PAUL STERIAN şi Rugul Aprins. Războiul nevăzut. Viaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare – scriere în spiritul „Rugului Aprins“ - comentariu de dr. Camelia Suruianu

În familia doctorului Eraclie Sterian s-a născut la 1 mai 1904, în Bucureşti, Paul Sterian.[1] Cursurile primare le frecventează la „Şcoala de aplicaţii a societăţii pentru învăţătura poporului român“ (1910-1917) şi cele secundare la Liceul „Gheorghe Lazăr“ (1918-1921). Urmează concomitent cursurile Facultăţii de Filozofie şi Drept la Universitatea din Bucureşti. 

Debutul său literar se produce în toamna anului 1918 în revista „Biblioteca copiilor şi a tinerimei,“ cu Minunata călătorie a isteţului Ionică în ţara de dincolo de neguri. În 1923 publică câteva versuri în „Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini“. Vreme de cinci ani, în această publicaţie, semnează poeme, articole despre câţiva mistici. Obţine în 1926 titlul de doctor în Drept Public cu lucrarea Drepturile de autor. Alături de soţia sa, pictoriţa Margareta Sterian, îşi va continua studiile la Paris, între anii 1926-1929, obţinând şi doctorul în Drept şi Ştiinţe economice cu lucrarea La Roumanie et la répation des dommages de guerre.

 Întors în ţară, începând cu anul 1929, va publica versuri, cronici literare şi dramatice, în revistele „Gândirea,“ „Convorbiri literare“ şi „Curentul.“ Este primit în echipa profesorului Dimitrie Gusti, alături de care va realiza câteva teste psihotehnice în mediul rural. Alături de Argintescu-Amza este şi regizor al filmului Drăguş. Apreciat de Nae Ionescu, publică în „Cuvântul“ versuri, reportaje, cronici literare, articole filozofice şi religioase, precum şi numeroase articole economice. Va semna un interesant manifest avangardist, în revista „unu“ (1931) intitulat Poezia agresivă sau poemul reportaj; o proză scurtă cu aspect modernist intitulată D-l Vam Ex-Înger şi numeroase eseuri în „Floarea de foc“ şi „Credinţa.“  Este angajat în cadrul Ministerului Muncii (1929-1930) pentru ca mai apoi să fie numit director general al „Oficiului universitar de ajutorare a studenţilor“ (1931), calitate cu ajutorul căreia devine membru al „Insitutului de Cooperare Intelectuală şi Internaţională de pe lângă Liga Naţiunilor“ (1932). După despărţirea de pictoriţa Margareta Sterian, se va căsători cu actriţa Alexandrina Dorobanţu, căreia îi va dedica volumul de versuri  Arta iubirii.

Alături de Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian va lua parte la întemeierea grupării „Criterion.“ În cadrul asociaţiei ţine o serie de conferinţe, printre care amintim: Acţiune şi contemplaţie, Poezia română actuală. La microfonul Societăţii Române de Radiodifuziune, aduce în prim plan noua direcţie mistică abordată de gânditorii Léon Bloy, Jacques Maritain şi Paul Tilich. 

            Obţine un nou doctorat, în sociologie, la Universitatea din Bucureşti, în 1933, cu lucrarea: Elemente de metodologie politică. Sub influenţa lui Sandu Tudor, care publicase, în „Gândirea,“ un acatist dedicat protectorului Bucureştilor, Sfântul Dumitru Basarabov, Paul Sterian semnează în 1931 Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist. Pentru ca mai apoi, să scoată de sub tipar volumele Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932), Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933) şi romanul Prinţesa Dactilo (1932), semnat cu pseudonimul Allan Lee. Este primit şi în Uniunea Scriitorilor din România.

În anii ’30 Paul Sterian îşi va canaliza întreaga sa energie spre viaţa economică a ţării. Va conduce ziarul „Index,“ va colabora la „Prezentul“ şi „Voinţa,“ va ocupa funcţiile de referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe şi administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937). În domeniul economiei scrie o serie de articole, dintre care vom aminti: Simptomele crizelor economice (1930), Variaţiile ciclice ale producţiei româneşti (1930), Previziunea preţurilor şi recoltelor în românia (1931), Idealul panromânesc şi dezvoltarea economică a ţării (1938). Este numit consilier economic al legaţiei române din Washington (1938) şi şef al legaţiei române din New York, fapt pentru care va deveni cetăţean de onoare al oraşului. Ca mai apoi, în timpul războiului să îndeplinească diferite atribuţii, inclusiv cea de secretar general în ministerele Economiei Naţionale (1940-1941), de Finanţe (1942) şi de Externe (1944). 

În perioada 1923-1928 va duce o puternică activitate gazetărească. Amintim participarea sa, cu numeroase articole, la campania de combatere a deciziei Bisericii Ortodoxe Române de schimbare a datei sărbătorii pascale. În anul 1929 pe când se afla la Paris, reuşeşte să ia un interviu gânditorului rus Pavel Floreski aflat la Academia Rusă de Teologie Ortodoxă, pe care îl publică în „Cuvântul.“ Nu-i neglijeză nici pe creatorii artei plastice, Brâncuşi şi Mac Constantinescu, cărora în „Gândirea,“[2] le dedică câteva articole. Tot în această perioadă realizează câteva cronici dramatice dedicate pieselor Cruciada copiilor scrisă de Lucian Blaga şi Fata ursului a lui Vasile Voiculescu. Amintim şi faptul că Paul Sterian a fost cel dintâi redactor care a interpretat volumul poetic Joc secund a lui Ion Barbu din perspectivă religioasă. Atât în poeziile publicate în „Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini Români“ (Pâinea Ta cea spre Fiinţă, Căinţă),  „Gândirea“ (Predica pentru Vivi şi Emaus) sau în conferinţele susţinute la Radio, scriitorul a urmărit să ne comunice câteva particularităţi definitorii ale crezului său ortodoxist.

Relaţia lui Paul Sterian cu mentorul grupului „Rugul Aprins,“ Sandu Tudor,  s-a consolidat în timp datorită preocupărilor comune (literare, jurnalistice, spirituale) pe care cei doi le aveau. Amintim că, acesta a publicat, încă din 1932, numeroase eseuri, în jurnalele lui Sandu Tudor, „Floarea de foc“ şi „Credinţa.“ De către André Scrima, era considerat „unul dintre reprezentanţii generaţiei anilor ’30, cunoscut nu numai ca om de cultură, ci şi ca tehnocrat.“[3]

 

În 1943, Paul Sterian îl însoţise pe Sandu Tudor la simpozionul organizat la Cernăuţi de Mitropolitul Tit Simedrea, unde susţine comunicarea: „Cei şapte tineri din Efes şi dovezile Învierii.“[4] Mai târziu, între anii 1945-1948, frecventează conferinţele organizate la mănăstirea Antim, sub egida „Rugului Aprins.“ Odată cu constituirea grupului la Mănăstirea Antim, Paul Sterian a prezentat, în cadrul întrunirilor, poemele sale religioase dar şi reflecţii pe marginea studiilor patristice. „Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi.“[5] ( Vasile Vasilachi) Două lucrări sunt amintite şi de Antonie Plămădeală: „Sfânta muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă şi Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare.  Antonie Plămădeală consideră că Paul Sterian, cu ajutorul celor două conferinţe, a căutat să pregătească auditoriul în faţa noii opresiuni. „Sfânta muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă. Ce era otrava? Otrava nu era decât o ideologie, nouă, atee, care se instala atunci. Sau Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare. E vorba de alt Paisie decât cel de la Neamţ. O carte întreagă compusă de Paul Sterian, în care era vorba de un război nevăzut, în care se luptau două ideologii.“[6]

În ciuda programului de lucru încărcat, în 1942, publică volumul de versuri Mănăstiri bucureştene, însoţit cu şaizeci de heliogravuri proprii. 

Cu toate că nu este considerat „criminal de război,“ din cauza conjuncturii politice, Paul Sterian este eliminat din guvern. Între anii 1945-1948 va ocupa funcţia de director al societăţii Textila română. Epurat din funcţie, rând pe rând, va fi muncitor zilier (1948), contabil (1950), inspector de credite la Tecuci (1951), contabil la Bucureşti (1953), Baloteşti (1954) şi vânzător la Aprozar (1956). 

Din cauza frecventării grupului „Rugul Aprins,“ Paul Sterian este inclus în „lotul Alexandru Teodorescu şi alţii...“ Va trece asemenea camarazilor săi prin iureşul anchetelor, pentru ca, în 1963 să iasă din închisoare. Fiind reîncadrat în câmpul muncii, va ocupa mai întâi funcţia de şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor (1963) şi apoi pe cea de statistician la institutul de Geriatrie (1964-1969). Din cauza conjuncturii sociale, se va retrage în lumea cărţilor dedicându-se studiului şi introspecţiei. Paul Sterian a trecut la cele veşnice la 16 septembrie 1984, în Bucureşti.

Războiul nevăzut. Viaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare – scriere în spiritul „Rugului Aprins“  -  comentariu de dr. Camelia Suruianu

Relaţia lui Paul Sterian cu mentorul grupului „Rugul Aprins,“ Sandu Tudor,  s-a consolidat în timp datorită preocupărilor comune (literare, jurnalistice, spirituale) pe care cei doi le aveau. Amintim că, acesta a publicat, încă din 1932, numeroase eseuri, în jurnalele lui Sandu Tudor, „Floarea de foc“ şi „Credinţa.“ De către André Scrima, era considerat „unul dintre reprezentanţii generaţiei anilor ’30, cunoscut nu numai ca om de cultură, ci şi ca tehnocrat.“[7]

 

În 1943, Paul Sterian îl însoţise pe Sandu Tudor la simpozionul organizat la Cernăuţi de Mitropolitul Tit Simedrea, unde susţine comunicarea: „Cei şapte tineri din Efes şi dovezile Învierii.“[8] Odată cu constituirea grupului la Mănăstirea Antim, Paul Sterian a prezentat, în cadrul întrunirilor, poemele sale religioase dar şi reflecţii pe marginea studiilor patristice. „Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi.“[9] ( Vasile Vasilachi)

Două lucrări ale sale sunt amintite şi de Antonie Plămădeală: „Sfânta muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă şi Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare.  Antonie Plămădeală consideră că Paul Sterian, cu ajutorul celor două conferinţe, a căutat să pregătească auditoriul în faţa noii opresiuni. „Sfânta muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă. Ce era otrava? Otrava nu era decât o ideologie, nouă, atee, care se instala atunci. Sau Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare. E vorba de alt Paisie decât cel de la Neamţ. O carte întreagă compusă de Paul Sterian, în care era vorba de un război nevăzut, în care se luptau două ideologii.“[10]

Dintre volumele sale, cel mai reprezentativ pentru spiritul grupării „Rugul Aprins“ ni se pare a fi Războiul nevăzut. Viaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, o scriere unică în literatura noastră prin versificarea de-a lungul a 31 de cânturi a vieţii unui sfânt. Cuvântul de lămurire adăugat de autor la ediţia din 1944 a volumului fixează locul scrierii în literatură şi sursele sale: „Lucrarea de faţă s-a întocmit în credinţa că nu există izvor de inspiraţie mai bogat decât tezaurul bisericii creştine. [...] Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare face parte dintr-o serie de lucrări de versuri, teatru, romane, trase din acest nesfârşit tezaur. (Cei şapte coconi din Efes, Varlaam şi Ioasaf, Alexie omul lui Dumnezeu, Doctorii fără de arginţi etc.) În întocmirea lucrării am folosit nu numai Vieţile sfinţilor ci, uneori, texte din sfinţii părinţi. Augustin, Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul şi alţii destăinuesc încheieturile gândirii creştine în multe din aceste versuri. De asemenea, Mântuirea păcătoşilor a fost îndeaproape urmărită pentru pasagiile privitoare la muncile iadului.“[11]

Dacă Vasile Voiculescu şi Alexandru Mironescu au transpus în poezia lor trăirea mistică de tip isihast, Paul Sterian a realizat o versificare a învăţăturii care teoretizează acest timp de trăire. Pentru ca scrierea să se bucure de atractivitatea unui text precum Varlaam şi Ioasaf, autorul recurge la spunerea unei poveşti, cea a vieţii unui sfânt popular în ortodoxie. Poetul nu se limitează la biografia acestuia, ci înglobează în firul epic aspecte ale vieţii diverşilor sfinţi, astfel încât obţine o însumare a celor mai importante experienţe duhovniceşti, menţionate în scrierile hagiografice. Am putea spune că Paul Sterian procedează asemenea unui făuritor/povestitor de basme, care preia diverse motive şi le asamblează în funcţie de propria viziune. El grupează însă secvenţele epice şi le succede în funcţie de cele trei trepte fundamentale pe care mistica ortodoxă le propune pentru atingerea unirii sufletului cu Dumnezeu: purificarea de patimi, iluminarea şi desăvârşirea.

Deşi există o ordine cronologică a prezentării evenimentelor, subiectul este imposibil de povestit din cauza prolixităţii evenimenţiale, care uneori face ca textul să fie ambiguu. Putem identifica cel mult câteva experienţe descrise de anahoreţi de-a lungul urcuşului lor duhovnicesc. De exemplu, ca ucenic la Ava Pamvo, Paisie trebuie să facă trei ascultări care au drept scop despătimirea sufletului: canonul tăcerii absolute şi al privirii îndreptate spre pământ timp de trei ani – pentru a căpăta forţa de interiorizare, toarcerea cu ambele mâini a cânepii până când ambele mâini deprind aceeaşi dexteritate – pentru supunerea corpului, porunca de a privi toate cele create de Dumnezeu ca fiind perfecte. În cele din urmă, ucenicul reuşeşte să le vadă pe toate în lumina stadiului iniţial, înainte de căderea în păcat a omului. Din acest moment Paisie este pregătit pentru ispitirile pustiei. După parcurgerea acestei experienţe, ajunge el însuşi duhovnic, îndreptând paşii novicilor. Încununare a vieţii sale aspre, goală de orice bun lumesc, trupul lui Paisie primeşte darul de a face minuni. La moaştele sale vine împăratul să se roage, iar împărăteasa, desculţă, îşi leapădă podoabele la racla sfântului, în gest de maximă umilinţă. Ultimul cânt al vastului poem este o lamentaţie auctorială pe tema incapacităţii poetului de a exprima prin cuvânt întreg tezaurul simţirii sale, atât timp cât el se slujeşte de litera moartă pentru a cuprinde viaţa: „Degeaba pana se căsni, subţirea,/ Să-ncondeeze Chipul fără pată, / Iar versul mort să-nchidă nemurirea, / În buchea strâmtă vieaţa adevărată.“ 

Păstrarea prin cuvânt a celor trecute funcţionează ca un pharmakon, în sensul folosit de Platon (referindu-se la scriere) în dialogul Phaidros: este leac al uitării, dar în acelaşi timp şi otravă a vieţii, pentru că nu viul vieţii se păstrează ci umbra celor trăite. Pe lângă neajunsurile cuvântului, poetul pune nereuşita sa şi pe seama faptului că a scris despre ceva ce nu a experimentat, rămânând la suprafaţa lucrurilor. Cu toate acestea, în final, angoasa este alungată de gândul că însăşi documentarea pentru a scrie viaţa sfântului l-a urcat pe o treaptă spirituală superioară.

În Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare Paul Sterian nu face dovada unui versificator facil. Pe lângă conţinut, el este atent şi la virtuţile estetice ale textului, atât ca dovadă a măiestriei sale poetice cât şi din dorinţa de a-l face cât mai captivant pentru eventualii cititori pioşi sau pe care să-i facă să devină pioşi.

Virgil Ierunca consideră poemul „cartea sa de căpătâi, sinteză a rugilor, închinăciunilor şi excursiilor sale religioase. [...] Toate stadiile estetice sunt depăşite. Cu excepţia unor vagi ecouri barbiene, războiul lui Paisie este şi un război al poetului cu propriul său estetism: lipsesc acum arabescurile şi învolburările, e concediată până şi dâra oricărui pitoresc, fraza însăşi este abruptă şi grea, o călugărie vocalică planează parcă peste cuvinte şi semne, în pustiu nu se mai face literatură. Dar «pustia» – pentru poet – «e bogată ca şi raiul». Bogăţie nouă: prioritate acordată tâlcului, figuraţiei sensului şi duhului, înscenare a minunii şi minunării parapoetice. «Pustia»  e aici o referinţă de ocultare voluntară a poeticului care cedează unei certe schimbări la faţă a cuvântului. Poetul se vrea doar cronicarul vieţii unui sfânt, şi nimic mai mult.“[12] Concluzia sa fiind că: „Un cronicar implicat însă care, descriind, se mărturiseşte. Spovedanie indirectă, desigur, dar în primul rând biografie la obiect (obiectul fiind un proiect liric şi encomiastic). Viaţa sfântului e nostalgia poetului. Neopateticul poetic al lui Paul Sterian e o suită de vrednicii în imagine: Paisie biruie totul: şi «aburul ispitei» şi «ceaţa fiartă» a iadului, şi deşertăciunea puternicilor lumii pământeşti. El contemplă, dintr-o perspectivă dantescă, chinurile învinşilor din evanghelii (Iuda, Pilat, Ana şi Caiafa) pentru că  «pe rând minunea-şi desfăşoară zestrea. [...] Moartea însăşi – în viziunea poetului – e zestre minunată.“[13]

---

[1]Paul Sterian, în Dicţionarul scriitorilor români, R-Z, Editura Albatros Bucureşti, 2002, p. 383.

[2]Paul Sterian, La duhul apelor adânci, (Brâncuşi) ; Un prieten al omului (Mac Constantinescu), în Gândirea, anul IX, nr. 6-7, iunie-iulie 1929, pp. 4-6.

[3]André Scrima, op. cit., p. 130.

[4]Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 13.

[5]Vasile Vasilachi, op. cit., p. 71. 

[6]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 30.

[7]André Scrima, op. cit., p. 130.

[8]Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 13.

[9]Vasile Vasilachi, op. cit., p. 71. 

[10]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 30.

[11]Paul Sterian, Lămurire, la volumul Războiul nevăzut. Viaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, Editura Casa Şcoalelor, 1944, p. 315.

[12]Virgil Ierunca, op. cit., p. 87.

[13]Ibidem., p. 88.