Pentru aceea, măcar că este de nevoie şi această din afară arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul şi să-l indrepteze şi să-l ierte, cu toate acestea, aceasta singură nu este de ajuns, ci trebuieşte incă şi o durere dinlăuntru a inimii pentru păcate; care durere se cade a avea aceste trei intăritoare: intai, a fi lucrătoare; a doua, a fi desăvarşită; şi a treia, a fi mai presus de fire. Pentru aceea şi la mărturisirea ta, frate, dacă numai una ar lipsi dintre aceste trei intăritoare ale durerii, mărturisirea ta va fi ca aceea a lui Saul, ca aceea a lui Antioh, şi ca aceea a Iudei. Căci şi pocăinţa acestora era cu gura numai, şi nu cu inima.
Iară de vreme ce aceste trei intăritoare ale durerii inimii sunt atata de nevoie, cat este de nevoie a lua de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre, pentru aceasta face trebuinţă a ţi le limpezi aicea, iubite, sau măcar a ţi le pomeni una după alta.
Deci intai durerea pocăinţei se cade a fi lucrătoare, care va să zică, a nu fi neputincioasă şi slabă, incat a nu face vreo lucrare lucrătoare şi vrednică de cuvant; ci atata de puternică, incat să stăpanească pe inimă şi să nu o lase pe ea a se birui (ca să nu zic şi a nu simţi desăvarşit) de pofta trupului, şi de dulceaţa păcatului, care intră in lăuntru prin năvălirile vrăjmaşului. Şi langă acestea, a fi atata de hotăratoare, incat să facă pe cel ce se pocăieşte a nu se mai intoarce de a vătăma pe Dumnezeu cu păcate, nici in vreo vreme, nici pentru vreun fel de pricină, nici pentru dragostea vreunui lucru zidit, nici pentru frica vreunui rău. Precum face o femeie cinstită ce este hotărată a păzi cinstea bărbatului său şi a nu se face necrezută lui candva, măcar şi nenumărate rele de i-ar fi urmat ei.
A doua, această durere se cade a fi nu mincinoasă, nu puţină şi prea mică, ci mare şi desăvarşită. Căci atat durerea aceea ce ne indeamnă pe noi a ne intoarce şi a uri păcatele, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi pentru că cu dansele am scarbit pe Dumnezeu, care şi zdrobire se numeşte, cat şi durerea aceea ce ne indeamnă pe noi a ne intoarce dinspre păcate, pentru dragostea noastră, şi pentru că pentru ele ne lipsim de Rai şi ne osandim in iad, care durere se numeşte sfăramare de tot. Şi amandouă aceste dureri, zic, se cade a fi atat de desăvarşite şi fără de lipsă, incat să facă pe cel ce se pocăieşte a se intoarce şi a uri păcatele mai mult decat fieştece alt rău, din tot sufletul său; adică cu atata de multă putere, incat sufletul, prin puterea aceasta, să aleagă mai bine fieştece alt rău ce poate a-i urma lui, ori lipsire de lucruri de este, ori lipsire de cinste, ori lipsire şi de insăşi viaţa, decat a lucra păcatul. Pentru aceea, de nevoie este aceluia ce cu adevărat se pocăieşte, a arăta lui Dumnezeu celui ce vede adancul inimii că inima lui atata pătimeşte durere, incat, alăturand pe dragostea lui Dumnezeu cu dragostea zidirilor, alege şi cinsteşte mai mult pe dragostea lui Dumnezeu decat pe toate zidirile. Şi langă acestea, atat de desăvarşite se cade să fie durerile acestea, incat nu numai să rămană totdeauna la cel ce se pocăieşte şi să-i zdrobească inima lui; nu numai să o facă să scoată suspinuri şi lacrimi, precum este scris pentru păcătoşi: “Iară voi aţi strigat pentru durerea inimii voastre, şi din zdrobirea duhului v-aţi tanguit”; ci şi a face incă pe inimă de a uri din lăuntru, şi a se intoarce dinspre păcat, şi a voi de a nu se mai face candva păcatul.
A treia, durerea aceasta a inimii se cade a fi mai presus de fire, atat la inceput, din care iese, cat şi la sfarşit, pentru care se face. Fiindcă inceputul şi pricina durerii acesteia chiar şi cu adevărat este nu firea, sau altă oarecare pricină firească, ci Darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima cu acest fel de durere a pocăinţei. Pentru aceasta a zis Marele Vasilie (Hotăriri in scurt 16): „Că umilinţa care de la sine se face, dar al lui Dumnezeu este; ca gustand sufletul din dulceaţa unei dureri ca acesteia, să se sarguiască pe aceasta a o potrivi.” Iară unii şi pe aceea a Apostolului (“Pe care voieşte Dumnezeu, il miluieşte” Rom. 9, 18), in loc de „il umileşte” au inţeles-o. Că aduce pe urmă: “Iară pe care voieşte, il impietreşte.” Insă impietrirea şi umilinţa sint impotrivnice de-a dreptul. Asemenea şi sfarşitul unei dureri ca acesteia se cade a fi nu pentru vreun sfarşit firesc sau pentru bunătăţile cele fireşti şi vremelnice ce le-am pierdut (fiindcă dacă pentru acestea se scarbeşte cineva şi pătimeşte durere, scarba şi durerea aceasta nu i se socoteşte lui spre pocăinţă, ci este nefolositoare), ci pentru bunătăţile cele mai presus de fire de care ne-am lipsit prin păcat şi pentru răutăţile cele mai presus de fire ce le-am luat, pe care şi pe acestea ni le-a arătat nouă credinţa cea mai presus de fire. Iară pricina cea mai de seamă, pentru care se cade a fi durerea aceasta mai presus de fire, este aceasta, că prin durerea aceasta mai presus de fire avem a dobandi impăcarea şi unirea cea cu Dumnezeu, şi pe urmă fericirea, care covarşesc hotarele firii. Deci acela ce se mărturiseşte, de nu ar avea in inima sa o durere ca aceasta lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire, pe urmă, după mărturisire, se intoarce iarăşi la locuinţa sa impreună cu toate păcatele lui.
Pentru aceea, bună şi folositoare este cercarea conştiinţei sale ce o face cineva, ca să poată afla cu aceasta toate păcatele ce le-a făcut, cu lucrul, cu cuvantul, şi cu invoirea gandurilor; bine este a-şi mărturisi cineva la Duhovnic toate păcatele sale, fără de a lăsa vreunul nemărturisit, căci işi pricinuieşte sufletului său mare uşurare. Insă impreună cu acest fel de cercare şi mărturisire, se cade a fi insoţită şi zdrobirea, şi durerea cea din lăuntru a inimii, pentru care aicea vorovim. Căci celălalt canon ce l-ar lua cel ce se pocăieşte de la Duhovnic, ori post de ar fi, ori plecări de genunche, ori altă rea pătimire, zdrobeşte şi chinuieşte numai pe trup şi pe omul cel din afară, şi ca şi cum ai zice, taie numai ramurile cele din afară ale copacului; iară durerea zdrobeşte şi răneşte pe omul cel din lăuntru şi chiar pe insăşi inima, unde este rădăcina tuturor impreună-păcatelor; şi zdrobind inima, zdrobeşte indată şi răneşte şi păcatele, sau mai bine a zice, zdrobeşte şi răneşte chiar pe insuşi diavolul şi incepătorul răutăţilor balaur, care, incuibandu-se in inimă, de acolo din lăuntru voroveşte şi aruncă toate gandurile cele urate şi rele şi hulitoare, şi păcatele. “Că din inimă ies ganduri rele, ucideri, prea-curvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mat. 15, 19).
Pentru aceasta este dogmă a Bisericii noastre Ortodoxe, după cum bogosloveşte Gheorghie Koressie in cuvantul cel pentru Taine, că durerea aceasta este una din cele de nevoie, şi intăritoare, şi infiinţate ale Tainei mărturisirii şi pocăinţei. Pentru aceea, precum sunt de nevoie şi intăritoare ale tainei pocăinţei mărturisirea prin gură a păcatelor celui ce se pocăieşte şi dezlegarea şi legarea cea de la duhovnic, şi precum sint intăritoare ale Tainei Botezului materia apei şi glăsuirea Sfintei Treimi prin cele trei afundări şi ridicări, aşa este de nevoie şi intăritoare a Tainei pocăinţei şi durerea această din lăuntru a inimii. Şi dacă durerea aceasta ar lipsi din inima celui ce se pocăieşte, arătat este că acesta este nepocăit şi nemărturisit, măcar de s-ar şi pocăi şi s-ar mărturisi, precum este nepocăit şi acela care nu şi-ar mărturisi păcatele sale, şi nu s-ar dezlega sau lega de Duhovnic; sau precum este nebotezat şi oricare s-ar boteza fără de apă, sau fără de chemarea deasupra a Sfintei Treimi. Pentru aceasta hotărat a zis Domnul: “Că de nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri” (Luca 13, 5). Adică de nu vă veţi pocăi cu acest fel de durere lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire a inimii voastre, toţi vă veţi munci. Pentru care şi Duhul cel Sfant, vrand a arăta cat este de nevoie această durere a inimii la pocăinţă, intai cere durerea aceasta de la cei ce se pocăiesc, zicand prin prorocul Ioil (2, 13): “Rupeţi-vă inimile voastre, şi nu hainele voastre.” Şi pe urmă cere pocăinţa lor, pentru că zice: “Şi vă intoarceţi către Domnul Dumnezeul vostru.” Vezi, frate, care este mărturisirea cea canonică şi după lege? Vezi care este pocăinţa cea adevărată? Acum te rog pe tine a socoti, frate, dacă şi acela ce păcătuieşte fără de ruşine – căci zice: Voiesc să mă mărturisesc, eu am să mă mărturisesc –, poate cu aceasta să aibă adevărată durere pentru păcatele sale? Şi să o aibă pe ea după chipul ce am zis? Mie mi se pare că nu poate prea cu adevărat să o aibă.
Căci cu acestea ce le zice, arată că nici măcar nu cunoaşte că este de nevoie a se pocăi după lege cum se cuvine. Iară de şi ar cunoaşte şi apoi ar zice unele ca acestea şi cu nădejde de pocăinţă ar păcătui, se arată că este cu totul desăvarşit fără de cuvantare. Căci aceasta ce o zice este chiar ca şi cum ar zice aşa: „Eu voiesc să fac acest rău, şi pe urmă insuşi răul imi va arăta mie că urit l-am făcut. Eu voiesc să imi intinez acum sufletul meu, şi pe urmă voi pofti să pot a spăla acea intinăciune cu tot sangele meu. Eu voiesc să iubesc acum acest păcat, şi apoi voi uri că l-am iubit.” Vezi că aceste cuvinte sint ale unui
om nebun? Şi tu insuţi, cand voieşti să impiedeci pe cineva de la vreun lucru rău, ii zici: „Caută bine frate, căci pe urmă te vei căi”. Şi dacă fratele acela va fi inţelept, şi va crede că are a se căi, indată nu il va face.
Pentru aceasta socoteşte şi tu, iubite, de eşti unul dintre aceşti nebuni şi necunoscători ce zic asemenea cuvinte; de acum, şi [mai] pe urmă, lasă nişte cuvinte ca acestea nebuneşti şi amăgitoare. Căci incat zici unele ca acestea şi urmezi amăgirii acesteia, păcătuind cu nădejde de pocăinţă, cu neputinţă este a caştiga adevărată pocăinţă şi a te intoarce la Dumnezeu din tot sufletul şi inima ta. Cu neputinţă este a caştiga tovarăşul cel nedespărţit al adevăratei pocăinţe, durerea in inima ta, precum mai-nainte am zis, atat de lucrătoare şi
atat de desăvarşită, incat durerea aceasta alăturandu-se cu orice altă durere a ta, să fie ca noianul alăturandu-se cu toate raurile. “S-a mărit ca o mare paharul zdrobirii tale” (Plangeri 2, 13). Cu neputinţă este, zic, a caştiga durerea aceasta cea mai presus de fire. Căci ai auzit mai sus că acest fel de durere se cade să vie de la Darul lui Dumnezeu şi că este dăruire chiar a Sa. Deci dacă este dăruire a lui Dumnezeu, se dă in dar, şi nu se dă in inimile celor nepricepuţi, sau chiar degrabă se ia de la dansele. Şi langă acestea, durerea aceasta este o dăruire din cele mai cinstite ce să poată a-ţi da ţie Domnul, o facere de bine din cele mai alese ale bunătăţii Sale, un lucru din cele mai mari ale atotputerniciei Sale, incat, de ar fi zidit o lume nouă cu totul de aur şi un Cer nou tot de safir şi de diamant, şi apoi să te facă pe tine domn al lumii acesteia, cu adevărat ţi-ar fi dat ţie cu nemărginire mai puţină dăruire, decat dacă ţi-ar fi dat ţie o lucrare de adevărată durere şi de adevărată zdrobire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu