Soţul meu nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, o manifestaţie împotriva regimului comunist, cum a fost în 15 noiembrie 1987. Era revoltat că nu suntem liberi şi că valoarea nu poate să iasă în evidenţă. Înainte de a face gestul pe care l-a făcut, l-am văzut că era frământat. Slăbise destul de tare, devenise destul de tăcut.
În
2 martie 1989, Liviu Corneliu a plecat la serviciu. Şi-a luat „la
revedere” de la mine şi a plecat. Seara, în jurul orei 18, au venit la
uşă doi miliţieni care m-au întrebat dacă ştiu
unde e soţul meu, dacă mi-a dat vreun telefon. Răspunzându-le negativ,
mi-au zis să merg la Spitalul Judeţean, la Urgenţă. Foarte rece s-au
purtat cu mine. În
staţie, când mă pregăteam să merg la spital, l-am văzut pe un inginer
şef de la prefabricate, unde lucra soţul meu. N-a vrut să stea de vorbă
cu mine, a zis că este chemat la Comitetul de Partid.
Nici
la spital nu m-au lăsat să-l văd imediat. Mi-au dat o pastilă, după
aceea mi-au zis că soţul meu a murit şi m-au trimis acasă. Mi-au spus că
îl v-a aduce acasă fratele lui. Eu nu l-am văzut pe soţul meu. L-au
adus cu sicriul acoperit. Fetiţa insista să ridicăm capul sicriului. Un
medic de la spital mi-a zis că e mai bine să rămân cu ultima lui
imagine. Mi s-a părut un lucru înţelept. Cei care au venit la înmormântare
au fost legitimaţi. După înmormântare a venit un securist şi a
percheziţionat casa. A confiscat nişte carneţele. Eu am aflat ce s-a
întâmplat în Poiana Braşov din zvonuri. Abia în 1990 am aflat adevărul.
Un antrenor de schi, care a fost martor la cele întâmplate, a povestit
tot. Spunea că lumea ţipa că un om şi-a dat foc, că a ajuns printre
primii lângă soţul meu şi că acesta a opus rezistenţă la stingerea
focului. Soţul meu a avut un carton pe care scrisese: „Stop Morder.
Auschwitz = Braşov”. Cartonul acesta este dovada protestului lui.
Procuratura a refuzat să-mi dea cartonul respectiv.
Numai
pentru fata mea trăiesc. Ea a fost destul de tare. E mult mai tare
decât mine. Suferă şi ea, însă numai atunci când vede că sunt oameni care iau în
zeflemea sacrificiul tatălui ei.
Liviu
era artist plastic. Ultimele lui tablouri aveau mesaje. Îmi place
mult „Labirintul”. Îmi spunea că ne învârtim şi căutăm calea, şi poate
calea cea mai bună ar fi Crezul.
Ultimul
tablou la care lucra era „Grota cu măşti”. Soţul mi-a explicat că
acele coloane sunt numai cranii, lumini prevestitoare de rău. I-am zis
că în tablou parcă aş fi eu cu fiică-mea, speriate. Pe spatele
tabloului scrie „ENDE '89”. El mi-a zis: „Păi dar, nu suntem într-un
mormânt aici?”. Mai are un tablou, numit „Pădurea amputată”.
Arătându-mi-l mi-a zis că aşa suntem şi noi tăiaţi, că suntem
terminaţi.
Poate că soţul meu a fost ales pentru a fi ca un semn că se va schimba totul. Am înţeles că în Cehia lumea merge şi pune flori la mormântul lui Jan Palach. Oamenii înţeleg sacrificiul lui. Aş vrea să se întâmple şi la noi aşa ceva.
A consemnat Florin Palas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu