Criza valorilor. Un subiect foarte serios. De fiecare data când trebuie sa vorbesc despre ceva serios, imi vine in minte bunica, Dumnezeu s-o odihneasca. Spunea cele mai dureroase adevaruri cu un zâmbet tainic pe buze, cu o iscusinta care ma uluia. La capul patului avea cartile de suflet: Biblia, Jurnalul fericirii de Steinhardt, Sfântul Ioan Cassian... O intrebai orice si daca n-o lumina Dumnezeu in clipa aceea, te trimitea la aceste carti rascitite si gaseai acolo de toate. Bunica lua foarte in serios Postul Mare. Inainte sa inceapa Postul, facea pe plita turtite din faina de griu, unse cu gem facut de ea, ca orice bunica, si, mustrindu-ma cu pilde pentru pofta cu care le mincam, ma avertiza ca gata, de maine ne infrânam, ne spalam pe palmele sufletesti. Stiam: in Saptamina Mare avea sa vie asa o iubire catre Domnul Iisus, asa de aproape, de inauntru, si de covirsitoare, ca petreceam multe ceasuri in tacerile din poezia duhului. Din inspiratia acelor zile se asterneau din ochii plânsi, privighetori de cerneala, caci curgea prin inima ca un râu de har din care aveam sa ne impartasim tot anul. In jurul Vinerii Mari si a Duminicii Invierii, se invârtea, precum cerurile in jurul pamântului, toate faptele noastre de suflet; si precum soarele, toata simtirea noastra duhovniceasca, pentru ca era punctul de maxima apropiere cu Dumnezeu. Nu stiu de când o fi inceput sa lucreze Domnul aceasta cu neamul nostru, poate dintotdeauna, dar stiu ca si mama, si noi copiii, odata cu bunica, pastram cu mare evlavie rândurile daruite de sus si noua orbilor, si cu ele ne intaream când incepea Postul. Chiar si pentru intelegerea noastra de copii, era ceva foarte serios tânguirea noastra inconjurând biserica ducând Crucea, cu flori, si, dupa aceea o mare, mare bucurie, când ne simteam toti una si Unul in toti. Zicea bunica: „daca nu tii post si nu-ti cureti sufletul, n-o sa poti nici sa plângi, nici sa te bucuri!”
II
La lumina slaba a opaitului, copil fiind, stateam de vorba cu mama: „Cine L-a facut pe Dumnezeu”? „Pai, nu L-a facut, ca El a facut totul”, zicea mama, presimtind tirul. „Da…, da` io am vazut ca arata intr-un fel anume, nu arata ca totul” ma incrunt eu. „Pai, sigur ca arata, ca pentru noi S-a facut om, ca sa-L vedem si sa nu mai punem asemenea intrebari”, zice mama sigura de victorie. „Aha, deci e totusi facut, dar nu e facut?! Dar atunci Maica Domnului ce a facut?” zic eu aproape de angoasa mea existentiala cea mai frecventa de atunci, in lipsa vreunui interes asupra jucariilor. „Maica Domnului s-a facut ascultatoare, asa cum ar trebui si tu sa fii, si inca atât de ascultatoare de Dumnezeu incât El Insusi i-a dat cea mai mare bucurie si cea mai mare taina din toata lumea...” „Din toata lumea adânca si din mare?” „Da.” „Si din oceane?” „Da.” „Si dintre toate stelele si galaxiile si megagalaxiile si calea laptelui?” „Da.” „Si din zorii de zi?” „Da. Cea mai mare bucurie.” Si incepeam sa plâng: “dar si eu vreau cea mai mare bucurie!!!” “Pai daca ai sa fii cuminte si ai sa asculti, Maica Domnului o sa-L roage pe Domnul sa vina la tine in inima ta, sa-ti dea cea mai mare bucurie pe care poti tu s-o ai, sa faca la tine in suflet un fel de casuta de zori-de-zi in care sa stati de vorba tot timpul. Vrei?” “Dar daca vine si pleaca findca vede ca nu-s cuminte?” “Pai de ce nu esti cuminte, daca stii ca pleaca?” “Pentru ca nu stiu când nu sunt cuminte.” “Cum, nu stii, daca si catelul stie ca a facut ceva rau si sta plouat. Daramite tu care esti ditamai omu`”. “Nu sunt ditamai”. “Pai ar trebui”. “Oamenii ditamai am vazut io ca fac numai rele, probabil din cauza ca nu au catel.” “Ce treaba are catelul?” “Pai nu sta el de paza?” “Ei, el sta pentru trup, dar pentru suflet sta fiecare cu constiinta lui si cu ingerasul”. “Pai cind nu-i ingerasul, eu fac boacane. Oare stie ce-o sa fac?” “Of, dragu mamii, nu pleaca fiindca stie, ci pleaca pentru ca i-ai zis tu”. “Nuuu! Cum adica sa-i zic eu?” ma indigam. “Pai prima data ai acolo in pieptisor, un glas, ia! Il auzi?” zice mama, facind semn sa tac. Tac. “N-aud nimic , m-ai pacalit” chicotesc eu, stiind foarte bine ce zicea mama. “Adica de acolo vine ascultaciunea?“ “Ascultarea. Da, vine de acolo, si când simti liniste si pace, atunci e bine, si când simti frica si indoiala, atunci e rau. Iar ingerasul te pazeste si iti spune cum sa faci sa ai cit mai multa bucurie, asa cum si la Maica Domnului tot un ingeras s-a dus”. “Mamaa! Dar daca vine Domnul Bucurie, si Il supar si pleaca? Dupa aia ce ma fac?” “Mai! Domnul aduce bucurie, dar nu-L cheama asa. Domnul nostru Iisus Hristos, asa sa spui.” “Aaa! Eu credeam ca asa Ii zicem Duminica, dar in restul timpului Ii zicem dupa cum ne face” zic eu un pic nedumerita, ca doar stiam ca seceratorul secera, asadar si cel care aduce bucurie este Bucurator. “Domnul este Cel care le face pe toate, dar are un Nume, ca sa stii cum sa-L chemi in fiecare clipa” zice mama, intelepteste. “Si daca nu-L chem, nu vine?” ma sperii eu. “El e intotdeauna cu tine, dar daca-L chemi, Se bucura si vine mai aproape.” “Cum mai aproape, daca e in suflet?” “Lasa, ca ai sa intelegi dac-ai sa-L chemi mai des”. “Auzi, mama, da` oare nu mai bine vorbesti tu cu Maica Domnului, sa stea ea cu mine ca sa nu adorm inainte sa vina Domnul?” “Pai eu am rugat-o dar fiecare trebuie sa o roage, si sa-i multumeasca, si sa-I cinte “Bucura-te”, ca altfel ea nu vine sa dea bucuria cu forta. Dragoste cu de-a sila nu se poate.” “Cum adica nu se poate, ca eu iubesc fara sa cer voie de la nimeni si nu se supara Domnul.” “Asta pentru ca iubeste El, dar daca ai vrea sa faci ceva fara sa ceri de la El, sa stii ca Il superi si pe El, si pe toti ceilalti.” “Mama, l-am auzit pe tata când iti zicea ca tre sa luptati pentru libertate.” “Nu-i frumos sa tragi cu urechea. Astea sunt treburi de om mare”. “Adica de ditamai?” “Da.” “Dar, totusi, mama, hai te rog, zi, cum adica, sa luptati, si cum adica libertate, si cum adica sa luptati pentru libertate? Adica eu sa dorm pentru trezie? Sau sa murdaresc pentru curatenie?” o stresam eu. “Cât esti mic, stii ca esti mic si chemi pe Domnul si are El grija de tine. Când esti mare, te crezi mare si nu-L mai chemi, ba chiar de multe ori Il alungi, asa incit ramai singur, ca El nu te sileste. Si când esti singur ai tot felul de griji…” “Pai daca ai griji, când mai ai timp sa iubesti?” intrebam eu. “Mda... tre` sa intrebi tu tot. Lupta este ca sa nu ne mai credem mari, si libertatea este sa fim mari stiind ca suntem mici, si lupta pentru libertate este sa iubesti chiar daca simti ca nu poti” ofta mama.” “Adica sa-L chemi pe Domnul chiar daca ai facut ceva rau?” intrebam eu. “Da. Libertatea este Numele lui Iisus in inima ta.”
Rasofora Neonila
frumos
RăspundețiȘtergere