- Ce a însemnat puşcăria Aiudului
pentru sfinţia voastră?
- Primii doi ani din Aiud au
fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc
din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune
mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu
m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de
greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud
am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă
din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o
mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză,
germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo
însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii
duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au
venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.
Aveam un program alcătuit din rugăciunea
„Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii
Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai
trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară
mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi
Hristos i-a luat degrabă la El.
- Sunt atâtea dovezi ale
sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?
- Sfântul sau martirul este
eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este
omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care
depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV,
XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai
recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce
ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?
Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care
ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe
lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede
sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie
să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe
noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine
nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre
el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde
mai e adevărul?
Aceşti tineri au murit pentru
un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a
creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în
prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună
câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan
politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i
iubeşte.
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în
afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti.
Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o
conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul
cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu
condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune
Biserica.
Dar când a fost vorba să
execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea
a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare
greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat
toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice,
după cum au fost vremurile.
Şi ce fapte mai mari de canonizare cer
decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele
Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la
saramură.
- De ce nu mai are
tineretul de azi puterea curajului de atunci?
- Măi, era şi un tineret
venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de
sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate.
Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată,
familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are
cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată
tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi
claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot
creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească
comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în
continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).
Şi generaţiile care s-au născut în furtuna
asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de
puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor.
Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e
ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi
metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi
vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum
au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea
unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L
ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai
avem forţe care dovedesc neputinţa lor.
Să nu uităm că pe Biserică
nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să
mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este
simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi
toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte
ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui
creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului
ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?
Mărturisirea face parte din datoriile
creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile
şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se
socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această
mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au
făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai
desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?
Nu ştiu de unde s-a născut în veacul
nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire
mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi
tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la
Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul
de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai
nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică
îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului
până la întâlnirea cu veşnicia.
- Părinte, de când există lupta
împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...
- Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi?
Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă,
în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm
valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop –
să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii
mele.
Fragmente dintr-un
interviu realizat de Monahia Fotini, Revista Atitudini, nr. 3/2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu