Ultimăvara lui Vlad Pârău.

Oglinda vremurilor scapătă în vis,

Grădinile de flori din soare s-au închis
Înapoi în primul boboc ferecat,
Înapoi în primul mugur adevărat,
Ce ticăia demult, tare demult,
În ceasul seminţei de sub pământ.
Ţărâna suspină după mâna aspră şi pură
A bunicii care-o lega în frământătură
Şi-o zvârlea pe o tavă-n cuptorul de lut
Din care toate au apărut.
Şi cuptorul era undeva într-un pod
Cu mult înainte să aducă rod.
Peste el se lăsase bufnind un capac
De ladă de zestre în care dorm şi tac
Toate basmele pe care le asculta odată
Bunica pe vremea când era fată
Cu păr până-n pământ, cu suflet de crin,
Cu obraz de zăpadă picurată cu vin,
Priviri de cosânzeană venită dintr-alt veac
De pe când cerul era numai un lac
Pe care pluteau mici bărci de hârtie
Plăsmuite de Adam şi Eva în a lor Copilărie,
Când se jucau în Rai, fericiţi şi prunci.
A trecut tare mult de atunci.
Picur cu picur, primăvară cu primăvară, păpădiile s-au făcut mov;
Răsar ca umbra stelelor şi pâlpâie fără istov,
Puful lor se împrăştie visător în vânt
Pe cerul celui mai frumos mormânt.
În zilele din urmă bate viscolit un dor,
Trezind cărbuni uitaţi prin sobe fără horn
Şi oamenii tuşesc din când în când
De fumul ce l-au strâns în ei fumând.
Deasupra lor, frumoasa pasăre măiastră se ridică,
Peste împărăţii de negură ea bate din aripă,
Rubinul ochiului ei plânge tricolor
Slobozind un ţipăt scurt, sfâşietor.
Un fior rece-adie, interzis,
Pe dalba lume de umbră şi vis
În vreme ce încet se lasă seara
Cu noul anotimp, Ultimăvara.