Şi la Ciurunga întâlnim, ca la Gyr şi Crainic, rostuirea suferinţei. Prefigurat în „mustul rob”, neamul întreg se jertfeşte acum „sub teascul vremii” pentru ca „să curgă slobod vinul ţării mâine”. Vedem aici reiterarea Jertfei Mântuitorului, ale cărui chinuiri au fost îngăduite tocmai spre Înviere. Este suferinţa celui de-acum şi de-aici întru cinstirea celor ce-au fost şi spre libertatea celor ce vor fi.
Tocmai această înălţătoare idee este mărturisită ca răspuns voievodului Ştefan, întors peste timp să ceară socoteală urmaşilor:
„Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ
de pe pieptarul meu, să vin încoace”
Daniil Sihastru este un amplu poem dramatic închipuit sub forma unui dialog peste veacuri între cei doi sfinţi, voievod şi sfetnic, unul revoltat, aprins, războinic, celălalt cufundat în rugăciune, smerit şi înţelept. Figura voievodului este aprigă şi încrâncenată, în vreme ce tonalitatea versului e trecătoare. Mai mult decât reproş, sunt acuze grave de trădare şi laşitate.
„Vândut-aţi oare hoardelor de-afară
în târgul vremii, una din moşii?
(...) sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?”
Sihastrul, rămas în timp până azi, martor al veacurilor de lupte şi suferinţe pentru neamul românesc, (semn al sfinţeniei sale, recunoscute şi cinstite încă din vremea domnitorului), oferă un răspuns cutremurător, care-i salvează pe plăieşi de bănuielile dezonorante ale domnitorului şi care, în acelaşi timp, face o radiografie cumplită a vremurilor:
„Potop cumplit de neamuri fără cruce,
se năpusteşte-acum spre crucea ta”,
în vreme ce plăieşii
„zac în lanţuri, lângă hăul mării,
Şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
Şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării”.
Înlănţuit şi el lângă „hăul mării”, Ciurunga aşază în vorbele sihastrului toate visurile, toate nădejdile sale, dorinţa de libertate, de eliberare, de luptă. De data aceasta „ei” se preschimbă în „noi”, subliniind din nou că este vorba despre o luptă sfântă ce trebuie purtată, ca datorie de onoare, şi de ostaş, şi de călugăr, căci lupta se va încheia măreţ:
„Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
Sub nesfârşitul cerului safir,
Să intre neamul tot sub patrafir
Ca să-l primeşti cuminecat acasă”.
Să fie vorba aici despre acasa pământească, numită Moldova şi aflată în „hotarul drept” pe care „vi l-am lăsat întreg”? sau despre acasa Raiului ceresc, în care sfântul voievod îşi aşteaptă neamul în slujba căruia s-a aflat? Indiferent de gândul pe care l-a închis poetul în acest „acasă”, lupta ce se duce, deocamdată mocnit, în adâncul sufletului, va izbucni când se va primi „marele îndemn”.
Până atunci, „scrâşnind de neputinţă” şi reluând, în sens invers, versul lui Crainic „cobor şi mă ridic”, ce devine „urcăm (...) cădem”, respectiv „ne ridicăm (...) şi iar ne prăvălim”, glasul poetic îşi strigă durerea: Noi nu tăcem, şi vede în strigătul său o datorie faţă de sine, de semeni, de morţi, de Dumnezeu, o datorie sfântă faţă de tot ceea ce înseamnă pământ românesc, cu morţi şi cu vii, cu geografie şi cu istorie, şi mai ales cu cer. Deşi, sub povara chinului, sensul este în jos, versurile finale văd coborârea ca pe o îngenunchere pe suişul unor Golgote:
„Urcăm Golgote aspre de credinţă,
Venim spre piscuri tari, îngenunchem
Şi iar ne scuturăm de neputinţă
Cu pumnii strânşi în trup, dar nu tăcem”.
Vedem aici o mărturisire sinceră şi hotărâtă a unui crez ce vine din adâncuri strămoşeşti şi trebuie să meargă mai departe. Nu suferinţa personală, trupească sau sufletească, se regăseşte în sufletul acestui „noi”, sau nu numai aceasta, ci este vorba despre mărturisirea de credinţă a neamului întreg. „Noi” se extinde, astfel, şi în trecut, dar şi în viitor, îmbrăţişând în sine tot ceea ce se poate numi românesc până la judecata din urmă a neamului.
Conştiinţa aceasta a apartenenţei la o comunitate de spirit, de credinţă, de ideal, ce se întinde de-a lungul veacurilor, în istorie, apare des în poezia detenţiei, pentru că vine, în fapt, din credinţa în viaţa veşnică nu doar a persoanei, ci şi a neamului. Gyr mărturisea:
„Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni”. (Ne vom întoarce într-o zi)
Şi la Nichifor Crainic apare această dăinuire a strămoşilor în urmaşi:
„În doina dulce-a babei Dochii
Alunec din părinţi în prunci
Şi deschizând pe lume ochii,
În cel de azi sunt cel de-atunci”. (Eu)
Prof. Dr. Crina PALAS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu