Turla bisericii spaniole se prabusi cu zgomt asurzitor peste cadavrele calugaritelor in uralele soldatilor rosii. Comandantul batalionului de artilerie din brigada a 11-a "Venceremos" isi felicita gradatii in limba rusa, pastrandu-si totusi accentul matern. In Spania, in timpul razboiului civil, subalternii il cunosteau sub numele de Walter Roman. Cei cu acelasi sange stiau ca il cheama Ernest Neuländer, apropiatii strigandu-l Ernő. In urma cu cinci ani, il cunoscuse pe Miklós Goldberger, functionar Komintern, membru in Biroul Politic al Partidului Comunist. La 18 ani, Ernest Neulander pornise deja pe drumul Satanei pe care avea sa o slujeasca si in Spania, acolo unde in 1936 fortele nationaliste conduse de generalul Franco au reusit sa infranga trupele Armatei Rosii, trimise acolo intr-o incercare disperata de prindere a Europei intr-un cleste rosu.
Cu o miscare hotarata, tanarul de 29 de ani infipsese inapoi troita in pamant. Puterile ii fusesera puse la incercare destul de greu in ultimii ani si se mira un pic de usurinta cu care reusise sa reimpamanteze crucea; tarana era totusi destul de moale, plouase mult si rece zile in sir pe versantul nordic al Muntilor Fagarasului, dar Ion Gavrila Ogoranu deja nu mai simtea nici zloata, nici zapada si nici frigul; era prea mult sange in pamant. Ion era convins ca izbanda sa se datora camarazilor cazuti pentru Neam, numai ei ar fi putut inmuia inima lui Dumnezeu. Prin botezul crestin, alesese sa lupte pentru Hristos. Stramosii lui intrasera alaturi de Mihai Viteazul in Alba Iulia , luptasera impreuna cu Stefan cel Mare impotriva paganilor, si spusesera “No hai” laolalta cu Iancu Avram. Era convins ca toti martirii Neamului il ajutasera atunci sa infinga inapoi Crucea in pamant. Hristos din cer, ii zambea, dandu-i dreptate; un soare molcom, il rasplatea pe tanarul luptator anticomunist, incalzindu-i oasele greu incercate. Romanul alesese calea muntilor, calea luptei anticomuniste. El si ai lui se numeau Armata Nationala Romana, mandri ca exista un colt din Regatul Romaniei care nu-si plecase capul in fata ocupantului. In acel timp, Walter Roman era general-maior in armata "romana" sau mai bine zis in armata sovietica de ocupatie. Se reintorsese pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei tradatoare Horia, Closca si Crisan, constituita din prizonieri de razboi romani aflati in URSS, care au ales sa treaca de partea inamicului.
1990 - Cu putin timp inainte de a incepe jurnalul de stiri de la televizor, Badia Ogoranu se aseza in fotoliul sau din micuta odaie a casei, incalzita de o soba de teracota. Anii trecusera frumos peste el, iar sprancenele albe si stufoase il faceau sa semene oarecum cu un vultur rar din Carpati; ochii sai albastri se inchisesera pentru un moment, instinctiv, atunci cand lumina stridenta a micului ecran patrunsese in incapere. Stirile incepusera cu imaginea primului-ministru al Romaniei. Petre Roman le vorbea romanilor despre revolutie, democratie si economie de piata. Badia se lasa un pic pe spate, trase aer in piept cat sa-i ajunga pentru o mie de ani. Stinse televizorul, isi facu rugaciunea de noapte deschizand mai apoi larg fereastra; de undeva de acolo din munti, lupii ii sopteau ca nu pot fi omorati, stelele lui Hristos sareau clipocind printre ramurile verzi ale brazilor pe care-i intalnise cu multi ani in urma, pe cand acestia erau pui. Padurea din jurul casei, vrajita de ceata, si tulburata de nelinistea Omului, ingana: “danseaza ursul romanesc/de 2000 de ani danseaza/l-au prins de pui in miez de codru/hei codrul ala-l tot viseaza/dar sa mai scape nu e modru”.
Mihai Tîrnoveanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu