Dar fiindcă zdrobirea inimii şi umilinţa şi lacrimile sint aripile sfinţitei rugăciuni, prin care se suie aceasta la Ceruri şi intră in urechile Domnului Savaot – că a zis Dumnezeiescul Ieronim că rugăciunea adică numai imblanzeşte pe Dumnezeu, iară lacrima Il sileşte pe El să miluiască pe cel ce se roagă – pentru aceasta, in chip de atarnare inainte, insemnăm aicea cititorilor sfinţitelor acestora rugăciuni, că
1. zdrobirea aceasta a inimii, umilinţa şi lacrimile cele intru rugăciune se caştigă intai din frica firii de faţă a lui Dumnezeu, care se naşte cand socoteşte omul că Dumnezeu este de faţă şi il vede pe el şi il aude, şi că el cand se roagă este o tină, un vierme netrebnic şi o nimică, alăturandu-se cu Dumnezeu, iară Dumnezeu, inaintea Căruia se roagă, este un Ziditor Atotputernic şi Stăpan al tuturor, unul din fire nemărginit, intru tot neamul prea desăvarşit, şi un mai presus de fiinţă şi necuprins singurstăpanitor. Pentru aceasta şi Marele Vasilie, intrebat fiind cum poate cineva să isprăvească a-i rămanea mintea lui nerăspandită intru rugăciune, a răspuns: „Deplin adeverit fiind că inaintea ochilor este Dumnezeu. Că dacă cineva văzand vreun stăpanitor, sau inainte-stătător şi vorbind cu dansul, neimprăştiată işi are căutătura, cu cat mai vartos cel ce se roagă lui Dumnezeu neimprăştiată işi va avea mintea de la Cel ce cearcă inimile şi rărunchii? Plinind cea scrisă: “Ridicand cuvioasele maini fără de manie, şi fără de indoiri”. Şi iarăşi: “Iară se cade a se ruga nu cu lenevire, nu cu minte răspandită aici şi acolo”. Că unul ca acesta nu numai nu va lua cererea, ci şi mai mult intărată pe Stăpanul. Că dacă inaintea unui stăpanitor cineva stand şi vorovind, cu multă frică stă, neimprăştiată avandu-şi căutătura, şi cea din afară, şi cea din lăuntru a sufletului, nu cumva se va primejdui, cu cat mai vartos inaintea lui Dumnezeu se cade a sta cu frică şi cu cutremur, toată mintea intinsă avandu-o către El numai, şi aiurea nicăieri.” (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti)
2. Al doilea, se naşte zdrobirea şi umilinţa intru rugăciune din smerita cugetare şi din socoteală, că el, ce se roagă inaintea unui Dumnezeu ca Acesta cu nemărginire puternic, nu este numai fireşte un vierme putred, ci este, langă acestea, şi cu voirea un călcător de Dumnezeieştile Lui porunci, un vrăjmaş al lui Dumnezeu, şi un mai păcătos decat toţi, care nu este vrednic nici a-şi deschide gura şi a se ruga inaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, despre o parte Marele Vasilie a zis: „Cand vei slavoslovi din Scripturi, cat poţi, şi vei inălţa laudă către Dumnezeu, atunci incepe cu smerită cugetare, şi zi: Eu, Doamne, nu sunt vrednic inaintea Ta a grăi, pentru că foarte păcătos sunt. Măcar de şi nu ştii ceva rău intru sine-ţi, aşa se cade să zici tu. Că nimenea nu este fără de păcat, fără numai Dumnezeu. Că multe greşind, cele mai multe nici nu le ştim.” (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti.) Iară despre cealaltă parte, Ioan al Scării: „Nu te bizui (intru rugăciune), măcar de şi curăţire ai avea, ci cu multă smerită cugetare mai vartos apropie-te, şi mai multă cutezare vei avea. Măcar toată scara faptelor bune de ai suit-o, pentru lăsarea păcatelor roagă-te, auzind pe Pavel pentru păcătoşi strigand: “dintru care cel dintai sint eu” (Cuv. 28 pentru rugăciune). Căci dacă altul se va ruga fără de socoteala aceasta, că este păcătos, neprimită se face rugăciunea lui de Dumnezeu, după Sfantul Isaac, ce zice: „S-a scris de oarecare din sfinţi că cel ce nu se socoteşte pe
sineşi păcătos, rugăciunea lui nu este bine primită la Domnul” (Epistol. 4). Şi arătată este aceasta din pilda vameşului şi a fariseului, unde vameşul, păcătos pe sineşi socotindu-se, s-a indreptat, iară fariseul, drept avandu-se pe sineşi, s-a osandit.
3. Al treilea, umilinţa intru rugăciune şi lacrimile se nasc cand omul se roagă cu pricepere, şi nu zice unele cu gura, şi altele cugetă cu mintea, ci mintea lui ia aminte toată cu totul la cele ce se grăiesc, şi inţelege şi gustă felurimea lor, precum şi gustul simte şi se invoieşte cu felurimea bucatelor. Pentru aceea Marele Vasilie, talcuind cuvantul acela, “Cantaţi cu pricepere” zice: „Dacă cineva işi va uni sufletul cu puterea fiecăruia grai, precum işi invoieşte gustul cu felurimea fiecărora bucate, unul ca acesta a implinit porunca ce zice: “Cantaţi cu pricepere.” Iară Ioan al Scării porunceşte: „Luptă-te a inălţa, iară mai vartos in graiurile rugăciunii mintea ta a o incuia, măcar de şi obosind, pentru pruncie, din graiuri va cădea, iarăşi pe dansa in lăuntru o bagă. Că chiar osebire a minţii este nestatornicia, iară a lui Dumnezeu pe toate a le putea.”
4. Al patrulea, umilinţa şi lacrimile se nasc intru rugăciune dacă acela ce se roagă nu socoteşte că cuvintele acelea ale rugăciunii le-a zis altul, sau că s-au scris pentru alt om; ci că s-au scris pentru dansul, şi el insuşi este cel ce le zice, şi că el este acela ce a făcut toate acele păcate ce se aduc in cuvintele rugăciunii. Aşa o adevereşte pe aceasta Dumnezeiescul Marcu Pustnicul:
„Cel smerit cugetător şi care are lucru duhovnicesc, citind Dumnezeieştile Scripturi,
toate la sineşi le va inţelege, şi nu la altul” (Cap. 6 pentru legea duhovnicească). Cel ce insă a luat dar de a se umili şi a vărsa lacrimi necurmate şi nesilite intru rugăciunea lui, să ia aminte bine a nu se mandri, ca să nu se lipsească de un dar ca acesta şi să rămaie ca mai-nainte uscat, şi neumed, şi orb, după acelaşi Sfant Marcu, şi după Cuviosul Isaac. Că acela adică zice: „Să nu te inalţi vărsand lacrimi intru rugăciunea ta, că Hristos S-a atins de ochii tăi, şi ganditor ai văzut”; iară Dumnezeiescul Isaac: „Cel ce din vinul acesta (adică al lacrimilor) a băut, şi după acestea s-a lipsit de dansul, el singur ştie in care ticăloşie s-a lăsat, şi ce s-a luat de la dansul pentru trandăvia lui” (Cuv. 13).
5. Iară al cincilea şi mai de pe urmă, umilinţa şi lacrimile se nasc şi din formele cele din afară ale trupului; adică cand se roagă cineva cu capul descoperit, genunchele plecandu-şi, pieptul bătandu-şi, şi chip de osandit avand, care stă inaintea Domnului. Fiindcă după formele cele din afară ale trupului, aşa impreună se formăluieşte şi impreună se aşează şi din lăuntru sufletul, după Ioan al Scării: „După sfiala cea din afară, şi după meşteşugiri, se aseamănă sufletul, şi după acelea ce le lucrează se inchipuieşte, şi după dansele se formăluieşte” (Cuv. 25 pentru smerita cugetare).
Insă foarte ajută la umilinţa inimii şi chipul cel mai liniştit al locuinţei fiecăruia, la care se cade a se trage cand se roagă caţi iubesc a se smeri; şi vremea cea liniştită, care mai ales este vremea nopţii, cand ceilalţi oameni se liniştesc şi se odihnesc.
Pentru aceasta şi Domnul, pildă vrand a ne arăta nouă, de multe ori Se ducea in munţi şi in locuri pustii, şi in vreme de noapte, şi acolo se ruga. „S-a suit, zice sfinţitul Matei, la munte să se roage deosebi, şi făcandu-se seară, era acolo singur” (Matth. 14, 23). Pe care talcuindu-o Marele Gură de Aur, zice: „Pentru aceasta adeseori in pustii se duce, şi acolo innoptează. De multe ori rugandu-se, invăţandu-ne pe noi a vana intru rugăciuni netulburarea, şi cea din vreme, şi cea din loc.” (Cuv. la Schimbarea la faţă) Că maică a liniştii este pustia. Iară liniştea iarăşi, după Ioan cel din Damasc, maică este a rugăciunii. Şi aiurea, acelaşi cu graiurile de aur zice: „Socoteşte cat de mare este, in noapte adancă, cand toţi oamenii dorm, şi linişte prea adancă este, tu singur sculandu-te, făţiş să voroveşti cu Stăpanul cel de obşte al tuturor. Dulce este somnul, dar nimic nu este mai dulce decat rugăciunea. Dacă deosebi cu Dansul vei vorovi, multe vei putea a săvarşi, nimenea supărandu-te pe tine, nici dezbătandu-te pe tine de la rugăciune. Ai şi vremea ajutătoare spre a dobandi acelea ce le voieşti” (Cuv. la toţi sfinţii).
( Sf. Nicodim – Apanthisma , pag. 17-21)
text cules de Dan Fagaraseanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu