuie să adunăm pe fiii noştri cei împrăştiaţi - gândurile noastre
- laolaltă, aşa cum adună păstorul oile sau cum o lentilă convexă adună razele
împrăştiate ale soarelui, şi să îi întoarcem pe toţi asupră-ne. Asta se
săvârşeşte prin luare-aminte sau trezvie.
În fine, grijile să se
ostoiască, gândurile să se liniştească, mintea să se adune în sine şi să se
statornicească asupra unui singur lucru. Trei sau patru văluri au fost deja
ridicate, înaintea ta se află omul tău cel lăuntric, cufundat în somnul
nepăsării, nesimţirii şi orbirii. Apropie-te acum cu bărbăţie şi osteneşte-te
fără lenevie, începe lucrarea principală – trezirea din somn.
Înainte de toate,
grăbeşte-te să ridici de pe ochii minţii vălurile care o ţin în orbire. De ce nu se teme omul şi nu se îngrijeşte pentru sine însuşi?
Fiindcă nu vede primejdia
pe care o presupune starea sa. Dacă ar vedea-o, n-ar putea să rămână liniştit,
aşa cum nu poate sta liniştit în casă cel care vede că e cuprinsă de flăcări
casa. Iar omul păcătos nu vede primejdia pe care o presupune starea sa pentru
că, din oarecare amăgire, se vede într-o stare mulţumitor de bună. Se furişează
în el închipuiri mincinoase care îl linguşesc, care-i încurcă mintea precum o
plasă şi îl ascund pe om de sine însuşi. Aceste închipuiri, sau gânduri subţiri,
sunt foarte multe. Unii, de pildă, spun: „Eu sunt creştin", şi rămân
liniştiţi, asemenea iudeilor care spuneau: „Sămânţa lui Avraam suntem";
îşi însuşeşte întâietăţile şi făgăduinţele creştineşti fără creştinism, altfel
spus pune pe seama numelui, locului şi a hainelor ceea ce se poate întemeia
numai pe putere şi pe vrednicia lăuntrică. Altora le vine în gând starea
îmbunătăţită dinafară sau le cad sub ochi calităţile lor trupeşti - puterea şi
frumuseţea - dimpreună cu înzestrările sufleteşti - intelectuale şi estetice,
care îi orbesc cu atât mai puternic cu cât se deosebesc mai mult prin ele de
cei ce-i înconjoară. Alţii sunt orbiţi de oarecare fapte văzute sau chiar
virtuţi făptuitoare, cum ar fi înţelepciunea şi chibzuinţă - mai ales când
acestea iau atras cinstire, uneori nu doar din partea celor simpli. Iar alţii,
în fine, se întemeiază pe faptul că nu sunt singuri: „Şi cutare este la fel ca
mine, şi cutare, şi chiar cutare"; se amăgeşte cu faptul că obiceiurile
păcătoase sunt răspândite, de parcă mulţimea celor care păcătuiesc face mai
puţin păcătos păcatul. Gândurile acestea şi cele asemănătoare lor ţin mintea în
orbire. Ca atare, intrând în tine însuţi şi adunându-ţi luarea-aminte, începe să
îndepărtezi aceste temeiuri ale orbirii, să strici aceste nădejdi deşarte sau,
altfel spus, „îndreptăţiri ale răspunsurilor celor din păcate", împotriva cărora
se ruga prorocul David. Scoate-o la mijloc cu gândul pe fiecare dintre ele şi
loveşte-o cu sănătoasa cugetare creştinească. Convinge-te de următorul lucru:
nu contează că eşti creştin dacă trăieşti rău; calităţile tale, dacă nu sunt
întoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te vor osândi decât te vor
îndreptăţi; nici cinstirea, nici răutatea celorlalţi nu îţi vor ajuta.
Chibzuind astfel, încetul cu încetul îţi vei uni gândurile şi te vei înfăţişa
unit înaintea privirii minţii şi conştiinţei, care vor ridica glas puternic
împotriva ta, mai ales atunci când, comparând ceea ce eşti cu ceea ce ar trebui
să fii, vor afla că nu eşti bun de nimic. Dacă în urma acestui fapt vei începe
să simţi teamă pentru tine însuţi, e un semn bun – e prevestirea fugii de
păcat, aşa cum clătinarea rândurilor de ostaşi vesteşte
grabnica fugă a întregii
oştiri.
În acest fel, odată cu
vederea de sine în lumina cea adevărată ia naştere instinctul conservării duhovniceşti. Ca atare, neîntrerupând cugetările care îţi
dau în vileag orbirea, în urma primei mişcări loveşte-te şi mai mult şi zguduie
inima ta cu idei ce pot să te întoarcă de la păcat şi să-ţi stârnească
dezgustul faţă de el.
Închipuie-ţi cât mai viu
ce este păcatul în sine. Este o boală, cea mai rea dintre toate bolile: el îl
desparte pe om de Dumnezeu, aruncă în neorânduială sufletul şi trupul, dă
conştiinţa chinurilor, îl supune pe om necazurilor în viaţă, în moarte şi după
moarte, îi închide raiul, îl aruncă în iad. Poate că prin aceste gânduri se va
înfiripa în inimă dezgustul faţă de acest monstru.
Cercetează legătura
dintre păcat şi diavol, şi vezi ce prieten şi despot slut îţi dobândeşti prin
păcat. Diavolul este în vrăjmăşie cu Dumnezeu. El pare că îi spune Celui Preaîndurat:
„Tu le dai toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic,
însă îi fac să îmi lucreze cu atâta osârdie". El este un amăgitor. Acum,
aruncându-ne în păcate, făgăduieşte în schimbul lor oarecare dulceaţă, iar
dincolo ne va pune în faţă aceleaşi păcate, râzând răutăcios, dacă nu ne vom
pocăi. El se cutremură de bucurie răutăcioasă atunci când cineva îi cade în
gheare.
Adu-ţi aminte toate
acestea, poate că vei simţi şi tu ură faţă. de acest urător al nostru şi al
lucrării lui în noi, care este păcatul.
Întoarce-te, în fine,
către Dumnezeu şi judecă ce este păcatul înaintea feţei Lui, Atoateştiutorului
şi Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului şi Preaînduratului, Purtătorului de
grijă şi Răscumpărătorului nostru. După ce ţi-ai scos la lumină nelegiuita
neluare-aminte, nefrica şi nerecunoştinţa faţă de El, poate că vei stârni în
tine jale mântuitoare şi întristare după Dumnezeu.
Atunci când, în
acest chip, ne vom înghesui în
inimă unul după altul, chiar cu de-a sila, simţămintele care frâng inima - fie
dezgustul şi ura faţă de păcat, fie frica şi groaza de începătorul păcatului,
fie jalea şi întristarea în Domnul -, inima se va încălzi şi pune în mişcare,
puţin câte puţin.
Curentul electric
împărtăşeşte trupului o anumită încordare şi excitabilitate; aerul curat şi
răcoros împărtăşeşte o anumită prospeţime şi vioiciune: aşa şi simţămintele
acestea pun în mişcare energia adormită a puterilor lucrătoare, în fine, ele
dau naştere în om dispoziţiei de a se scula şi a lucra spre mântuirea sa.
Acestea sunt primele mişcări ale grijii de mântuirea sufletului. Când vor avea
loc, nu întârzia să lucrezi asupra ta şi din această parte: alungă somnul nepăsării. Sileşte-te în fel şi chip să-ţi încordezi puterile
sufletului şi să te apuci de treabă pe loc, fără întârziere.
Dacă vei amâna, mai rău
va fi: mai mult te vei deprinde cu păcatul, păcatul va da în tine ramuri din ce
în ce mai stufoase, iar lanţurile păcatului vor deveni din ce în ce mai
încurcate. Până la urmă, păcatul te va împovăra atât de mult că nici nu o să te
mai scoli: te vei duce pe urma dracului, de unde poate că nu va mai fi
întoarcere. Deci, grăbeşte-te!
Adu-ţi aminte, totodată,
de „cele mai de pe urmă ale tale". Spune-ţi: „Iată moartea; unul, altul
mor lângă tine; iată că acum-acum vine şi rândul tău. Lovitura morţii stă gata
ca o sabie asupra capului şi te va lovi pe neaşteptate. După aceea vine
judecata; cele tăinuite ale tale se vor vădi înaintea îngerilor şi a tuturor
Sfinţilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. În urma lor vei fi îndreptăţit
sau osândit - vei ajunge fie în rai, fie în iad. Ia seama: în rai nu se intră
cu păcate, iar iadul este pecetluit cu pecetea lepădării Dumnezeieşti. Acolo
este chin fără sfârşit şi fără bucurie. Oare nu este vremea să lepezi această
povară, care îţi pregăteşte asemenea necaz?"
Pentru ca lucrarea
tuturor acestor gânduri să aibă cât mai mari sorţi de reuşită, adună-le pe
toate într-un chip oarecare şi poartă-le în minte ca pe un imbold statornic,
închipuie-ţi, spune sfântul Tihon, că deasupra ta este sabia dreptăţii
Dumnezeieşti, sub tine este iadul, gata să te înghită, înaintea ta moartea,
înapoi adâncul păcatelor, de-a stânga şi de-a dreapta mulţime de vrăjmaşi răi.
Dacă îţi vei pune o asemenea rânduială în minte, vei auzi neîncetat înăuntrul
tău un glas îndemnător: „Oare se cade ţie să fii în nepăsare?"
Prin asemenea cugetări şi
lucrări şi prin cele asemenea lor se ridică, în fine, şi ultimul văl al
păcatului, alcătuit din nepăsare, nesimţire şi orbire.
Acum, omul păcătos este
descoperit în faţa ochilor săi, nu mai este nesimţitor faţă de primejdia stării
sale şi nu arareori năzuieşte să se scoale şi să meargă; însă prin asta nu a
fost făcut totul. Aici lipseşte - este limpede - lucrul de căpetenie: imboldul
haric.
Osteneala a fost
întrebuinţată, căutarea a fost descoperită: însă toate acestea alcătuiesc doar
strădanii în vederea atragerii harului de partea noastră, însă nicidecum însuşi
lucrul pe care îl căutăm. Căutăm şi batem - însă dăruirea este la voia
împărţi-torului darurilor, Care împarte ca un stăpânilor cui vrea El. Aşadar,
întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te
cerceteze Dumnezeu - Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu
preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze,
ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la
toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni
temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau osteneală, şi mai
presus de toate roagă-te.
Roagă-te şi la biserică
şi acasă, silind prin stăruinţa ta pe Cel îndurat să îţi dăruie, ca pe o pâine
spre fiinţă, ajutor haric spre mântuire. Astfel să te osteneşti, să te
încordezi, să cauţi - şi vei găsi. Astfel să baţi, şi ţi se va deschide. Domnul
Mântuitorul va vedea această osteneală a ta spre mântuire, şi-ţi va trimite
ajutorul Său cel mântuitor, care, venind, va rupe toate legăturile păcatului şi
va da sufletului libertatea de a merge pe calea Domnului fie întru însingurarea
pustiei, fie în sfera obştească. Va veni, adică, ceea ce i s-a dat sfintei
Maria Egipteanca pe degeaba.
Ce se cuvine să facem pe
urmă ne va învăţa însuşi harul, cercetătorul sufletelor, aşa cum a învăţat-o pe
Maria Egipteanca, aşa cum învaţă pe oricine se învredniceşte de el şi se supune
lui.
Judecând după tot ce este
neapărată nevoie să facem cu noi înşine ca să aflăm acest har ce insuflă la
întoarcerea către Dumnezeu, puteţi vedea că cea mai bineprimită vreme pentru
acest lucru sunt sfintele posturi, şi în primul rând sfânta Patruzecime. Acesta
este, pe scurt, „programul" pregătirii cuvenite pentru spovedanie şi
primirea sfintei împărtăşanii. Pilda sfintei Maria Egipteanca ni se propune
acum, între hotarele postului, tocmai pentru a ne aminti, pentru a ne face să
cercetăm cu grijă dacă ne-am pregătit de spovedanie şi de împărtăşire, şi dacă
am făcut-o aşa cum se cuvine. Cel ce s-a pregătit de spovedanie şi de împărtăşire
aşa cum se cuvine trebuie să se simtă însufleţit, înviat, încordat spre
sforţări în lucrarea mântuirii. Acest scop al său este fie de a dobândi harul,
fie de a-1 recâştiga dacă 1-a pierdut, fie de a stârni mai tare focul lui, care
a început să se stingă - nu numai de a merge la biserică şi de a posti. Şi
rânduiala aceasta exterioară e necesară, însă principalul stă în schimbarea
rânduielii lăuntrice. Dacă s-a învrednicit cineva de asta, să mulţumească
Domnului; dacă nu s-a învrednicit, mai este timp. Intră în arena mântuitoare a
ostenelii cu tine însuţi - şi vei primi. Domnul este aproape. Te vei apropia şi
tu de El şi fără îndoială că va avea loc împreunarea dintre Domnul, Cel Iubitor
de împărtăşire, şi sufletul tău, cel zidit după chipul şi asemănarea Lui, care
este căutat de El şi care îl caută.
Amin.
5 aprilie
1865
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu