Cu plecarea la cele veşnice a Academicianului
Florin Constantiniu se subţiază ameninţător elita idealismului
naţional, care s-a format eroic într-o vreme când naţiunile răsăritene luptau
împotriva dublei opresiuni: a materialismului ateu şi a imperiului marxist care
domina peste popoarele Eurasiei, peste o parte a popoarelor Europei centrale şi
o altă parte a popoarelor crescentului african. Marea opresiune răsăriteană de
esenţă imperialist-ideocratică n-a putut anihila culturile, care au devenit
frontul marii confruntări, a unei rezistenţe creatoare la tăvălugul nivelator
al anticulturii ateiste şi antinaţionale. Elitele culturale au devenit
corpurile luptătoare pentru apărarea sufletească a popoarelor. Fenomenul este
unul general căci poate fi atestat la scara tuturor popoarelor aflate sub
opresiune. El a fost facilitat, este drept, în mare măsură de politicile de containment
ale puterilor maritime, în frunte cu SUA, faţă de puterea continentalistă a
Imperiului sovietic eurasiatic, în genere, faţă de hegemonia bicontinentală a
acestui imperiu ateu, anticreştin şi antinaţional, care i-a opresat deopotrivă
pe ruşi odată cu restul popoarelor din geografia lagărului. Elita idealismului
naţional a fost şi este, căci o vedem sub specie aeternitas,
elita luptătoare a popoarelor opresate, silite să accepte experimente
anti-identitare, deformări sufleteşti, indexări echivalente unor confiscări şi
prohibiţii ale drepturilor de folosinţă ale popoarelor asupra „proprietăţii
lor identitare“.
Aceste drepturi au fost supuse unor interdicţii
din aceeaşi familie cu cele ce alcătuiesc tiparul robiei egiptene: interzicerea
invocării lui Hristos în spaţiul public, reprimarea Bisericii, alungarea
simbolurilor religioase şi a învăţăturilor revelate din şcoli, şi deci din
spaţiul de afirmare spirituală a noilor generaţii, falsificarea istoriografiei,
negarea eroilor şi a sfinţilor unui popor, mistificarea operei eponime (care la
români era întrunită de triunghiul Eminescu, Enescu, Brâncuşi), uraganul
fondurilor de cărţi interzise, un adevărat tsunami menit a scufunda un întreg
patrimoniu spiritual de opere, autori, idei etc. După încheierea celui de-al
doilea război mondial militar, în spaţiul de la răsărit de Elba s-a dat startul
redeschiderii unui război mondial cultural, războiul împotriva culturilor
naţionale ale Răsăritului, care atinseseră pragul lor de universalitate tocmai
prin opere, creaţii, idei, axiotropisme de mare extensie şi intensitate încă
din perioada interbelică (iar altele chiar mai devreme). Acest război a aprins
finalmente toată Eurasia şi nu există popor
răsăritean care să nu fi resimţit efectul său holocaustic. În mod paradoxal,
cei mai opresaţi au fost chiar ruşii, deşi tot lor li s-a cerut suportul uman,
în formula sa militară, administrativă, politică, ideocratică, pentru
susţinerea acestui nimicitor război. Centrul acestui al treilea val de nihilism
anticristic devenise Moscova şi aşa putem înţelege numărul uriaş de martiri şi
de sfinte moaşte răspândite pe întreg teritoriul acestui popor şi, mai departe,
pe toată cuprinderea geografică a imperiului bolşevic care se întindea de la
Vladivostok la linia care leagă Stettin-ul de Trieste. Niciodată primejdia care ameninţa spiritul unui
mare număr de popoare nu atinsese o asemenea proporţie. Poate epoca primilor
martiri creştini ai celuilalt imperiu păgân să fi etalat tot atâta grozăvie la
o scară aşa de mare.
Acesta
este contextul în care s-a ivit din adâncurile sufleteşti ale popoarelor
opresate elitele idelismului naţional, generaţiile eroice şi sublime, care au
consimţit să urmeze chemarea tainică la un război de o aşa extensie şi
grozăvie, un adevărat război total. Aceste elite au fost răspândite în toate
sferele culturii unui popor, de la cultura muncii, la cultura minţii, a
sufletului, a sănătăţii, din zona eclesială la cea diplomatică, ştiinţifică,
politică chiar. Grozăvia opresiunii explică masivitatea reacţiei şi formula ei
insurecţionară, o adevărată explozie de energii creatoare în toate domeniile.
Florin
Constantiniu face parte din corpul eroic de istorici care au consimţit să se
înroleze în acest război contra unui inamic ce etala o forţă nimicitoare şi
care deja repurtase una dintre victoriile sale în istoriografie prin rollerism,
adică prin cel ce-a lăsat numele lui (este vorba de Mihai Roller) unui
curent antiromânesc, ce reuşise performanţa malefică de a „purifica”
istoriografia poporului român de… poporul român, de istoria lui, de adevărul
lui, de simbolurile şi miturile sale, de eroii şi de martirii epocilor trecute
etc. Într-un asemenea context, istoricul luptător şi istoriografia eroică
trebuiau să recupereze stratul de idealitate al istoriei naţionale şi,
deopotrivă, privirea critică a epocilor pentru a ridica istoriografia la rang
de carte a unei naţiuni, aşa cum o concepuseră paşoptiştii şi
cum o practicase Nicolae Iorga. Numai aşa se putea apăra un popor de primejdia
repetării răului istoric, al perpetuării sale de la o epocă la alta. Sarcina
era aproape imposibilă, căci, pe o faţă a sa, ea îmbrăca forma exigenţei
idealizării, în vreme ce pe faţa cealaltă era înscrisă comanda spiritului
critic, al aceluiaşi tip de reacţie ilustrată în străvechimea Cărţii
Sfinte de vocea profeţilor pentru istoria poporului ales.
Florin
Constantiniu şi-a asumat ambele feţe ale foii de suflet a istoriografiei
poporului român printr-o operă care numai într-o asemenea viziune poate fi pe
deplin înţeleasă. De la scrierile dedicate adevărului celui de-al doilea război
mondial, în care autorul ne descoperă faţa eroică şi tragică a participării
noastre la epopeea războiului mondial, la O istorie sinceră a poporului
român, avem ilustrarea celor două feţe ale biruinţei spirituale a
Academicianului Florin Constantiniu. Aceasta este biruinţa sa şi a întregii
generaţii eroice de istorici români care au luptat în dreptul şi în contul
poporului român opresat şi lovit cu cruzimea acelui fel de timp malefic prin
care revine periodic în istorie duhul nimicirii popoarelor,
atestat întâia dată în Cartea Sfântă, cum ştie toată lumea, de marea
ameninţare la adresa fiinţei spirituale a poporului ales. Duhul nimicirii vine
din afara dar şi dinlăuntrul popoarelor şi numai aşa înţelegem omniprezenţa
binomului de eroism şi tragedie, de grandoare şi decadenţă, de nemernicie şi
sfinţenie spre martirologiu, de idealizare şi certare profetică, în istoria
oricărui popor.
Tot
astfel, înţelegem coprezenţa acestor laturi în scrisul Academicianului Florin
Constantiniu, deodată cu recurenţa acestei paradigme în scrierile tuturor
istoricilor generaţiei eroice, a unui Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Radu
Ciuceanu, Răzvan Theodorescu sau G. Buzatu ori Ioan Scurtu, ca să adaug doar
câteva smerite omagieri, strălucitoare cunună vie a unei nepieritoare
generaţii. Graţie scrierilor şi bătăliei spirituale a acestei generaţii, putem
consemna victoria întru adevăr şi spirit critic a românilor într-o epocă în
care erau interzise ambele. Ieşind victorios din acest război, Florin
Constantiniu a intrat în altul, fiindcă el era şi este conştiinţă de neam şi
unde este neamul cu sufletul său acolo este şi luptătorul. Altfel totul
s-ar dovedi mincinos. Academicianul Florin Constantiniu a fost o conştiinţă
luptătoare pentru cucerirea unor adevăruri la zi. A luptat contra
falsificărilor noi de după 1989. Într-o manifestare publică de anul trecut,
unde a vorbit neasemuit de frumos despre o expoziţie de fotografii a Cristinei
Nichituş Roncea, spunea: „Se duce o ofensivă diavolească împotriva
Bisericii. Să găsim arme cu care să luptăm împotriva celor ce vor să ne
distrugă credinţa“. A deplâns profetic noile căderi în poporul
românesc atunci când a sesizat că noua clasă politică etalează spectrul unei
ameninţări istorice de mare primejdie pentru fiinţa de neam prin faptul că
această clasă este una fără nici un fel de ideal. O elită fără ideal istoric
este inabilă să propună o direcţie pentru un popor, subliniază profetic
istoricul.
Este principalul motiv pentru care, astăzi, mai
primejdios decât oricând, poporul român, lipsit de o direcţie, se mişcă haotic,
în întuneric. Istoricul deplânge ca şi psalmistul acest întuneric abătut asupra
unui popor: „oare în întuneric se vor vedea minunile Tale şi dreptatea Ta în
pământ uitat? Oare va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în
locaşul pierzării?” (Ps. 87, 11-12). Istoricul are spirit profetic, şi duhul
cuvântului său este duhul Psaltirii. În conferinţele sale, istoricul invocă
scrieri patristice şi pagini de pateric. În aceeaşi conferinţă şi-a adus aminte
despre Sf. Petru Vameşul nu doar pentru că era Sfântul zilei şi pagină de
sinaxar, ci şi pentru că acesta îi oferise istoricului ocazia să avertizeze
ascultătorii asupra minunatei taine a împletirii darului mântuirii cu
nimicnicia omenească şi această împletire este pildă şi încurajare. Acel sfânt,
care a trăit în vremea lui Iustinian, a avut o experienţă învăţătorească, ne
sugerează istoricul comentând: „Un sărac i-a cerut într-o zi ajutor, pe
când sfântul era încă păgân. Şi Petru Vameşul a luat o pâine şi a aruncat-o
asupra săracului (a aruncat-o nu săracului, ci asupra acestuia, ca pe o
sudalmă, n.n. IB). La o vreme,
Petru Vameşul a avut o vedenie. S-a văzut la judecata de apoi. Şi pe când i se
cântăreau faptele bune contra celor rele, îngerul său a luat pâinea pe care
Petru Vameşul o aruncase asupra săracului şi a pus-o pe talgerul mântuirii” (citat din memorie). Iată cât de puţin
din fapta noastră contează aşa de mult pe talgerul mântuirii! Sunt multe
fragmente de viaţă şi de cuvânt prin care Academicianul Florin Constantiniu ni
se descoperă aşa cum era şi cum ne-a rămas: conştiinţă de neam, spirit profetic
şi pilduitor ca o pagină de pateric, într-o miraculoasă sinergie cu teme şi
motive psaltice în privinţa viziunii sale asupra istoriei omenirii.
A
vorbit cu o putere înţelegătoare şi cu aceeaşi năzuinţă învăţătorească despre
marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este şi aceea dintre civilizaţia
islamică şi ofensiva globalistă, sugerând că această ofensivă
atinge toate cele şapte sau opt civilizaţii şi, îndrumându-ne să re-examinăm
dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre
civilizaţiile actuale ale planetei. „În plan local, oamenii se definesc
prin etnie”, ne spune istoricul, „iar în plan internaţional prin
civilizaţii. Civilizaţia islamică, sublinia istoricul, a secretat
anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru
a-şi apăra identitatea”.
Marele
istoric se întâlneşte pe un versant neaşteptat cu un alt mare teoretician al
conflictului civilizaţiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului
Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizaţiile una cu alta, ci toate şi
fiecare pe rând cu „ofensiva globalistă“, cum o denumeşte istoricul. Viziunea
istoricului este una de macroistorie. El propune o metaperspectivă asupra
istoriei marilor conflicte, care ni-l descoperă ca pe un gânditor de tip
universalist, capabil să utilizeze o formulă istoriografică ilustrată de un
Lamprecht la nemţi şi de un Nicolae Iorga la noi, o istoriografie în care se
îmbină intuiţia artistului, puterea de cuprindere a unei memorii prodigioase,
rigoarea de tip ingineresc, profetismul şi vizionarismul marilor scrieri
învăţătoreşti ale lumii şi un neasemuit sentiment al iubirii de neam dublat de
un instinct al primejdiilor care încercuiesc popoarele cu o periodicitate
nemiloasă.
Ieşind
dintr-un război mondial spre a intra într-altul, Florin Constantiniu n-a uitat
niciodată că istoricul este luptătorul întru adevăr al neamului său, un
luptător atins de aripa eroismului, un mărturisitor atins de aripa
jertfelniciei, un vizionar de stirpe verotestamentară ca Iorga.
Plecarea
sa la cele veşnice se adaugă marilor generaţii de martori şi mărturisitori ai
poporului român. Am pierdut un mare istoric pe pământ, am câştigat un
mărturisitor în ceruri.
Dumnezeu
să-l aşeze între drepţii Săi, Amin!
Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
Sursa: Revista
Clipa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu