Sfântul Dionisie Areopagitul relevă faptul că unii râdeau atunci de botezul pruncilor, menționând că e eronat ca alții (nașul) să se lepede de cel rău și să mărturisească credința creștină în numele pruncilor inconștienți. Acestei idei îi subscriu în zilele noastre neoprotestanții.
Botezul copiilor reprezintă o practică ce își are rădăcini atât în Sfânta Scriptură, cât și în tradiția apostolică și patristică. În demersul nostru, avem intenţia de a arăta, în ordine cronologică, pe baza mărturiilor post-apostolice și patristice, a istoriei Bisericii vechi, că există numeroase indicaţii că nou-născuţii erau încă de atunci botezaţi.
Pedobaptismul în secolele I-II
Dovezi în sprijinul botezului nou-născuţilor și copiilor regăsim la începutul epocii post-apostolice, acestea acumulându-se treptat până în jurul anului 400. Aceste mărturii timpurii nu sunt vulnerabile, nu comportă incertitudini, ci sunt cât se poate de limpezi. Spre exemplu, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100?-160), care cunoscuse creştinismul atât în Asia Mică, cât şi în Roma, declară că are cunoştinţă de „mulţi bărbaţi şi femei de 60-70 de ani care fuseseră discipoli ai lui Hristos încă din copilărie” (Apologia I, XV). Pe aceștia îi oferă ca pilde de trăire creștină aleasă, nutrind dezideratul de a se arăta în tot neamul de oameni astfel de ființe. Reiese că aceste persoane erau botezate ca nou-născuţi în perioada dintre anii 80 şi 95, deci încă din secolul I, adică atunci pe când trăiau unii din apostoli. Se admite și că în ritualul prezentat de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, nou-născuţii (sau bebeluşii) se aflau sub aripa ocrotitoare a candidaţilor maturi (a părinţilor).
Alte argumente cât se poate de clare se pot deduce din alte două mărturii la persoana întâi, legate de îndelungate vieţi creştine la sfârşitul secolului al II-lea – mărturisirea Sfântului Policarp, episcopul Smirnei: „86 de ani L-am slujit (pe Hristos)” şi cea a lui Policrat: „Am trăit întru Domnul 65 de ani”. Ultima aparţine perioadei 190-191, ceea ce ne permite să conchidem că Policrat a fost botezat pe când era copil, în jurul lui 125. Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei este datat în anul 156, ceea ce înseamnă că Sfântul Policarp a beneficiat de un botez al nou-născutului, încă din secolul I.
Sfântul Irineu de Lugdunum († 202), originar din Asia Mică şi care a fost ucenic al Sfântului Policarp († 156), spune că Domnul Hristos a venit ca pe toţi să-i mântuiască, să-i renască, pe toți care primesc de la El nașterea ce-a de-a doua: pe sugari (bebeluși) şi pe copii, pe băieţi şi pe tineri şi pe bătrâni (Împotriva ereziilor, II, 22). De aceea a venit în toate vârstele: făcându-se prunc pentru prunci și sfințind pe prunci, mic pentru cei mici și sfințind însăși vârsta pe care aceștia o aveau. Prin cuvântul „renăscut” avem o referinţă evidentă la botez, cuvintele care îi urmează indicând clar că nu există o limită de vârstă. Referinţa presupune practica botezului nou-născutului (inclusiv botezul copilului), care trebuie, prin urmare, să dateze cu cel puţin două decenii înainte de scrierile Sfântului Irineu, adică, în jurul lui 150.
O altă operă ce face referire la pedobaptism este Apologia lui Aristide. Ea a fost scrisă probabil în timpul domniei împăratului Adrian (117-138). Aristide dezbate în amănunt viața morală și socială a creștinilor din timpul său, ca manifestare practică a convingerilor și trăirilor lor religioase. Ei îi instruiesc pe servitori, servitoare și copii (când îi au), „făgăduiesc că îi vor creștina pentru dragostea ce le-o poartă, iar, după ce i-au creștinat, îi numesc frați, eliminând orice deosebire între aceste categorii sociale”. Pasajul acesta pertinent descrie deci creştinii ca încercând să convingă orice sclav bărbat sau femeie din gospodărie, „sau copiii”, să devină creştini (Apologia, XV, 6).
Despre „tăcerea” Didahiei și a Păstorului lui Herma
Chiar dacă lucrarea Învățătura celor doisprezece Apostoli, precum și opera Păstorul, a scriitorului Herma, păstrează tăcerea în ceea ce privește botezul pruncilor, putem sublinia limpede că era un gest firesc din partea Apostolilor și a ucenicilor lor ca, mai întâi, după Cincizecime, să depună stăruința de a-și îndrepta misiunea către cei maturi, către adulți, căci ei trebuiau mai întâi creștinați, și apoi asupra copiilor acestora, cu care se putea întâmpla ceea ce s-a petrecut atunci când Sfântul Pavel a botezat familii întregi de convertiți: „casa lui Ștefana”, a temnicerului din Filipi, a Lidiei (Fap. 16, 14-15, 30-34; 1 Cor. 1, 16) etc. Cu alte cuvinte, nou-născuții și copiii puteau fi botezați ori odată cu părinții lor, ori puțin mai târziu, după creștinarea părinților lor.
Practica botezării pruncilor în secolul al III-lea
Din veacul al III-lea, problema botezării copiilor a fost supusă unor largi dezbateri și în sinoade. De pildă, un anume Fidus – episcop african –, era în nedumerire: va trebui ca botezul pruncilor să se săvârșească în a opta zi asemenea Tăierii împrejur a pruncilor din Vechiul Testament? Aceasta a dat ocazie Sfântului Ciprian – episcopul Cartaginei –
să convoace un Sinod la anul 252. Sfântul Ciprian, în unire cu un sinod de 70 de episcopi și în numele acestora îi răspunde episcopului Fidus, menționează că nu numai de la 8 zile înainte se poate boteza copilul, ci chiar îndată după naștere (Epistola LIX). Deci astfel, ei apără, împotriva colegului lor Fidus – „iubitului frate”, practica administrării botezului îndată după naşterea pruncilor, explicându-ică nu trebuie să îndepărtăm pe nimeni de la botez și de la harul lui Dumnezeu, Care este bun și îndurător cu toți. Ceea ce trebuie să se păzească de către toți este mai ales grija față de cei de curând născuți, care merită deosebita atenție și bunăvoința lui Dumnezeu. Hotărârea adoptată de sinodul cartaginez în frunte cu Sfântul Ciprian n-a făcut decât să „păstreze credința statornică a Bisericii”, precum observă Fericitul Augustin (Epistola CLXVI, 28, 23). În sinodului, dacă și cei care au comis mai înainte o mulțime de păcate față de Dumnezeu, după ce cred capătă iertarea acestor păcate și nimeni nu este exclus de la Botez și de la har, cu atât mai mult nu trebuie să lipsim de el pe prunc care, de-abia născut, n-a păcătuit întru nimic fără numai că, ieșit din Adam după trup, a contractat prin faptul nașterii sale, contagiunea morții celei vechi și care se apropie cu atât mai mult de iertare cu cât i se iartă nu păcatele personale, ci păcatul altuia. Copiii nou-născuți sunt fără păcate personale, însă sunt solidari cu păcatul lui Adam și supuși aceleiași pedepse ca el. De aceea, copiii când se nasc, intră în această lume prin lacrimi și prin plâns.
În Răsărit, marele scriitor al Bisericii – Origen († 254) – subliniază că „Biserica a primit de la Apostoli tradiţia de a administra botezul şi copiilor” (Comentar la Epistola către Romani, V, 9).El și numește Botezul copiilor „predanie apostolică”. Atunci când dă răspuns la nedumeririle de care sunt cuprinși unii „frați”, cum că pruncii sunt botezaţi pentru iertarea păcatelor (Fap. 2, 38), el spune: „Nimeni nu este curat, măcar o zi de va fi viaţa lui pe pământ (Iov 14, 4 – n. n.)? Tocmai pentru că necurăţiile din naştere sunt şterse prin Taina Botezului, de aceea se botează copiii, căci (cum scrie la Scriptură), de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5)” (Din omiliile Evangheliei de la Luca, XIV, V). Același scriitor fecund al Bisericii, în omilia a VIII-a la Levitic, spune că nimeni, chiar de ar trăi numai o zi, nu poate fi scutit de păcat și că trebuie botezat.
Continuând incursiunea post-apostolică și patristică, evidențiem mărturiile Sfântului Ipolit al Romei (170?-235) cu privire la botezul copiilor. Sfântului Ipolit îi revine meritul de a fi fixat în scris, în lucrarea sa – Tradiția Apostolică –, destul de sistematizată pentru acel timp, rânduiala deja existentă în Biserică. Însuși autorul sfânt recunoaște în prologul lucrării sale că el face cunoscută tradiția „care s-a învățat de Biserică, pentru ca aceia care sunt bine instruiți să păzească tradiția care s-a păstrat până în prezent”. Deci, Tradiția Apostolică ne prezintă rânduielile liturgice nu numai ale secolului al III-lea din Biserica Romei, ci o rânduială mult mai veche, poate chiar pierzându-se în veacul apostolic, o rânduială comună întregii Biserici, datorită uniformității cultului primar. Se vorbește despre botezul „celor mici” (parvulos), mai întâi a celor care pot răspunde singuri la întrebările baptismale şi apoi a celor care nu pot. În cazul nou-născuților sau copiilor prea mici, se cerea mărturisirea credinței de către părinți, sau de către rude sau de către cineva apropiat din familie. Se întrevede aici destul de clar existența nașilor încă în acea perioadă îndepărtată. Sfântul Ipolit a arătat și ordinea în care se primea Botezul: „Se botează mai întâi copiii ... apoi bărbații și femeile”.
Integral la Doxologia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu