CUVANTUL SFANTULUI NICODIM AGHIORITUL: CA demonii nu pot sa vindece, ci omoara

[...] Aşadar, să nu te înşeli, creştinule, ci află că nici lupul nu se face vreodată oaie, după proverb, nici diavolul nu se face vreodată doctor; şi că mai uşor poate să îngheţe focul şi să se încălzească zăpada, decît să vindece într-adevăr diavolul; fiindcă acesta, chiar dacă ar vrea să te vindece, nu poate, deoarece este cu totul neputincios, iar dacă presupunem că poate să te vindece, totuşi nu vrea, deoarece sănătatea omului este un bun, iar diavolul urăşte totdeauna cele bune şi de aceea este numit duşmanul binelui (misokalos). [...]

- din lucrarea Cum sa ne mantuim? Dupa invatatura Sfintilor Parinti

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunea in liniste si in timpul noptii

Insă foarte ajută la umilinţa inimii şi chipul cel mai liniştit al locuinţei fiecăruia, la care se cade a se trage cand se roagă caţi iubesc a se smeri; şi vremea cea liniştită, care mai ales este vremea nopţii, cand ceilalţi oameni se liniştesc şi se odihnesc.

Pentru aceasta şi Domnul, pildă vrand a ne arăta nouă, de multe ori Se ducea in munţi şi in locuri pustii, şi in vreme de noapte, şi acolo se ruga. „S-a suit, zice sfinţitul Matei, la munte să se roage deosebi, şi făcandu-se seară, era acolo singur” (Matth. 14, 23). Pe care talcuindu-o Marele Gură de Aur, zice: „Pentru aceasta adeseori in pustii se duce, şi acolo innoptează. De multe ori rugandu-se, invăţandu-ne pe noi a vana intru rugăciuni netulburarea, şi cea din vreme, şi cea din loc.” (Cuv. la Schimbarea la faţă) Că maică a liniştii este pustia. Iară liniştea iarăşi, după Ioan cel din Damasc, maică este a rugăciunii. Şi aiurea, acelaşi cu graiurile de aur zice: „Socoteşte cat de mare este, in noapte adancă, cand toţi oamenii dorm, şi linişte prea adancă este, tu singur sculandu-te, făţiş să voroveşti cu Stăpanul cel de obşte al tuturor. Dulce este somnul, dar nimic nu este mai dulce decat rugăciunea. Dacă deosebi cu Dansul vei vorovi, multe vei putea a săvarşi, nimenea supărandu-te pe tine, nici dezbătandu-te pe tine de la rugăciune. Ai şi vremea ajutătoare spre a dobandi acelea ce le voieşti”. (Cuv. la toţi sfinţii).

(Sf. Nicodim – Apanthisma, pag. 20)

- cules de Dan Fagaraseanu

Sfântul Nicodim Aghioritul: Câte minuni poartă în ea minunea mai presus de fire a întunecării Soarelui, care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Câte minuni poartă în ea minunea cea mai presus de fire - a eclipsei de soare sau, mai bine zis, a întunecării lui -care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Şi aceasta deoarece atunci când Domnul nostru S-a răstignit era o după-amiază de primăvară, ziua fiind egală cu noaptea şi având fiecare câte douăsprezece ore - după aşezămintele Sfinţilor Apostoli [referinţă neidentificată] şi după toţi cei care s-au ocupat cu Pascalia -, şi deoarece soarele nu s-a întunecat cu de la sine putere, după cum a crezut Origen, ci luna - care era plină, având paisprezece zile, după dumnezeiasca Scriptură (Iş 12, 18) -, venind sub el şi mergând împreună, 1-a întunecat, după dumnezeiescul Dionisie Areopagitul care a văzut cu ochii lui această călătorie împreună precum şi întunecarea. El se afla în Heliopolis - în Egipt - împreună cu Apollofane şi scrie într-adevăr despre acest [lucru] în epistola cea către Policarp. Acestea fiind cunoscute mai înainte, priveşte la câte minuni au decurs şi câte legi fireşti s-au schimbat din cauza acestei lipsiri mai presus de fire.

1. După legile cele fireşti, atunci când este lună plină, este imposibil ca ea să călătorească împreună cu soarele. Şi aceasta deoarece în timpul acesta amândoi luminătorii se află în opoziţie [unul cu altul]. Adică: dacă soarele se află la amiază deasupra pământului şi la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară, [loc] care se numeşte Zenit, atunci luna se află - conform simetriei - la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească inferioară - [loc] care se numeşte Nadir. Şi invers. Şi iarăşi: dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Şi invers. însă la răstignirea Domnului aceste legi fireşti s-au schimbat, căci soarele şi luna s-au mişcat împreună în călătoria lor mai presus de fire şi preaslăvită. Despre aceasta scria Marele Dionisie lui Policarp cel mai sus pomenit: „Deci spune-i lui: ce spui despre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal) (căci nu era timp de conjuncţie)". (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII către Policarp, op. cit., p. 260).

2. Luna a pornit înaintea [soarelui] şi într-un minut a parcurs douăsprezece ceasuri întregi. Căci în acel minut, când ea trebuia să se afle la semnul cel de sub pământ - Nadir -, ea s-a aflat la semnul cel de deasupra pământului - Zenit -, căci a alergat cu o nespusă şi neînţeleasă viteză pe de¬desubtul pământului, prin emisfera nordică, până în emisfera sudică de deasupra pământului, ajungându-1 pe soare la mijlocul cerului, şi a călătorit împreună cu dânsul la al şaselea ceas din zi în care a fost răstignit Domnul.

3. Luna, după ce a călătorit împreună cu soarele, partea ei cea opusă nouă - adică discul ei cel al paisprezecelea întreg [sic] - a rămas cu totul neluminată, fiind lipsită atât de lumina cea deosebită care venea de la soare, cât şi de cea proprie ei. Căci şi luna are lumină proprie, fiind un astru pe jumătate strălucitor, după părerea generală atât a celor din vechime cât şi a astronomilor mai noi. Deci, aşa cum atunci când este lună nouă se vede însăşi lumina ei proprie - căci atunci ea se află sub soare, după cum zic astronomii -, tot aşa trebuia să se vadă la Răstignire doar lumina proprie a lunii, fără vreo mijlocire, ea fiind [în acel moment] sub soare. Insă atunci luna, fiind lipsită şi de lumina proprie ei, s-a în¬tunecat şi mai mult şi şi-a ascuns lumina, fiind mai puţin luminoasă decât atunci când se află în celelalte faze nedepline. [In timpul acesta] soarele se afla sub pământ, iar umbra pă¬mântului - cea de forma căpăţânii sfeclei de zahăr -- cădea peste lună, cu toate că în acea vreme nu era nici o cauză care să pricinuiască lunii această întunecare adâncă.

4. Luna fiind plină, dar fără lumină, a acoperit tot discul soarelui. De aceea soarele mai că a dispărut, făcându-se nevăzut de la ochii celor ce vedeau. S-au arătat aproape toate stelele. In miezul zilei cel luminat al Vinerii celei Mari, s-a făcut prea adânc miez de noapte. Drept urmare, această întunecare a soarelui s-a făcut în toată lumea şi în tot locul. Acest lucru nu se întâmplă niciodată atunci când soarele şi luna călătoresc în mod firesc împreună.[1]

Despre aceasta trei evanghelişti au zis cu un singur glas: Matei: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mt 27, 45), Marcu: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mc 15, 33), iar Luca: întuneric s-a făcut peste tot pământul CLc 23, 44).

5. Luna, după ce a acoperit tot discul soarelui, a mers împreună cu acesta spre apus. Şi 1-a ţinut acoperit aşa trei ceasuri întregi, până la cel de-al nouălea, după cum ne zic dumnezeieştii evanghelişti: Matei (27, 45), Marcu (15, 33) şi Luca (23, 44). Dar nu 1-a acoperit sau descoperit pe el încet-încet - după cum se întâmplă la o eclipsă normală -, ci 1-a acoperit în totalitate în aceste trei ceasuri, lucru care este mai presus de fire şi preaslăvit.

6. După scurgerea celor trei ceasuri, timp în care luna a acoperit soarele, iarăşi 1-a descoperit, dar împotriva rânduie¬lii celei fireşti. Căci atunci când [cele două astre] călătoresc împreună, în mod normal şi se face eclipsă de soare, iar partea lui care se întunecă prima tot aceea se va şi lumina prima, însă în vremea aceea, partea care s-a întunecat prima s-a lu¬minat ultima şi invers: partea care s-a întunecat ultima s-a luminat prima. De aceea acelaşi dumnezeiesc Dionisie scria în [epistola] către Policarp despre acest fenomen, zicând: „Şi iarăşi [zic]: nu s-a întunecat şi [nici nu] s-a luminat [pe urmă soarele] pe aceeaşi parte, ci invers" [text neidentificat în tra¬ducerea părintelui Stăniloae, pe care o folosim].

7. După ce luna a mers împreună cu soarele către apus, acoperindu-1 timp de trei ceasuri, adică până la al nouălea ceas din zi, nu 1-a urmat mai departe şi nici nu a apus împreună cu el. Nu! Ci lăsându-1 pe el la locul de pe cer corespunzător ceasului al nouălea [ora trei după-amiază], s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să parcurgă soarele acea distanţă de cer corespunzătoare celor trei ceasuri care mai rămăseseră până la sfârşitul zilei, luna s-a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a parcurs în trei şi astfel, atunci când soarele s-a aflat la marginea apusului, luna s-a aflat simetric la cealaltă margine a răsăritului. Şi în felul acesta s-au reaşezat amândoi luminătorii [la locurile lor], reintrând în rânduiala lor cea firească.

Dacă ar fi să socotim toate cele scrise până aici, care s-au întâmplat la răstignirea Domnului, vom zice: luna a mers înainte faţă de mişcarea ei normală şi de orbita ei cu cincisprezece ore. Douăsprezece [au trecut] până ce a coborât de la Nadir şi a ajuns soarele la Zenit şi trei au trecut cât a mers împreună cu el până la apus, acoperindu-1. Apoi lunii i-au trebuit nouă ore până să se întoarcă înapoi la răsărit. De aceea luna a făcut atunci o noapte şi o zi în patruzeci şi două de ore. Adică: şase ore de la apus până ce a ajuns la mijlocul emisferei nordice; douăzeci şi patru de ore au trecut cât timp a mers înainte şi s-a întors înapoi; iar douăsprezece ore cât a mers de la răsărit până la celălalt apus, împlinind astfel o noapte normală după rânduiala şi durată.

Ai văzut, frate, câte minuni poartă în ea doar o singură minune: cea a eclipsei de soare care a avut loc când Domnul a fost răstignit? Slăveşte-L, dar, pe Hristos, Care S-a răstignit şi Care, deşi cu trupul Se afla pe cruce, era şi atotputernic cu a Sa dumnezeire, lucrând nişte minuni ca acestea, după cum iarăşi zice acelaşi Dionisie:

„Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petrecut în acelaşi timp, fiind posibile de făcut de Hristos, Atoatecauzatorul Care face cele mari şi minunate, ce nu au număr" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260). Iar Mihail Sincelul zice în cuvântul de laudă către Dionisie: „Această minune mult minunată â eclipsei de soare, fiind analizată în amănunţime, a fost de ajuns pentru Dionisie şi Apollofane, care erau elini, ca să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeiescul Dionisie, privind la această minune, s-a gândit şi a zis: «un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul şi pentru El toate s-au întunecat şi s-au clătinat»."
Apollofane, care a rămas elin, s-a gândit şi el şi a zis dumnezeiescului Dionisie: „Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplăţile faptelor dumnezeieşti" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260) - adică acestea sunt schimbări ale lucrurilor dumnezeieşti, după Pahimere, căci se va schimba minciuna în adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu [după har] - şi toate celelalte. Eclipsa aceasta este arătată, dintre elini, şi de către Flegon istoricul în Istoriile sale, cartea a 13-a. Iar din vechii noştri scriitori bisericeşti de către African, în cartea a 5-a a Istoriilor sale, şi de către Eusebie Pamfil. Iar dintre cei mai recenţi de către dumnezeiescul Maxim Pahimere, Ghenadie Scholarios, Nichifor Theotokis şi Corderie Iezui¬tul, în cărţile de curând tipărite în 2 volume, [cuprinzând scrierile] Sfântului Dionisie.

Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui Care printr-o minune ca aceasta. Şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Lui şi Şi-a adeverit-o, fie slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Sfantul Nicodim Aghioritul: Trei pricini sunt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmata

Întâi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorât trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era în Legea Veche, când păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorât. Iar cel ce trăieşte, întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvânt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se mâhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom când l-a alungat din împărăţia sa - totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plânge pentru ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărârea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tâlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de câte ori auzea cocoşul cântând, îşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plângea, după cum zice Sfântul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină când ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mâine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plângere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plâng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcând aceasta neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plânge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvântul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, însă semnul şi cicatricea rămân în suflet şi nu se pot şterge desăvârşit în viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologi. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrânat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai înainte de săvârşirea acestor păcate. De aceea, de câte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mâhnească pentru ele, să nu plângă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămân în suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, în cuvântul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plâns în toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputând s-o facă ca şi pe cea nestricată, în toată viaţa ei ea se tânguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecând în trupul şi în sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfârşitul cuvântului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămâne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Încă şi Sfântul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi întinăciunile păcatelor rămân în trup. Căci - după cum rana mergând înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămâne - aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămân semnele cuielor în toate.” Şi Sfântul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicând: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, în primul rând, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luând pedeapsă chiar în greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre pacatul de moarte si durerea inimii

Insă pentru trei pricini se cade a fi durerea inimii şi pocăinţa de-a pururea. Intai, fiindcă păcatul pentru aceasta se zice de moarte, căci indată ce il face omul, este vrednic ca să se omoare trupeşte de Dumnezeu şi să lipsească din viaţa aceasta, precum şi legea cea veche cu trupească moarte pedepsea păcatele cele de moarte, şi aşa să arunce in munca cea veşnică. Insă Dumnezeu, pentru iubirea Lui de oameni, nu il omoară pe el trupeşte, ci il lasă să trăiască, ca să se pocăiască in toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, precum zice Sfantul Marcu pustnicul: „O dată cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după lege s-a omorit. Iară cela ce trăieşte, intru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă“ (Cuvant pentru pocăinţă).

Pentru aceea omul, după ce o dată va cădea in păcat, şi mai ales de moarte, nu mai poate a fi fără de grijă toată viaţa lui, ci are datorie in fiecare zi a se mahni, a pătimi durere, a se pocăi şi a se griji pentru păcatul său, măcar de şi am luat iertăciune de la Duhovnicul său. Precum şi Prorocul David, cu toate că s-a iertat de Dumnezeu prin Prorocul Nathan pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a implinit de ajuns canon pentru dansele cu ce i-a făcut-o lui Avessalom, fiul său, şi l-a gonit pe el din impărăţia sa, insă iarăşi el pe urmă nu inceta de a se griji, a se pocăi, şi a plange pentru dansele in toată viaţa sa; pentru care şi zicea: “Fărădelegea mea eu voi vesti, şi mă voi griji pentru păcatul meu” (Ps. 37, 18). Şi iarăşi aiurea zice: “Spăla-voi in toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda “ (Ps. 6, 6).

Şi pat numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar aşternut, locul unde a dat hotărarea morţii asupra nevinovatului Urie - precum oarecare dascăli talcuiesc. Pentru aceasta şi Apostolul Petru, de cate ori auzea pasărea ce glăsuia, işi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia, şi plangea, precum zice Sfantul Climent, ucenicul său. Pentru aceea şi Dumnezeiescul Gură de Aur zice: „Suspină cand ai păcătuit, şi aceasta o fă neincetat, că aceasta mărturisire este. Nu acum adică vesel, iară maine trist, apoi vesel, ci totdeauna intru plangere şi a te zdrobi pe sine-ţi. Că zice: “Fericiţi cei ce plang” (Matth. 5,4), adică cei ce neincetat aceasta o fac. Petreci aceasta făcandu-o neincetat, şi de sine-ţi luand aminte, şi zdrobindu-ţi inima ta, precum oarecare pierzandu-şi un fiu adevărat ar plange.“ (Cuv. 5 la cea a 2-a către Corintheni)

(din Apanthisma, pag. 52)

- text cules de Dan Fagaraseanu

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunile dreptilor pentru noi

Căci cel ce voieşte a-şi lua cererile sale cele folositoare de la Dumnezeu, se cade şi el a mişca şi a face de la sineşi toate acelea ce ii dă mana şi poate, după Parimia cea de obşte, ce zice: „Impreună cu Intelepciunea, mişcă şi mana.” Şi a nu se lenevi şi a se da pe sineşi de bună voie la patimi şi la pofte, şi apoi a cere Dumnezeiescul ajutor. Pentru că nu il va dobandi, după Marele Vasilie, ce zice:

„Se cade drept aceea toate adică cele de la sine a le aduce in lăuntru, şi aşa a striga către Dumnezeu ca să-i ajute lui. Că dacă cineva prin lenevire se va da pe sineşi la pofte, şi pe sineşi se va vinde vrăjmaşilor, acestuia Dumnezeu nu-I ajută, nici il ascultă. Că apucand mai-nainte prin păcat s-a instrăinat pe sineşi de la Dumnezeu. Pentru că cel ce voieşte a se ajutora de Dumnezeu cuviinţa nu o dă in jaf; iară cela ce cuviinţa nu o dă in jaf, nu se dă in jaf candva de Dumnezeiescul ajutor”. (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti). Şi Dumnezeu incă zice pentru unii ca aceştia prin Isaia: „Pe Mine din zi in zi mă caută, şi doresc a şti căile Mele, ca un norod ce a făcut dreptate şi nu a părăsit judecata Dumnezeului său” (Isaia 58, 2). Şi in scurt a zice, cel ce voieşte să-l asculte pe el Domnul şi să-şi ia cererea sa, se cuvine a se sili pe sine cat poate ca să păzească poruncile Lui, incat a nu-l mustra conştiinţa, că nu a băgat in seamă, sau s-a lenevit de vreun lucru ce putea să-l facă şi nu l-a făcut.

Că zice ucenicul cel iubit: „De nu ne va arăta pe noi vinovaţi inima noastră, indrăznire avem către Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom lua de la Dansul. Că poruncile Lui păzim, şi cele plăcute inaintea Lui facem” (1 Ioan 3, 21-22). Şi Marele Vasilie (tot acolo): „Deci se cade intru nimic a fi prihănit de conştiinţa sa, şi aşa a chema Dumnezeiescul ajutor.”

Şi nu numai cand cineva el insuşi se roagă se cade a face acele cuviincioase bunătăţi cate poate, ci şi cand altul se roagă printr-insul, se cade a ajuta şi el din partea lui la rugăciunea ce se face pentru dansul. După aceea [zice că] „mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează“ (Iacov 5, 16.). Pe care talcuindu-o Dumnezeiescul Maxim, zice: „Mult poate cererea dreptului, ori de cel drept ce o face pe aceasta, ori de cel ce cere de la cel drept a se face ea. Că de cel drept adică lucrand-se, ii dă lui indrăzneală către Cel ce poate a da cererile drepţilor. Iară făcindu-se de cel ce o cere aceasta de la cel drept, il depărtează pe el de la răutatea cea mai dinainte, schimbandu-i lui aşezarea in faptă bună“ (Cap. 84 al sutei a 5-a).

Şi iarăşi: „Multă cu adevărat nepricepere este, ca să nu zic nebunie, prin rugăciunea drepţilor a căuta mantuire cela ce se dezmiardă cu aşezarea [sa], şi a cere iertare de acelea intru care se făleşte de lucrare, prin punere inainte intinandu-se. Cu cuviinţă este de a nu se face nelucrătoare şi nemişcată rugăciunea dreptului, ci lucrătoare a o face şi tare, cu ale sale fapte bune intraripandu- se“ (tot acolo).

( Sf. Nicodim – Apanthisma , pag. 22-23 ).

Sfantul Nicodim Aghioritul - rugaciunea este cea care uneste pe om cu Dumnezeu

Nu este altă faptă mai bună, nici mai inaltă, nici mai de nevoie decat sfinţita rugăciune. Nu este decat aceasta alta mai inaltă. Căci toate adică celelalte fapte bune: postul, zic, privegherea, culcarea pe pămant, strădania, fecioria, milostenia, şi tot celălalt neam de aur, şi ceata cea potrivită, şi şiragul cel cu cerească impletire a faptelor bune celor cu chip Dumnezeiesc, măcar că sint urmări ale lui Dumnezeu, măcar că sint averi nelipsite şi podoabă fără de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu. Nu. Ci numai fac pe om indemanatec spre a se uni. Insă sfinţita rugăciune, ea singură uneşte, ea singură impreunează pe om cu Dumnezeu, şi altminteri – pe Dumnezeu cu omul -, şi le săvarşeşte pe amandouă intru un duh; fiindcă este o unire fără de mijlocire, şi o legătură stransă a Ziditorului cu zidirile cele cuvantătoare. Aşa inalt grăieşte marele acela şi mult iscusitul lucrător şi invăţător al sfinţitei rugăciuni, luminătorul, zic, al Thessalonicului şi al toatei Bisericii lui Hristos, Grigorie (Pentru rugăciune, Cap. 1): „Impărtăşirea adică cea prin fapte bune, pentru asemănare, spre primirea lui Dumnezeu, are fire a-l face indemanatec pe cel sarguitor, insă nu şi a-l uni. Iară puterea rugăciunii, pe ea sfinţit o lucrează, şi desăvarşită face pe intinderea şi unirea omului către Dumnezeu, legătură fiind a zidirilor celor cuvantătoare către Ziditorul.”

Insă din unirea aceasta a omului cu Dumnezeu, pe care o pricinuieşte sfinţita rugăciune, ce fel de daruri inalte, iară mai vartos, ce fel de izvor de daruri nu se varsă in omul cel unit cu Dumnezeu? Dintru aceasta se naşte osebirea adevărului de minciună, străbaterea tainelor celor ascunse ale firii, mai-naintevederea şi mai-nainte-cunoştinţa celor ce vor să fie, Dumnezeiasca strălucire, luminarea ceea ce se cheamă enipostatică in inimă, dorul cel inspăimantător şi uimitor al tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu, răpirea către Domnul, descoperirea Tainelor lui Dumnezeu celor negrăite. Intr-un cuvant: „Din unirea aceasta se naşte Indumnezeirea omului cea mult vestită, şi care de toţi adică se caută şi se doreşte; dar de rari, şi foarte de rari, şi abia din neam in neam, după Sfantul Isaac, se dobandeşte (Cuv. 32): Lucrul cel cu anevoie de insemnat, şi cu anevoie de grăit, şi cu anevoie de crezut, după marele Grigorie al Thessalonicului, „care este sfarşitul cel mai de pe urmă, şi acela pentru care şi cel prea-intai şi Prea-inalt scop al lui Dumnezeu [s-a făcut], pentru care şi mai-nainte-cunoştinţa şi mai-nainte-hotărarea cea mai-nainte de veci, şi facerea zidirii in vreme, şi darea Legii, a celei fireşti şi a celei scrise, şi darul proorociei, şi iconomia cea in trup a Cuvantului lui Dumnezeu, şi venirea Sfantului Duh, de la inceputul veacului pană la sfarşit s-au făcut” (Cuv. la Petru de la Athon).

Nu este altă faptă bună mai de nevoie decat Dumnezeiasca rugăciune:

1. Căci cată nevoie şi trebuinţă are omul de ajutorul lui Dumnezeu, asemenea atata nevoie are şi de sfinţita rugăciune, cea pricinuitoare de ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceea, dacă fără de ajutorul lui Dumnezeu nu poate omul a face vreun bine: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioann 15, 5), apoi şi fără de sfinţita rugăciune, prin care se dăruieşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate omul a face binele. Pentru aceasta, trebuinţă este a se ruga cineva, şi prin rugăciune a cere Dumnezeiescul ajutor, şi cand are a socoti vreo inţelegere trebuincioasă şi bună, şi cand are a grăi vreun cuvant de suflet folositor, şi cand are a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Şi in scurt a zice, trebuinţă de rugăciune are omul şi cand incepe, şi cand ajunge la mijloc, şi cand sfarşeşte fieştece slujbă a sa, fieştece lucru al său şi fieştece apucare a sa, precum a zis Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie (Cuv. răspunzător): „Randuială prea bună este celui ce incepe tot cuvantul şi lucrul, şi de la Dumnezeu a se incepe, şi la Dumnezeu a inceta.”

 Căci cand rugăciunea va povăţui inainte la fieştece lucru, toate lucrurile urmează cu lesnire, toate drepte, toate folositoare. Aşa o adevereşte aceasta Dumnezeiescul Gură de Aur:

„Ori de feciorie de este cineva indrăgitor, ori intreaga inţelepciune cea intru insoţire a o cinsti sarguindu-se, ori a-şi stăpani mania şi cu blandeţe impreună a trăi, ori de zavistie a fi curat, ori altceva din cele cuviincioase a face, rugăciunea mergand inainte, şi netezind acest fel de cale a vieţii, lesnicios şi indemanatec va avea drumul bunei credinţe.”

2. Atata trebuinţă are omul de singură sfinţita rugăciune, cată trebuinţă are de toate celelalte impreună fapte bune.

Căci cu neputinţă este nu numai a isprăvi cineva, ci nici cu totul a incepe vreo altă faptă bună, fără de a cădea intai la Dumnezeu prin rugăciune şi a cere ajutor de la El, Dătătorul şi Dăruitorul tuturor faptelor bune.

Precum şi aceasta o adevereşte trestia cea cu gura de aur, aşa scriind: „Deci că desăvarşit cu neputinţă este fără de rugăciune a trăi cu faptă bună, şi cu aceasta a-şi trece viaţa, mi se pare că tuturor este arătat. Căci cum s-ar fi nevoit cineva spre fapta bună, neapropiindu-se şi căzand adeseori la Dătătorul şi Dăruitorul acesteia?“ Şi in scurt a zice, cată nevoie au sadurile de apă ca să aducă roadă, atata nevoie are şi omul de Dumnezeiasca rugăciune, ca să facă vreun rod al bunei credinţe şi al faptei bune, după acelaşi sfant de aur, care zice: „Avem trebuinţă toţi oamenii de rugăciune, nu mai puţin decat pomii de apă. Că nici aceia nu pot a scoate rodurile, neband prin rădăcini, nici noi nu vom putea a odrăsli rodurile cele de mult preţ ale bunei credinţe, de nu ne vom adăpa cu rugăciunile.”

3. Sfinţita rugăciune este după cuviinţă prea de nevoie la mai toată răsuflarea omului.

Căci fiindcă este mintea omenească de-a pururea mişcată, ca o fără de trup, pentru aceasta in fieştece faptă, şi la mai fieştece răsuflare, pot a-i veni ei năpădiri de ganduri rele, şi cu acestea a-i da război şi a o răni diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc. Pentru care mare nevoie are omul la mai toată răsuflarea a ţinea arma Dumnezeieştii rugăciuni, ca să lupte cu dansa pe războinicul şi să-i risipească năvălirile şi impotrivirile lui, temandu-se, nu cumva aflandu-l pe el vrăjmaşul fără de armă, să-l rănească cu invoirile şi unirile gandurilor, şi să-l omoare.

Pentru aceasta, Dumnezeiescul Apostol porunceşte cuprinzător tuturor Creştinilor, sfinţilor Monahi şi mirenilor, să se roage totdeauna şi necontenit: „Neincetat vă rugaţi” (1 Thess. 5, 17). Iară Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie zice (in Vorovire asupra Evnomianilor): „Se cade a pomeni pe Dumnezeu mai vartos decat a răsufla. Şi de este cu putinţă aceasta a o zice: nici altceva decat aceasta nu se cuvine a o lucra. Şi eu sint din cei ce laudă Legea, care a cugeta ziua şi noaptea porunceşte, şi seara şi dimineaţa şi amiază-zi a povesti şi a binecuvanta pe Domnul in toată vremea. De se cade şi cea a lui Moisi a o zice: culcandu-se, sculandu-se, călătorind, orice altceva lucrand, şi cu pomenirea a se inchipui spre curăţenie”. A zis incă şi Marele Vasilie:

„Rugăciune bună este aceea ce pricinuieşte luminată inţelegere a lui Dumnezeu in suflet; şi aceasta este sălăşluire a lui Dumnezeu, a avea prin pomenire intemeiat pe Dumnezeu intru sine. Aşa ne facem Biserică a lui Dumnezeu, cand nu cu griji pămanteşti se taie necurmarea pomenirii, nici cu neaşteptate patimi se tulbură mintea; ci de toate scăpand iubitorul de Dumnezeu, la Dumnezeu se duce” (Epist. 1). Iară Sfantul Isaac zice: „Fără de neincetată rugăciune nu te poţi apropia la Dumnezeu.” (Cuv. 13)

 Dar că au datorie nu numai monahii, ci şi toţi mirenii cei ce se află in lume a se ruga totdeauna, şi Ingerul lui Dumnezeu a adeverit,cand a venit din Cer şi a arătat aceasta Cuviosului aceluia Iov, care pentru aceasta impotrivă-grăia şi se indoia, precum in viaţa Marelui Grigorie al Thessalonicului se vede. Adevereşte incă şi Dumnezeiescul Gură de Aur, poruncind tuturor meşterilor celor lumeşti in loc de cantece cu jale şi de cuvantări deşarte şi de barfiri, să se roage acolo unde slujesc, uneori adică ganditor şi cu tăcere, iară alteori şi prin gură cantand cantări Dumnezeieşti şi Duhovniceşti laude. Că acestea limba acea frumoasă şi cantătoare şi bine vorbitoare in zicere le spune:

„Meşter de lucrul mainilor eşti? Şezand cantă. Dar nu voieşti cu gura să canţi? Cu mintea aceasta o fă. Mare impreună-vorbitor este Psaltul. Nimic greu de aicea nu vei pătimi, ci ca intru o manastire vei putea să şezi. Că nu indemanarea locurilor, ci păzirea cea cu de-adinsul a năravurilor celor bune ne dau nouă liniştea.” (Cuv. Andrianzilor 21)

( Sf. Nicodim Aghioritul – Apanthisma)

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunea in liniste si in timpul noptii

Insă foarte ajută la umilinţa inimii şi chipul cel mai liniştit al locuinţei fiecăruia, la care se cade a se trage cand se roagă caţi iubesc a se smeri; şi vremea cea liniştită, care mai ales este vremea nopţii, cand ceilalţi oameni se liniştesc şi se odihnesc.

Pentru aceasta şi Domnul, pildă vrand a ne arăta nouă, de multe ori Se ducea in munţi şi in locuri pustii, şi in vreme de noapte, şi acolo se ruga. „S-a suit, zice sfinţitul Matei, la munte să se roage deosebi, şi făcandu-se seară, era acolo singur” (Matth. 14, 23). Pe care talcuindu-o Marele Gură de Aur, zice: „Pentru aceasta adeseori in pustii se duce, şi acolo innoptează. De multe ori rugandu-se, invăţandu-ne pe noi a vana intru rugăciuni netulburarea, şi cea din vreme, şi cea din loc.” (Cuv. la Schimbarea la faţă) Că maică a liniştii este pustia. Iară liniştea iarăşi, după Ioan cel din Damasc, maică este a rugăciunii. Şi aiurea, acelaşi cu graiurile de aur zice: „Socoteşte cat de mare este, in noapte adancă, cand toţi oamenii dorm, şi linişte prea adancă este, tu singur sculandu-te, făţiş să voroveşti cu Stăpanul cel de obşte al tuturor. Dulce este somnul, dar nimic nu este mai dulce decat rugăciunea. Dacă deosebi cu Dansul vei vorovi, multe vei putea a săvarşi, nimenea supărandu-te pe tine, nici dezbătandu-te pe tine de la rugăciune. Ai şi vremea ajutătoare spre a dobandi acelea ce le voieşti”. (Cuv. la toţi sfinţii).

(Sf. Nicodim – Apanthisma, pag. 20)

Sfantul Nicodim Aghioritul - de ce Dumnezeu nu ne da noua degraba ceea ce cerem in rugaciune?

„Cel ce voieşte ca să-şi dobandească cererea sa, se cade a mulţumi totdeauna lui Dumnezeu, fie că degrab de va lua aceea ce işi cere, fie că mai cu intarziere. Pentru aceea a zis Pavel: “Cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu” (Filip. 4, 6). Fiindcă de multe ori Dumnezeu nu ne dă nouă degrab aceea ce o cerem, sau pentru că ştie că avem a o pierde aceea ce ne-o va da nouă şi dintru aceasta avem a ne munci mai mult, ca unii ce am lepădat darul, sau pentru că, cunoscand că după ce ne vom lua cererea noastră avem a inceta de a ne ruga, pentru aceasta ne intarzie cererea noastră şi nu ne-o dă, vrand şi grijindu-se a-l ruga pe El totdeauna, şi a sta inaintea Lui prin rugăciune, sau ca să se arate credinţa noastră cea către Dumnezeu, şi dragostea, sau şi pentru alte judecăţi ale lui Dumnezeu, cu totul neinţelese de noi, dar drepte, şi spre folosul nostrum privind. Precum pe acestea toate le adevereşte Vasilie cel mult intru cele Dumnezeieşti, şi cu adevărat mare, intru acelaşi Cap. 1 al Aşezămintelor celor pustniceşti, intru care cu semuire aduce zicand:

„Deci acestea ştiindu-le, ori mai degrab, ori mai tarziu de vom lua, să rămanem mulţumind Domnului. Că toate cele ce le face Stăpanul, pentru mantuirea noastră le iconomiseşte, numai noi să nu incetăm din cerere impuţinandu-ne cu sufletul.”

Ce zic? Măcar de vom lua de la Dumnezeu, măcar deşi desăvarşit nu vom lua cererea noastră, noi se cade să mulţumim totdeauna şi să rămanem bătand in uşă şi cerand prin rugăciune. Căci ne ajunge nouă această mare dăruire ce o luăm, adică, că ne invrednicim a vorovi impreună cu un Dumnezeu şi a ne uni cu Dansul cand ne rugăm. Aşa deplin ne adevereşte nouă trestia cea de aur a lui Ioan, frumos şi potrivit intru acest chip scriind:

„Mare bunătate este rugăciunea, dacă cu socoteală mulţumitoare se face; de ne vom deprinde pe noi inşine nu numai cand luăm, ci şi cand nu luăm a mulţumi lui Dumnezeu.

Pentru că uneori dă, iară alteori nu dă, amandouă cu folos. Incat măcar de vei lua, măcar de nu vei lua, ai luat intru a nu lua; măcar de vei dobandi, măcar de nu vei dobandi, ai dobandit intru a nu dobandi. Că este cand a nu lua să fie mai de folos. Pentru că de nu ne-ar fi fost nouă de folos de multe ori a nu lua, negreşit ne-ar fi dat. Iară a nu dobandi cu folos, a dobandi este” (Din Cuv.Andrianzilor 1, şi pentru rugăciune, Tom al 7-lea). A zis incă şi Ioan cel ce a făcut Scara cea cerească:

„Să nu zici că zăbovind intru rugăciune nimic nu am isprăvit, că acum ai isprăvit. Că ce lucru bun ar fi fost mai inalt, decat a te lipi de Domnul, şi intru unirea cu Dansul necontenit a ingădui?” (Cuv. 28)

( Sf. Nicodim – Apanthisma, pag. 24-25).

- text cules de Dan Fagaraseanu

Sfantul Nicodim Aghioritul despre zdrobirea inimii, umilinta si lacrimile in rugaciune

Dar fiindcă zdrobirea inimii şi umilinţa şi lacrimile sint aripile sfinţitei rugăciuni, prin care se suie aceasta la Ceruri şi intră in urechile Domnului Savaot – că a zis Dumnezeiescul Ieronim că rugăciunea adică numai imblanzeşte pe Dumnezeu, iară lacrima Il sileşte pe El să miluiască pe cel ce se roagă –  pentru aceasta, in chip de atarnare inainte, insemnăm aicea cititorilor sfinţitelor acestora rugăciuni, că

1. zdrobirea aceasta a inimii, umilinţa şi lacrimile cele intru rugăciune se caştigă intai din frica firii de faţă a lui Dumnezeu, care se naşte cand socoteşte omul că Dumnezeu este de faţă şi il vede pe el şi il aude, şi că el cand se roagă este o tină, un vierme netrebnic şi o nimică, alăturandu-se cu Dumnezeu, iară Dumnezeu, inaintea Căruia se roagă, este un Ziditor Atotputernic şi Stăpan al tuturor, unul din fire nemărginit, intru tot neamul prea desăvarşit, şi un mai presus de fiinţă şi necuprins singurstăpanitor. Pentru aceasta şi Marele Vasilie, intrebat fiind cum poate cineva să isprăvească a-i rămanea mintea lui nerăspandită intru rugăciune, a răspuns: „Deplin adeverit fiind că inaintea ochilor este Dumnezeu. Că dacă cineva văzand vreun stăpanitor, sau inainte-stătător şi vorbind cu dansul, neimprăştiată işi are căutătura, cu cat mai vartos cel ce se roagă lui Dumnezeu neimprăştiată işi va avea mintea de la Cel ce cearcă inimile şi rărunchii? Plinind cea scrisă: “Ridicand cuvioasele maini fără de manie, şi fără de indoiri”. Şi iarăşi: “Iară se cade a se ruga nu cu lenevire, nu cu minte răspandită aici şi acolo”. Că unul ca acesta nu numai nu va lua cererea, ci şi mai mult intărată pe Stăpanul. Că dacă inaintea unui stăpanitor cineva stand şi vorovind, cu multă frică stă, neimprăştiată avandu-şi căutătura, şi cea din afară, şi cea din lăuntru a sufletului, nu cumva se va primejdui, cu cat mai vartos inaintea lui Dumnezeu se cade a sta cu frică şi cu cutremur, toată mintea intinsă avandu-o către El numai, şi aiurea nicăieri.” (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti)

2. Al doilea, se naşte zdrobirea şi umilinţa intru rugăciune din smerita cugetare şi din socoteală, că el, ce se roagă inaintea unui Dumnezeu ca Acesta cu nemărginire puternic, nu este numai fireşte un vierme putred, ci este, langă acestea, şi cu voirea un călcător de Dumnezeieştile Lui porunci, un vrăjmaş al lui Dumnezeu, şi un mai păcătos decat toţi, care nu este vrednic nici a-şi deschide gura şi a se ruga inaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, despre o parte Marele Vasilie a zis: „Cand vei slavoslovi din Scripturi, cat poţi, şi vei inălţa laudă către Dumnezeu, atunci incepe cu smerită cugetare, şi zi: Eu, Doamne, nu sunt vrednic inaintea Ta a grăi, pentru că foarte păcătos sunt. Măcar de şi nu ştii ceva rău intru sine-ţi, aşa se cade să zici tu. Că nimenea nu este fără de păcat, fără numai Dumnezeu. Că multe greşind, cele mai multe nici nu le ştim.” (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti.) Iară despre cealaltă parte, Ioan al Scării: „Nu te bizui (intru rugăciune), măcar de şi curăţire ai avea, ci cu multă smerită cugetare mai vartos apropie-te, şi mai multă cutezare vei avea. Măcar toată scara faptelor bune de ai suit-o, pentru lăsarea păcatelor roagă-te, auzind pe Pavel pentru păcătoşi strigand: “dintru care cel dintai sint eu” (Cuv. 28 pentru rugăciune). Căci dacă altul se va ruga fără de socoteala aceasta, că este păcătos, neprimită se face rugăciunea lui de Dumnezeu, după Sfantul Isaac, ce zice: „S-a scris de oarecare din sfinţi că cel ce nu se socoteşte pe

sineşi păcătos, rugăciunea lui nu este bine primită la Domnul” (Epistol. 4). Şi arătată este aceasta din pilda vameşului şi a fariseului, unde vameşul, păcătos pe sineşi socotindu-se, s-a indreptat, iară fariseul, drept avandu-se pe sineşi, s-a osandit.

Sfantul Nicodim Aghioritul despre pocainta cu durere launtrica a inimii

Pentru aceea, măcar că este de nevoie şi această din afară arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul şi să-l indrepteze şi să-l ierte, cu toate acestea, aceasta singură nu este de ajuns, ci trebuieşte incă şi o durere dinlăuntru a inimii pentru păcate; care durere se cade a avea aceste trei intăritoare: intai, a fi lucrătoare; a doua, a fi desăvarşită; şi a treia, a fi mai presus de fire. Pentru aceea şi la mărturisirea ta, frate, dacă numai una ar lipsi dintre aceste trei intăritoare ale durerii, mărturisirea ta va fi ca aceea a lui Saul, ca aceea a lui Antioh, şi ca aceea a Iudei. Căci şi pocăinţa acestora era cu gura numai, şi nu cu inima.

Iară de vreme ce aceste trei intăritoare ale durerii inimii sunt atata de nevoie, cat este de nevoie a lua de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre, pentru aceasta face trebuinţă a ţi le limpezi aicea, iubite, sau măcar a ţi le pomeni una după alta.

Deci intai durerea pocăinţei se cade a fi lucrătoare, care va să zică, a nu fi neputincioasă şi slabă, incat a nu face vreo lucrare lucrătoare şi vrednică de cuvant; ci atata de puternică, incat să stăpanească pe inimă şi să nu o lase pe ea a se birui (ca să nu zic şi a nu simţi desăvarşit) de pofta trupului, şi de dulceaţa păcatului, care intră in lăuntru prin năvălirile vrăjmaşului. Şi langă acestea, a fi atata de hotăratoare, incat să facă pe cel ce se pocăieşte a nu se mai intoarce de a vătăma pe Dumnezeu cu păcate, nici in vreo vreme, nici pentru vreun fel de pricină, nici pentru dragostea vreunui lucru zidit, nici pentru frica vreunui rău. Precum face o femeie cinstită ce este hotărată a păzi cinstea bărbatului său şi a nu se face necrezută lui candva, măcar şi nenumărate rele de i-ar fi urmat ei.

A doua, această durere se cade a fi nu mincinoasă, nu puţină şi prea mică, ci mare şi desăvarşită. Căci atat durerea aceea ce ne indeamnă pe noi a ne intoarce şi a uri păcatele, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi pentru că cu dansele am scarbit pe Dumnezeu, care şi zdrobire se numeşte, cat şi durerea aceea ce ne indeamnă pe noi a ne intoarce dinspre păcate, pentru dragostea noastră, şi pentru că pentru ele ne lipsim de Rai şi ne osandim in iad, care durere se numeşte sfăramare de tot. Şi amandouă aceste dureri, zic, se cade a fi atat de desăvarşite şi fără de lipsă, incat să facă pe cel ce se pocăieşte a se intoarce şi a uri păcatele mai mult decat fieştece alt rău, din tot sufletul său; adică cu atata de multă putere, incat sufletul, prin puterea aceasta, să aleagă mai bine fieştece alt rău ce poate a-i urma lui, ori lipsire de lucruri de este, ori lipsire de cinste, ori lipsire şi de insăşi viaţa, decat a lucra păcatul. Pentru aceea, de nevoie este aceluia ce cu adevărat se pocăieşte, a arăta lui Dumnezeu celui ce vede adancul inimii că inima lui atata pătimeşte durere, incat, alăturand pe dragostea lui Dumnezeu cu dragostea zidirilor, alege şi cinsteşte mai mult pe dragostea lui Dumnezeu decat pe toate zidirile. Şi langă acestea, atat de desăvarşite se cade să fie durerile acestea, incat nu numai să rămană totdeauna la cel ce se pocăieşte şi să-i zdrobească inima lui; nu numai să o facă să scoată suspinuri şi lacrimi, precum este scris pentru păcătoşi: “Iară voi aţi strigat pentru durerea inimii voastre, şi din zdrobirea duhului v-aţi tanguit”; ci şi a face incă pe inimă de a uri din lăuntru, şi a se intoarce dinspre păcat, şi a voi de a nu se mai face candva păcatul.

A treia, durerea aceasta a inimii se cade a fi mai presus de fire, atat la inceput, din care iese, cat şi la sfarşit, pentru care se face. Fiindcă inceputul şi pricina durerii acesteia chiar şi cu adevărat este nu firea, sau altă oarecare pricină firească, ci Darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima cu acest fel de durere a pocăinţei. Pentru aceasta a zis Marele Vasilie (Hotăriri in scurt 16): „Că umilinţa care de la sine se face, dar al lui Dumnezeu este; ca gustand sufletul din dulceaţa unei dureri ca acesteia, să se sarguiască pe aceasta a o potrivi.” Iară unii şi pe aceea a Apostolului (“Pe care voieşte Dumnezeu, il miluieşte” Rom. 9, 18), in loc de „il umileşte” au inţeles-o. Că aduce pe urmă: “Iară pe care voieşte, il impietreşte.” Insă impietrirea şi umilinţa sint impotrivnice de-a dreptul. Asemenea şi sfarşitul unei dureri ca acesteia se cade a fi nu pentru vreun sfarşit firesc sau pentru bunătăţile cele fireşti şi vremelnice ce le-am pierdut (fiindcă dacă pentru acestea se scarbeşte cineva şi pătimeşte durere, scarba şi durerea aceasta nu i se socoteşte lui spre pocăinţă, ci este nefolositoare), ci pentru bunătăţile cele mai presus de fire de care ne-am lipsit prin păcat şi pentru răutăţile cele mai presus de fire ce le-am luat, pe care şi pe acestea ni le-a arătat nouă credinţa cea mai presus de fire. Iară pricina cea mai de seamă, pentru care se cade a fi durerea aceasta mai presus de fire, este aceasta, că prin durerea aceasta mai presus de fire avem a dobandi impăcarea şi unirea cea cu Dumnezeu, şi pe urmă fericirea, care covarşesc hotarele firii. Deci acela ce se mărturiseşte, de nu ar avea in inima sa o durere ca aceasta lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire, pe urmă, după mărturisire, se intoarce iarăşi la locuinţa sa impreună cu toate păcatele lui.

Sfantul Nicodim Aghioritul despre cele 4 insusiri ale unei rugaciuni desavarsite

Căci în sfinţitele aceste rugăciuni, prea cu îndestulare, şi precum se cuvine, veţi afla acele patru părţi sau însuşiri pe care le cuprinde fieştece rugăciune desăvarşită. Adică întai, slavoslovia, a doua, mulţumirea, a treia, mărturisirea si a patra, cererea. Din care, pe cele două le mărturiseşte Marele Vasilie, zicând: „Iară ale rugăciunii, iubite, două chipuri sunt: unul adică, al slavosloviei cu smerită cugetare, iară al doilea, cel al cererii cu micşorare. Deci rugându-te, nu veni îndată spre cerere; iară de nu, prihăneşti voirea ta, ca şi cum silit eşti de trebuinţă să te rogi lui Dumnezeu“ (Cap. 1 al aşezămintelor pustniceşti). Iară pe celelalte două le mărturiseşte Dumnezeiescul Ioan al Scării. Că zice: „Mai-nainte de toate întru hârtia rugăciunii noastre mulţumire adevărată să aşezăm. Iară întru al doilea stih, mărturisire şi zdrobire a sufletului întru simţire. Apoi aşa cererea noastră să o facem arătată Împăratului a toate. Că prea bun este chipul cel mai-nainte zis al rugăciunii, după cum oarecăruia din fraţi de Ingerul Domnului i s-a arătat.” (Cuv. 28, pentru rugăciune)

Pentru aceea prin slavoslovie veţi slavoslovi pe Tatăl cel fără de început, pe Fiul cel împreună fără de început, şi pe Duhul cel prea Sfânt şi împreună veşnic, pe Treimea cea mai presus de Fiinţă şi nedespărţită, pe unul Dumnezeul nostru, şi pe cea prea curată şi prea fără de prihană Maica Dumnezeului nostru.

Iară prin mulţumire veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru facerile de bine şi darurile ce v-a făcut vouă, cele arătate şi nearătate, cele sufleteşti şi trupeşti, cele trecute, cele de faţă, şi cele ce vor să fie.

Prin mărturisire veţi mărturisi lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă şi umilinţă toate păcatele ce aţi făcut, cu lucrul şi cu gândurile.

Şi prin cerere, veţi cere de la Dumnezeu să vă miluiască pe voi şi să vă ierte păcatele voastre, ca să vă păzească pe voi de tot vrăjmaşul văzut şi nevăzut şi să vă dăruiască vouă

bunătăţile cele lumeşti şi mai presus de lume. (Sf. Nicodim Aghioritul – Apanthisma, pag. 16)

Rugăciune catre Domnul nostru Iisus Hristos

(a celui întru sfinti părintele nostru Ioan Gură de Aur, pe care o spunea în fiecare zi)

Doamne Dumnezeul meu, Cel mare si înfricosat si slăvit, Făcător a toată zidirea văzută si gandită, Cel ce pazesti asezămantul Tău si mila Ta celor care Te iubesc pe Tine si păzesc poruncile Tale, si acum si totdeauna îti multumesc Tie pentru toate facerile Tale de bine cele făcute mie, cele arătate si cele nearătate. Ca si pană acum Te laud si Te slăvesc si Te măresc pentru milele Tale cele bogate si indurările Tale pe care în chip minunat le-ai arătat spre mine, sprijinindu-mă încă din pântecele maicii mele si întru toate grijindu-Te de mine si păzind si cârmuind cu cuviosie cele ale mele, numai din bunătatea si iubirea ta de oameni. Căci n-ai trecut cu vederea smerenia mea pentru nevrednicia si împătimirea mea, ci din iubirea ta de oameni si milostivirea Ta nu ai încetat a-mi face bine si a mă păzi. Asadar, pană la bătrânete si căruntete, Dumnezeul meu, să nu mă părăsesti.

Sfântul Nicodim Aghioritul: Câte minuni poartă în ea minunea mai presus de fire a întunecării Soarelui, care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Câte minuni poartă în ea minunea cea mai presus de fire - a eclipsei de soare sau, mai bine zis, a întunecării lui -care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Şi aceasta deoarece atunci când Domnul nostru S-a răstignit era o după-amiază de primăvară, ziua fiind egală cu noaptea şi având fiecare câte douăsprezece ore - după aşezămintele Sfinţilor Apostoli [referinţă neidentificată] şi după toţi cei care s-au ocupat cu Pascalia -, şi deoarece soarele nu s-a întunecat cu de la sine putere, după cum a crezut Origen, ci luna - care era plină, având paisprezece zile, după dumne¬zeiasca Scriptură (Iş 12, 18) -, venind sub el şi mergând îm¬preună, 1-a întunecat, după dumnezeiescul Dionisie Areopagitul care a văzut cu ochii lui această călătorie împre¬ună precum şi întunecarea. El se afla în Heliopolis - în Egipt - împreună cu Apollofane şi scrie într-adevăr despre acest [lucru] în epistola cea către Policarp. Acestea fiind cunoscute mai înainte, priveşte la câte minuni au decurs şi câte legi fi¬reşti s-au schimbat din cauza acestei lipsiri mai presus de fire.
1. După legile cele fireşti, atunci când este lună plină, este imposibil ca ea să călătorească împreună cu soarele. Şi aceasta deoarece în timpul acesta amândoi luminătorii se află în opoziţie [unul cu altul]. Adică: dacă soarele se află la ami¬ază deasupra pământului şi la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară, [loc] care se numeşte Zenit, atunci luna se află - conform simetriei - la intersecţia verti¬calei locului cu emisfera cerească inferioară - [loc] care se numeşte Nadir. Şi invers. Şi iarăşi: dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Şi invers. însă la răstignirea Domnului aceste legi fireşti s-au schimbat, căci soarele şi luna s-au mişcat împreună în călătoria lor mai presus de fire şi preaslăvită. Despre aceasta scria Marele Dionisie lui Policarp cel mai sus pomenit: „Deci spune-i lui: ce spui des¬pre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal) (căci nu era timp de conjuncţie)". (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII către Policarp, op. cit., p. 260).
2. Luna a pornit înaintea [soarelui] şi într-un minut a parcurs douăsprezece ceasuri întregi. Căci în acel minut, când ea trebuia să se afle la semnul cel de sub pământ - Na¬dir -, ea s-a aflat la semnul cel de deasupra pământului - Ze¬nit -, căci a alergat cu o nespusă şi neînţeleasă viteză pe de¬desubtul pământului, prin emisfera nordică, până în emisfera sudică de deasupra pământului, ajungându-1 pe soare la mij¬locul cerului, şi a călătorit împreună cu dânsul la al şaselea ceas din zi în care a fost răstignit Domnul.
3. Luna, după ce a călătorit împreună cu soarele, partea ei cea opusă nouă - adică discul ei cel al paisprezecelea în¬treg [sic] - a rămas cu totul neluminată, fiind lipsită atât de lumina cea deosebită care venea de la soare, cât şi de cea proprie ei. Căci şi luna are lumină proprie, fiind un astru pe jumătate strălucitor, după părerea generală atât a celor din vechime cât şi a astronomilor mai noi. Deci, aşa cum atunci când este lună nouă se vede însăşi lumina ei proprie - căci atunci ea se află sub soare, după cum zic astronomii -, tot aşa trebuia să se vadă la Răstignire doar lumina proprie a lu¬nii, fără vreo mijlocire, ea fiind [în acel moment] sub soare. Insă atunci luna, fiind lipsită şi de lumina proprie ei, s-a în¬tunecat şi mai mult şi şi-a ascuns lumina, fiind mai puţin lu¬minoasă decât atunci când se află în celelalte faze nedepline. [In timpul acesta] soarele se afla sub pământ, iar umbra pă¬mântului - cea de forma căpăţânii sfeclei de zahăr -- cădea peste lună, cu toate că în acea vreme nu era nici o cauză care să pricinuiască lunii această întunecare adâncă.
4. Luna fiind plină, dar fără lumină, a acoperit tot discul soarelui. De aceea soarele mai că a dispărut, făcându-se nevăzut de la ochii celor ce vedeau. S-au arătat aproape toate stelele. In miezul zilei cel luminat al Vinerii celei Mari, s-a făcut prea adânc miez de noapte. Drept urmare, această întunecare a soarelui s-a făcut în toată lumea şi în tot locul. Acest lucru nu se întâmplă niciodată atunci când soarele şi luna călătoresc în mod firesc împreună.[1]
Despre aceasta trei evanghelişti au zis cu un singur glas: Matei: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mt 27, 45), Marcu: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mc 15, 33), iar Luca: întuneric s-a făcut peste tot pământul CLc 23, 44).
5. Luna, după ce a acoperit tot discul soarelui, a mers împreună cu acesta spre apus. Şi 1-a ţinut acoperit aşa trei ceasuri întregi, până la cel de-al nouălea, după cum ne zic dumnezeieştii evanghelişti: Matei (27, 45), Marcu (15, 33) şi Luca (23, 44). Dar nu 1-a acoperit sau descoperit pe el încet-încet - după cum se întâmplă la o eclipsă normală -, ci 1-a acoperit în totalitate în aceste trei ceasuri, lucru care este mai presus de fire şi preaslăvit.
6. După scurgerea celor trei ceasuri, timp în care luna a acoperit soarele, iarăşi 1-a descoperit, dar împotriva rânduie¬lii celei fireşti. Căci atunci când [cele două astre] călătoresc împreună, în mod normal şi se face eclipsă de soare, iar par¬tea lui care se întunecă prima tot aceea se va şi lumina prima, însă în vremea aceea, partea care s-a întunecat prima s-a lu¬minat ultima şi invers: partea care s-a întunecat ultima s-a luminat prima. De aceea acelaşi dumnezeiesc Dionisie scria în [epistola] către Policarp despre acest fenomen, zicând: „Şi iarăşi [zic]: nu s-a întunecat şi [nici nu] s-a luminat [pe urmă soarele] pe aceeaşi parte, ci invers" [text neidentificat în tra¬ducerea părintelui Stăniloae, pe care o folosim].
7. După ce luna a mers împreună cu soarele către apus, acoperindu-1 timp de trei ceasuri, adică până la al nouălea ceas din zi, nu 1-a urmat mai departe şi nici nu a apus împre¬ună cu el. Nu! Ci lăsându-1 pe el la locul de pe cer corespun¬zător ceasului al nouălea [ora trei după-amiază], s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să parcurgă soarele acea distanţă de cer corespunzătoare celor trei ceasuri care mai rămăseseră până la sfârşitul zilei, luna s-a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a parcurs în trei şi astfel, atunci când soarele s-a aflat la margi¬nea apusului, luna s-a aflat simetric la cealaltă margine a ră¬săritului. Şi în felul acesta s-au reaşezat amândoi luminătorii [la locurile lor], reintrând în rânduiala lor cea firească.
Dacă ar fi să socotim toate cele scrise până aici, care s-au întâmplat la răstignirea Domnului, vom zice: luna a mers înainte faţă de mişcarea ei normală şi de orbita ei cu cincisprezece ore. Douăsprezece [au trecut] până ce a cobo¬rât de la Nadir şi a ajuns soarele la Zenit şi trei au trecut cât a mers împreună cu el până la apus, acoperindu-1. Apoi lunii i-au trebuit nouă ore până să se întoarcă înapoi la răsărit. De aceea luna a făcut atunci o noapte şi o zi în patruzeci şi două de ore. Adică: şase ore de la apus până ce a ajuns la mijlocul emisferei nordice; douăzeci şi patru de ore au trecut cât timp a mers înainte şi s-a întors înapoi; iar douăsprezece ore cât a mers de la răsărit până la celălalt apus, împlinind astfel o noapte normală după rânduiala şi durată.
Ai văzut, frate, câte minuni poartă în ea doar o singură minune: cea a eclipsei de soare care a avut loc când Domnul a fost răstignit? Slăveşte-L, dar, pe Hristos, Care S-a răstignit şi Care, deşi cu trupul Se afla pe cruce, era şi atotputernic cu a Sa dumnezeire, lucrând nişte minuni ca acestea, după cum iarăşi zice acelaşi Dionisie:
„Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petre¬cut în acelaşi timp, fiind posibile de făcut de Hristos, Atoatecauzatorul Care face cele mari şi minunate, ce nu au număr" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260). Iar Mihail Sincelul zice în cuvântul de laudă către Dionisie: „Această minune mult minunată â eclipsei de soa¬re, fiind analizată în amănunţime, a fost de ajuns pentru Dionisie şi Apollofane, care erau elini, ca să cunoască dum¬nezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeiescul Dionisie, privind la această minune, s-a gândit şi a zis: «un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul şi pentru El toate s-au întunecat şi s-au clătinat»."
Apollofane, care a rămas elin, s-a gândit şi el şi a zis dumnezeiescului Dionisie: „Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplăţile faptelor dumnezeieşti" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260) - adică acestea sunt schimbări ale lucrurilor dumnezeieşti, după Pahimere, căci se va schimba minciuna în adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu [după har] - şi toate celelalte. Eclipsa aceasta este arătată, dintre elini, şi de către Flegon istoricul în Istoriile sale, cartea a 13-a. Iar din vechii noştri scriitori bisericeşti de către African, în cartea a 5-a a Istoriilor sale, şi de către Eusebie Pamfil. Iar dintre cei mai recenţi de către dumnezeiescul Maxim Pahimere, Ghenadie Scholarios, Nichifor Theotokis şi Corderie Iezui¬tul, în cărţile de curând tipărite în 2 volume, [cuprinzând scrierile] Sfântului Dionisie.
Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui Care printr-o mi¬nune ca aceasta. Şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Lui şi Şi-a adeverit-o, fie slava şi stăpânirea în veci. Amin.