Cuviosul Seraphim Rose despre ecumenism si New Age

Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa. Dar noi suntem chemati a fi ostasi ai lui Hristos in ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 1980)

In revista lor, fratii sustinusera puritatea credintei ortodoxe, aparand-o impotriva compromisului si tradarii unora dintre reprezentantii ei aflati la conducere. Ca madulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor, ei nu au incetat niciodata sa ia partea „adevaratei Ortodoxii", cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificata si nediluata.

In apararea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era socotit ecumenismul. In conceptia vechii Biserici, termenul oikoumene („intregul pamant locuit") se folosea de obicei pentru a desemna intarirea tuturor popoarelor in plinatatea si curatia Adevarului; dar in epoca moderna sensul s-a schimbat in opusul sau: diluarea si poleirea adevarurilor mantuitoare in scopul unirii exterioare cu neortodocsii. Pentru Eugene, fireste, acest lucru era inca un pas spre unitatea antihristica a lumii, despre care scrisesera limpede Sfintii Parinti. De-a lungul istoriei, nenumarati marturisitori murisera pentru a pastra Bi­serica sloboda de rataciri teologice si pentru a-i pastra curatia de Chivot al mantuirii. Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor conceptii moderne, incercau sa treaca cu vederea ratacirile, cautand cai de a se uni cu cei ce le sustineau.

Pe atunci, cel mai vadit ecumenist ortodox era insusi Patriarhul Constantinopolului, Athenagora I. Intalnindu-se cu Papa Paul al Vl-lea in Tara Sfanta, in anul 1963, el a inceput sa urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatica, afirmand ca „Dogmele trebuie puse in camara” si ca „Vremea dogmelor a trecut”. In luna decembrie a anului 1965, printr-un act de "iertare reciproca", facut simultan cu Papa Paul al Vl-lea, el a incercat sa uneasca Biserica Ortodoxa cu cea Romana, fara a cere mai intai ca aceasta din urma sa se lepede de invataturile ei mincinoase. Iata ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai sai: „Schisma din anul 1054 d. Hr., care a despartit Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica, nu mai este in vigoare. Ea a fost stearsa din istorie si din viata celor doua Biserici prin intelegerea reciproca si prin semnaturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, si Patriarhului Apusului, Papa Paul al Vl-lea". In luna decembrie a anului 1968 Patriarhul Athenagora declara ca a introdus numele Papei Paul al Vl-lea in Diptice, vrand sa spuna ca Papa era in comuniune cu Biserica Ortodoxa.

Dar fiindca Ortodoxia nu are un singur conducator „infailibil" precum Romano-Catolicismul, Patriarhul nu a reusit, de fapt, sa duca pana la capat acest lucru fara acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagora ca pe un „profet" al noii ere, cerand chiar canonizarea sa inca din timpul vietii, dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca si in epocile anterioare, cand unii ierarhi tradau credinta ortodoxa, cei ce iubeau cu adevarat credinta au ramas vigilenti, pazind-o astfel de intinari teologice dogmatice. Intre oponentii de frunte ai programului unionist al Patriarhului Athenagora se afla intai-statatorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un staret grec vazator cu duhul si facator de minuni, Arhiman-dritul Filotei Zervakos (f 1980), si un renumit teolog sarb, Arhimandritul Iustin Popovici (|1979).

Intre anii 1966-1969 Eugene si Gleb au publicat in Cuvantul Ortodox articole care aratau abaterile Patriarhului Athenagora, cerandu-i sa se reintoarca la adevarata Ortodoxie. Spre a aseza evenimentele contemporane in perspectiva istorica, in 1967 ei au publicat si cateva texte de si despre Sf. Marcu al Efesului, marele marturisitor al Ortodoxiei care in veacul al XV-lea dejucase o incercare de unire a credintei ortodoxe cu ratacirea latineasca la Sinodul de la Florenta.

Amintindu-si de reactia initiala la articolele lor despre Patriarhul Athenago­ra, Eugene scria: „La primele numere, cand am inceput sa primim plangeri fiindca eram atat de categorici in privinta Patriarhului Athenagora..., ne-am dus la Vladica loan cu o oarecare indoiala - oare n-ar fi fost mai bine sa nu fim asa de categorici? Dar slava Domnului, vladica loan ne-a sprijinit fara rezerve si ne-a blagoslovit sa continuam in acelasi spirit".

Intrucat traiau in America, fratii s-au simtit obligati sa-si exprime nemultumirea fata de intai-statatorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America, Arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe Patriarhul Athenagora „parintele duhovnicesc al renasterii Ortodoxiei", Arhiepiscopul Iacov urma indeaproape politica acestuia, participand la tot felul de evenimente si slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu se multumea sa cunoasca erorile ecumenismului modern, sa stie ca sunt straine constiintei adevaratei Biserici a lui Hristos. Voia sa patrunda si mai adanc si sa inteleaga de ce oameni ca Patriar­hul Athenagora si Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vadita reorientare a conceptiei traditionale a Bisericii, cea una, sfanta, sobor-niceasca si apostoleasca. Raspunsul l-a aflat chiar in afirmatiile acestor ierarhi.

Am vazut ce simtea Eugene fata de „noul crestinism“, nou-deghizatul umanism si idealism lumesc al papilor romano-catolici contemporani. Ne putem imagina deci ce mult s-a tulburat vazand cum ierarhi din propria Biserica Orto­doxa mergeau pe drumul deschis de acesti papi, imbratisand aceleasi idei la moda. In spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase inca de la inceputul anilor 1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurarii unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp.

Organizatoarea conferintei Maestrului Puric a fost gazda unor manifestari New Age-iste. Ascunsii pasi ai soaptelor pagane. Psihologii New Age

Cititorii noştri, care sunt mai bine informaţi decât noi, ne-au atras atenţia că doamna psiholog Cătălina Leca, organizatoarea conferinţei de la Braşov a domnului Dan Puric, este una şi aceeaşi persoană cu gazda psihoterapeutului New Age-ist André Moreau. (vezi www.moreauandre.com/ro_program_romania1.htm).

Dar cine este André Moreau?

Dr. André MOREAU este psihiatru, licentiat în psihologie, psihanalist. A urmat formari în psihodrama, analiza tranzactionala si terapia Gestalt. Este licentiat al Institutului de Gestalt din Cleveland (‘Gestalt Institute of Cleveland’), master practician în Programare neurolingvistica (PNL) si hipnoza ericksoniana, membru al Societatii Franceze de Gestalt si al Asociatiei Internationale de Psiho si Somatoterapie de la Strasbourg (AIS), fondator si fost vicepresedinte al Societatii Balint din Belgia unde a organizat primele grupuri Balint de formare psihologica pentru medici. Este psihoterapeut certificat de Asociatia Europeana de Psihoterapie si formator in cadrul Asociatiei de Psihoterapie Integrativa. A îndrumat grupuri de formare în Gestalt si psiho-somato-terapie în Polonia, Algeria, Rusia si Bolivia si conduce în prezent, în mod regulat, grupuri de formare în Gestalt si analiza tranzactionala în România, Franta, Germania si Ungaria. A predat timp de zece ani cursuri de psihologie clinica la Universitatea din Louvain, Facultatile de Medicina si Psihologie. Este autor a 12 carti si a numeroase articole aparute în revistele de specialitate. (conform http://www.moreauandre.com/ro_dr_moreau1.htm)

Ce este New-Age? De unde ştim că psihotehnicile promovate de Moreau sunt new-age-iste? Pentru o corectă informare a cititorilor noştri, vom recurge la fragmente semnificative preluate din cărţile unor autorităţi duhovniceşti şi ştiinţifice: Cuviosul Seraphim Rose, Bruno Würtz, Pr. Dan Bădulescu şi Pr. Sinică Palade. De asemenea, am apelat şi la informaţiile oferite de siteul de promovare al psihodramei în România.

Profităm de această ocazie pentru a atrage atenţia educatorilor, profesorilor, dar şi preoţilor ortodocşi care, credem că din neştiinţă, permit desfăşurarea unor astfel de manifestări new-age-iste în instituţiile de învăţământ sau în sfintele locaşuri. Aceste metode sunt demonice, după cum demonstrează textele pe care le postăm în încheierea acestei avertizări. Nu putem lăsa sufletele copiilor noştri pe mâna acestor lupi îmbrăcaţi în haine de oaie, care, chipurile, vor să ne vindece copiii, să le ofere o alternativă spirituală! Fraţilor, în toate aceste metode, pretins ştiinţifice, sunt “ascunşii paşi ai şoaptelor păgâne”. Să nu ne însoţim cu acestea! Diluarea învăţăturilor Bisericii ne face pradă uşoară în mâinile murdare ale vrăjmaşilor.

Pentru a nu lăsa loc de interpretări: nu ştim dacă dl Puric a cunoscut îndeletnicirile persoanei care i-a organizat conferinţa la Braşov, dar e curios cum, în ultima vreme, Maestrul apare în compania unor atei sau organizaţii anticreştine. Oare toţi i-or spune că "vor să facă bine pentru ţară"? (F.P.)

"Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?" (Marcu 8, 36-37)

Cuviosul Seraphim Rose:

Tendinţa omenească firească spre închipuire aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării. Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea conştientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut. Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie şi apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta ? Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îşi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre asemenea amintiri?

Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaşte capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse, inconştiente, nespuse, cât şi celor verbale ale hipnotizatorului.

Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, şi ei nu au o viaţă trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie zburătoare. Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însuşi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteşte că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar şi atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca acestea … Oricine se află în stare de hipnoză şi face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât aceştia vor sta acolo şi vor face tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizatorului” (Capătul realităţii , pag. 91-92).

Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este înclinarea inconştientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul existenţei anterioare, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat … Un psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-şi amintească o existenţă anterioară, şi toţi au făcut-o, fără excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii şi păreau convingătoare … Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo sursă corespunzătoare – o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, şi aşa mai departe”.

Bruno Würtz (în lucrarea fundamentală New Age):

Terapia gestaltistă a lui Frintz Perls se consacra – în opoziţie cu psihanailza orientată spre rezolvarea unor evenimente problematice trecute – experienţei lui Hic et Nunc. Emoţile negative şi pozitive trebuiau acceptate şi trăite. Terapeutul nu oferea pacientului relaţii pentru transferuri şi proiecţii, nici nu-l suspenda ocrotitor din miezul conflictului şi nici măcar nu-l sfătuia. El doar îl îndemna la acceptarea de sine acum şi aici, iar pacientul se vindeca. Terapia de grup, profesată în grupurile Encounter, la constituirea cărora a contribuit şi Carl Rogers, încearcă să obţină vindecarea prin exhibarea adevăratelor sentimente în cadrul unor întâlniri deschise etc, etc.

În nenumărate locuri obscure, dar şi în prestigioase lăcaşe ale ştiinţei şi culturii decreştinate funcţionează cursuri în care omul de rând poate învăţa şi căile spre viaţa anterioară (prin hipnoză şi autohipnoză, prin visuri dirijate, prin meditaţie şi multe alte practici de acest fel). Toate recomandările, îndrumările, tratamentele de „depăşire a trecutului”, toate strădaniile de eliberare din angoase, obsesii, stresuri, traume psihice şi alte insuportabile presiuni, toate revelaţiile cu privire la viitor şi sensul vieţii sunt impregnate de acest factor ocult al ideologiei New Age care s-a cuibărit cu deosebire în psihoterapia de orientare transpersonală: Nu mă interesează mijlocul, de vreme ce el aduce vindecarea pacientului – spun terapeuţii transpersonalişti. Dar pacientul astfel tratat este el oare într-adevăr sănătos? Vindecat? Normal? Este el într-adevăt un despovărat? O fiinţă liberă?

Ce este psihodrama?

(textul sunt preluat de pe siteul www.psihodrama.ro, siteul Societăţii de Psihodramă J.L. Moreno)

J.L.Moreno, un evreu născut în România, este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup şi întemeietorul psihodramei.

Filosofia lui Moreno este: „Suntem toţi Dumnezei, creatori şi co-creatori ai unui Univers fără sfârşit. Să creem cu bucurie, energie şi spontaneitate şi să lăsăm ca imaginaţia să fie la baza acţiunilor noastre. Să lăsăm ca fiecare să aibă dreptul de a fi creator”.

Primele experienţe în psihoterapie au avut loc cu nişte grupuri de prostituate, iar primele încercări ale metodei bibliodramatice au avut loc în Germania, în cadrul bisericilor protestante în mijlocul anilor 60 din secolul al XX-lea.

Rasofora Neonila: Noua paradigma - catre o religie a numarului (partea a doua)

Numele referă creatul la necreat: suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.

Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, aşadar reflectă numai partea statică şi materială a realităţii.

Închinarea la idoli[1] nu este venerarea a ce este necunoscut sau cunoscut, ci a orice este creat. Închinarea se cuvine numai Celui Necreat.

Forma actuală a idolatrizării Numărului îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol al erei noastre, al căror scop era antimesianic. Din respectivul filigran de abstracţiuni nesfinte au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice, ghematrice, alchimice, magice şi oculte care astăzi se înmănunchează într-un fruct al “cunoaşterii” opuse Vieţii, devenind nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o putere spirituală care pătrunde omenirea din ce în ce mai adânc. Spre deosebire de tradiţia pitagoreică precreştină unde numărul era limbajul unui tip de contemplare naturală catafatic relativă la Dumnezeu, curentele esoterice postcreştine, deşi parazitează Creştinismul în acelaşi timp în care îl blasfemiază, şi deşi riturile lor folosesc aproape exclusiv puterea intrinsecă a numelui, au faţă de număr o atitudine iraţională şi idolatră de care şi Pithagora s-ar mâhni.

I Ştiinţa

Dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod[2]. Adevărul trebuie să activeze personal conştiinţa privitorului, ca din raţiunile celor văzute să se priceapă Armonia ca pecete a lucrării unei Persoane a Absolutului (impersonalul nu poate genera decât haos) pe care conştiinţa omenirii a numit-o întotdeauna Dumnezeu. Prin revelaţie de la El, aşa cum se primeşte orice cunoaştere adevărată, omul a înţeles cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Toată ştiinţa este dar al revelaţiei ca urmare al unei CONştiinţe curate. Conştiinţa este glasul divin din om, iar ştiinţa este cuvântul Aceluia. De aceea înţelepciunea şi ştiinţa erau sinonime în vechime, căci omul încă nu-şi separase conştiinţa de suflet, nici sufletul nu şi-l sfărâmase în puteri pe care să le lucreze antagonic, ci toate funcţionau precum erau create: ÎMPREUNĂ. Nici fiinţa omului, nici Lumea în întregul ei organic şi anorganic, nu sunt sisteme entropice, închise, solitare, necomunicante, ci dimpotrivă, legate între ele prin energia necreată a lui Dumnezeu.

Astăzi cei fărădelege au cumpărat pe cei fără de minte şi au îmbrăcat nebunia lor comună cu numele de “ştiinţă”, ca să dea credibilitate unei pantomime a realităţii, creând un sistem de gândire şi vieţuire din care să lipsească tocmai ceea ce dă viaţă şi uneşte toate, din care Armonia (proporţia) să fie lipsită de Frumos (sublim). Ţinta “ştiinţei[3]” acesteia este să-i facă pe toţi să se închine la idolul număr prin care simbolizează tot ceea ce este creat ca fiind 1. autocreat, adică Dumnezeu, 2. exclusiv creat (adică în care nu lucrează deloc energia necreată, tip de energie a cărei existenţă este dealtfel negată apriori şi fără argument) şi 3. entropic (ne-legat[4] de altceva decât de stăpânirea certificată de închinarea la număr). Acest sistem închis, predictibil şi închinat morţii este opus Realităţii perceptibile sufletului viu şi comprehensibile duhului uman. Paradigma numărului-dumnezeu pare să fie nucleul în jurul căruia se “unesc” tot mai multe puteri ale lumii acesteia. Însă lucrarea răului nu uneşte pe cei ce-l săvârşesc, ci doar face mai limpede faptul că sursa ei este o persoană. Răul nu este abstracţiune, nici ficţiune, nici forţă impersonală, ci dimpotrivă, prin împotrivirea sa faţă de Iubire, vedem prin unicitatea ţintei, unicitatea sursei. Probabil că, încurajată de reaua vieţuire a oamenilor, a uitat că este în fiecare clipă învinsă de Numele şi de Crucea lui Hristos. Important e să nu uităm noi ai Cui sîntem, iar pe ea să o certe Domnul.

Pr. Dan Bădulescu, Pr. Sinică Palade: Miscarea New Age

Pr. Dan Bădulescu & Pr. Sinică Palade

Miscarea New Age este un curent filosofico-religios, răspândit mai ales în Occident. Adeptii acestui curent afirmă o apropiere mai mare de spiritualitate, ei sustinând că acest lucru este necesar pentru ca omenirea să poată intra într-o "nouă eră", în care va domni armonia universală. Altii văd în New Age o reînviere a gnosticismului.

(…)Astăzi, adeptii New Age sustin părerea că fiecare individ, având origini divine, este chemat să-si construiască propriul drum spiritual, folosindu-se pentru aceasta de un patrimoniu care cuprinde orice traditie mistică sau religioasă, aici incluzându-se si samanismul, neopăgânismul, kabala, ocultismul, dar mai ales propria experientă interioară si propriul discernământ. În această actiune, individul poate fi ajutat de ghizi, îngeri, guru, etc.

Una din "virtutile" de care se prevalează atât post-modernismul, cât si New Age, este anti-dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai că new agerii confundă dogmatismul cu dogmele, combătându-le iresponsabil în egală măsură. Prin dogmatism se întelege cu adevărat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia statorniciei si adevărului învataturii crestine. În ceea ne priveste vom considera ca mai plauzibila datarea postbelica, fără ca aceasta să fie un element în afara oricarei discutii. Următorul moment ar fi analizarea contextului religios si social în care a apărut miscarea. Aici lucrurile sunt deja binecunoscute si nu necesita lămuriri suplimentare. Este vorba de "noul imperiu roman", SUA, un imperiu fără împărat, cu forma republicana federativa, dar un imperiu de facto. Din punct de vedere istoric sunt la îndemâna paralelele cu imperiul roman păgân. Ambitia de stăpânire a lumii s-a conturat pe deplin după victoria repurtata în 1945 asupra celor două imperii păgâne rivale: al treilea Reich si imperiul soarelui răsare. Totodată a fost întrecut si imperiul aliat, cel britanic, a cărei stea începe să decada treptat. Va rămâne un singur rival redutabil, si el în mod conjunctural fost aliat, imperiul păgân sovietic. Începe războiul rece. Din punct de vedere confesional SUA se prezintă ca un mozaic în care putem totusi desprinde cu ajutorul datelor statistice furnizate de enciclopedia Encarta '98 următoarea structura: "La jumătatea secolului trecut, populatia SUA era predominant protestanta; ea includea relativ putini romano-catolici si evrei, si aproape nici un aderent al religiilor ne-crestine cum ar fi islamul sau budismul. Printre noile fenomene religioase ale secolului trecut se numără fondarea mai multor denominatiuni americane originale printre care Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile, cunoscuta popular ca Mormonii; Biserica Scientologică; Biserica adventista de ziua a saptea si Martorii lui Iehova. După anuarul statistic din 1998, cel mai mare grup religios american este cel romano-catolic, aproximativ 25% din populatie. Printre grupurile majore protestante sunt baptistii (19,4%), metodistii (8%), prezbiterienii (2,8%), penticostalii (1,8%) si episcopalienii (1,7%). Biserica Ortodoxă are un număr însemnat (nu este indicat în procente!). Cea mai răspândită religie ne-crestină din SUA este iudaismul (2%), dar si islamul, budismul si hinduismul au adepti numerosi."

Conform fostului consilier de stat american Zbygniew Brzezinski (actualmente membru al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), "trebuie (să avem) o religie personală". Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicării lor în practica, potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce se cheamă "spiritual healing" (vindecare spirituală - o forma tipică a practicilor terapeutice de tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord-americani). În anul următor, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanti ai healing-ului carismatic de influenta penticostala. Aici este cazul să mentionam apriga concurenta dintre new-ageri si carismatici, conflictul si contradictia lor datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în acelasi scop: bunăstarea pământească aici si acum.

Filmul “Avatar”: un manifest New Age.

“Suntem pe cale de a pierde contactul cu Mama Natură. Fiinţa umană neglijează tot mai mult ciclurile vieţii, considerând natura o simplă producătoare de proteine. Armonia se îndepărtează…”

Aşa a răspuns regizorul James Cameron când a fost întrebat “care este filosofia filmului Avatar”, într-un interviu acordat cotidianului francez “Le Figaro”, iar spusele sale sunt un bun punct de pornire pentru o discuţie despre mesajul ideologic al celei mai scumpe montări cinematografice din istorie.

După lansarea lui “Avatar”, s-a scris şi vorbit preponderent despre excepţionala realizare tehnică, despre “imaginile de sinteză” în care a fost implementat jocul actoricesc, despre imaginaţia debordantă a lui Cameron şi piatra de hotar pe care o va reprezenta acest film. Pe bună dreptate.

“Avatar” e, fără îndoială, epocal: de la cadrele acelea care încep şi se sfârşesc sub nasul tău acoperit de ochelarii 3D, de la nemaiîntâlnita senzaţie de participare, până la mirificii spori luminoşi şi amestecul metalico-felin din bestiile care trăiesc pe Pandora.

Totul e magic, totul e vrăjit. Asta s-a dorit, asta am simţit.

Dar… Dar. Magia vizuală te poartă atât de departe, dincolo de propriile reprezentări onirice, încât există riscul să nu conştientizezi adevărata vrajă hollywoodiană:

“Avatar” e un manifest New Age şi conţine platforma-program a noii “religii” globaliste – ecologismul.

Când am ieşit de la film, mi-am amintit de o remarcabilă (şi pe nedrept uitată) carte apărută la începutul anilor ‘90, “New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului”, în care cercetătorul timişorean Bruno Wurtz diseca principiile, manifestările şi obiectivele organizaţiilor care îşi doresc aşa-numita “schimbare de paradigmă” globală.

Am recitit-o. Pe scurt, spiritualitatea new age este “sinteza dintre ştiinţificitatea occidentală şi înţelepciunea orientală” (pag. 33), iar scopul mişcării este “mântuirea actualei lumi crepusculare, transformarea ei din nou în paradis, grăbirea venirii erei celei noi a unităţii, armoniei şi iubirii universale” (pag. 28).

Ce vedem în “Avatar”? O alternativă în care planeta este vie (ipoteza Gaia, descrisă şi de Bruno Wurtz), iar salvarea sufletului ei devine primordială, o natură fantastică ale cărei elemente comunică între ele, ca printr-o energie nevăzută (una dintre caracteristicile viziunii magice asupra realităţii), oameni care-şi pot surmonta handicapurile cu ajutorul tehnologiei, o lume în care, până la urmă, moartea nu mai există, fiind, cel mult, o mutare într-o dimensiune controlată artificial.

În New Age e vorba, ca în orice totalitarism, de crearea unui Om Nou, cu o conştiinţă “lărgită”, “transformată”. Dezindividuaţia, adică ieşirea din propriul sine, din propria individualitate – explică Wurtz -, este principala metodă în acest sens, iar asta se realizează prin “inducerea de experienţe transpersonale” (de tipul desprinderii de corpul fizic sau al morţii clinice), precum şi prin activarea acelor funcţii cerebrale care permit cunoaşterea directă, extrasenzorială.

Cum ajunge soldatul Jake Sully să ia contact cu mirifica civilizaţie a Pandorei? Prin transfer mentalo-spiritual, prin părăsirea propriului trup. Cum comunică războinicul Na’vi cu dragonul pe care-l supune? Prin conexiune neuronală, care ţine o viaţă. Cum află, oare, bestiarul planetei (angtsik, palulukan, nantang ş.cl.) despre invazia oamenilor? Prin firele energetice care unesc toate vietăţile (era să scriu “creaturile”, dar în film nu se pomeneşte de vreun Creator), începând, bineînţeles, de la Copacul Sufletelor, căruia jakesully îi înalţă o rugăciune în seara dinaintea marii bătălii.

Natura e binele, societatea devine răul. Dacă, odinioară, natura trebuia supusă pentru a îmbunătăţi societatea, acum societatea e cea care trebuie dominată şi reintegrată în natura cea armonioasă. Omul este transformat în activist pentru cauza mântuirii globului, momit cu himera nemuririi sau cu o pseudo-gnoză eliberatoare.

Moartea e uitată, viaţa e feerică, poţi fi orice vrei. “Vă mărturisesc că aş fi vrut să fiu un Na’vi”, mai spune James Cameron în acel interviu.

Orice magie e egocentrică.

Sursa

http://mihneamaruta.ro/

Cuvantul Cuviosului SERAFIM ROSE vs cuvantul lui DAN PURIC privitor la regasirea cu tibetanul, cu cel care practica meditatia zen.

Dan Puric :

"Un crestin autentic respecta religia celorlalti si, culmea, fuzioneaza cu ceilalti pe niste canale formidabile. In sensul acesta dialoghez si cu alte credinte. Si eu ma regasesc. Cu tibetanul, cu cel care practica meditatia zen...". (dintr-un interviu acordat revistei Yoga magazin)

Cuviosul Serafim Rose:

"Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei experienţe duhovniceşti va identifica în descrierea acestei mostre de yoga „creştină" tocmai trăsăturile individului care rătăceşte, din punct de vedere spiritual, fie în direcţia religiilor pagine, fie în cea a experienţelor păgîne sectare.In amîndouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi „deschidere" şi cu aceeaşi dorinţă de a fi „cuprins" sau „apucat" de un „duh"; aceeaşi căutare, nu de Dumnezeu, ci de „consolări spirituale", aceeaşi auto-intoxicare care este luată drept „stare de graţie"; aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată „contemplativ" şi „mistic"; aceleaşi „revelaţii mistice" şi stări pseudo-spirituale.

Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află în această stare aparte de înşelăciune diavolească. Insă autorul acestei aşa-zise Yoga creştine, fiind călugăr benedictin, mai adaugă nişte „meditaţii" speciale, atît de grăitoare pentru duhul „misticii" romano-catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme creştine al tuturor fanteziilor.

Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun, el începe să „vadă" Pruncul în braţele Mamei Lui: „Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociaţii de idei: Mîntuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc-din nou Lumină -, se perindă unele după altele şi trec pe lîngă mine... Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi potrivite la un loc nasc în minte o idee., o viziune tăcută a întregului mister al Naşterii lui Hristos."

Orice persoană, oricît de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet „yoghin creştin" este victima unor demoni mai mărunţi, care îi pîndesc pe căutătorii de „experienţe spirituale". El nici nu a văzut măcar un „înger de lumină" şi a şi căzut pradă propriilor sale închipuiri religioase, produse de o minte bolnavă şi de o inimă cu totul nepregătită pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor diavoleşti.

Astfel de „meditaţii" se practică astăzi într-un număr important de mânăstiri romano-catolice.

Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei, care include chiar şi cîteva fragmente de texte filocalice, nu demonstrează altceva decît prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata spiritualitate ortodoxă, spiritualitate ce rămîne cu desăvîrşire ascunsă de ochii „înţelepţilor" contemporani, care nu îi pricep nici măcar limbajul." ( Ortodoxia si religia viitorului ).

Ma gandesc cum domnul Puric utiliza in discursul sau citate din Sfintii Parinti si nu pot, tinand seama si de marturisirea din interviu, sa nu fac legatura cu ultima concluzie a Cuviosului Serafim Rose din fragmentul de mai sus!

Mitropolitul Bartolomeu Anania despre „miracolul” comunist si despre „miracolul” economico-tehnologic al UE. Avem dreptul si libertatea de a ne apara!

Ce oare a facut comunismul, decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceasta, sa-i rapeasca omului libertatea? Va amintiti cum Stalin a supus Ucraina prin infometare? Acelasi lucru pe care, la un moment dat, ni-l promitea noua Ana Pauker. Pe de alta parte, i-a oferit omului „miracolul“ transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, „raiul pe pamant“ (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca, pana la urma, comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el, adica, reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n’as vrea sa raman aici. Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr’o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n’am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza. Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.
Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata, pentru a fi „acceptati“ in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati; niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul „intrarii“ noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.
In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, Marele Inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.
Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor „Mari Puteri“, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici. E de trebuinta, insa, o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului, nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic... Dar sa mergem mai departe.
Verbul „a corupe“, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante, care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate acestea, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu, insa, as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea, cand e vorba de formele coruptiei spirituale?... Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. In fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s’ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos Insusi a fost primul mare fundamentalist: „Inapoia Mea, Satano!“.

Mitropolitul Anania: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara!

In locul oricarei exegeze de circumstanta, as vrea sa va pun in fata pagina extraordinara pe care a scris-o Dostoievski in celebrul sau roman „Fratii Karamazov“, si anume legenda Marelui Inchizitor.
Dostoievski plaseaza actiunea in secolul XV, in Spania, tara in care a functionat inchizitia, si anume, a doua zi dupa ce marele inchizitor arsese pe rug o suta de eretici ad majorem gloriam Dei.
Pe una din strazile orasului Sevilla, apare din multime un barbat in care nu este greu de recunoscut, insusi Iisus, revenit astfel pe pamant, printre oameni. La un moment dat, Marele Inchizitor se gaseste fata in fata cu Iisus. Si de aici incepe extraordinara viziune a acestui mare scriitor ortodox, care a fost Dostoievski. Inchizitorul ii spune: „De ce-ai venit? Ca sa-mi aduci aminte ca ai respins tot ceea ce Ti s’a oferit si ca rau ai facut? Ti s’a spus, atunci, in pustie: Prefa aceste pietre in paini! Nu pentru Tine s’a spus, ci pentru intreaga omenire; pentru ca Tu, facandu-Te om, intruchipai intreaga omenire si intreaga ei istorie. Era vorba nu de painile cu care sa Te saturi Tu; pentru aceasta nu era nevoie sa transformi in paine o multime de pietre, ci una singura, spre a-Ti potoli foamea. Nu, era vorba de painea pe care Tu erai invitat sa le-o dai multimilor, pentru ca ele sa se sature. N’ai facut-o. Ai plecat dintre noi fara sa raspunzi acestei poftiri, si nici celor doua care au urmat. Si pentru ca n’ai raspuns Tu, am raspuns noi, cei care Ti-am luat locul, si le-am oferit multimilor paine. Oferindu-le paine, i-am lipsit de libertate. Tu nu le-ai dat oamenilor paine, pentru a le salva libertatea. Dar trebuie sa stii ca omul nu are ce face cu libertatea, mai ales atunci cand o are si nu stie cum s’o foloseasca. Prima grija a oamenilor, atunci cand sunt liberi, e aceea de a-si gasi un stapan caruia sa i se supuna. Oamenii nu pot trai liberi, pentru ca nu sunt deprinsi cu libertatea si pentru ca, atunci cand au libertatea, nu stiu sa-si imparta painea intre ei...“.
Diavolul, se pare, stia ce spune (in speta, Inchizitorul, pentru ca acesta vorbea in numele diavolului), stia ce spune, afirmand ca oamenii in stare de libertate nu stiu sa-si imparta painea si ca au nevoie de un stapan, de acela care le-a rapit libertatea si care sa le-o imparta. Rapindu-le libertatea si dominandu-le instinctele, va fi usor sa le domine si cugetele; in felul acesta, omul va fi si va continua sa ramana o faptura subjugata.
Referindu-se la al doilea moment al ispitirii, Marele Inchizitor spune: „Rau ai facut ca ai respins minunea; sa stii ca trei sunt elementele prin care a vrut el, diavolul, sa lucreze, si pe care Tu le-ai refuzat: painea, careia i se asociaza libertatea sau lipsa de libertate; miracolul sau minunea; si autoritatea“. Marele inchizitor ii spune: „Sa stii ca omul e dispus sa creada nu atat in Dumnezeu, cat in minunile pe care le face sau pe care omul le asteapta de la El. Un Dumnezeu care nu face minuni, pentru om, aproape ca nu e Dumnezeu“.
Referindu-se la al treilea moment, cel in care lui Iisus I s’au oferit imparatiile lumii, cu toate bogatiile ei, Inchizitorul reproseaza: „De fapt, ai respins supremul principiu al acestei lumi: autoritatea. Bogatia iti confera putere, iar puterea iti confera autoritate. Noi am luat autoritatea pe care Tu ai refuzat-o, ne-am intarit-o, si prin ea stapanim omenirea. Rau ai facut ca ai venit. De ce-ai venit? Sa ne tulburi? Du-Te in lumea Ta, si altadata sa nu mai vii! Pentru ca, daca nu pleci, maine Te voi urca pe rug si vei vedea ca acestia care acum Iti aclama numele vor fi primii care sa ia vreascuri uscate, pe care le vor aprinde si cu care vor intretine focul. Du-Te si ispaseste acum ceea ce ai respins atunci; lumea aceasta nu e facuta pentru Tine, ci pentru noi. Si acum, am sa-Ti spun un secret, ultimul si marele secret: Noi suntem de partea «lui», nu de partea Ta, Cel care ai respins intreita oferta!...“. Iisus tace tot timpul; in cele din urma, il saruta pe Marele Inchizitor si pleaca.
Aceasta splendida pagina este istorisita de Ivan Karamazov, intr’o convorbire cu fratele sau, Aliosa, la sfarsitul careia acesta, vazand pervertirea – coruptia – interioara de care insusi fratele sau fusese cuprins, imita gestul lui Iisus si isi saruta fratele pe gura, prefigurandu-i, intr’un fel, destinul tragic.
Iubitii mei, Dostoievski plaseaza actiunea in secolul XV, in Spania. Dostoievski, insa, a fost un vizionar. Aliosa ii reproseaza lui Ivan ca o pune pe seama catolicismului, si anume, pe seama a ceea ce catolicismul a avut mai rau in el, inchizitia. Dar eu cred ca Dostoievski a mers mai departe, adica mai aproape, prefigurand comunismul. Ce oare a facut comunismul, decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceasta, sa-i rapeasca omului libertatea? Va amintiti cum Stalin a supus Ucraina prin infometare? Acelasi lucru pe care, la un moment dat, ni-l promitea noua Ana Pauker. Pe de alta parte, i-a oferit omului „miracolul“ transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, „raiul pe pamant“ (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca, pana la urma, comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el, adica, reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n’as vrea sa raman aici. Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr’o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autozdefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n’am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza. Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.
Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata, pentru a fi „acceptati“ in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati; niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul „intrarii“ noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.
In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, Marele Inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.
Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor „Mari Puteri“, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici. E de trebuinta, insa, o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului, nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic... Dar sa mergem mai departe.
Verbul „a corupe“, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante, care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate acestea, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu, insa, as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea, cand e vorba de formele coruptiei spirituale?... Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. In fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s’ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos Insusi a fost primul mare fundamentalist: „Inapoia Mea, Satano!“.

Despre strigoi, microchipuri, cyborgi, apostaţi şi New Age

MORŢII VII

Pretutindeni unde există un suflet de om, la toate neamurile şi tradiţiile, există credinţa că Speranţa moare ultima. În mod particular la Creştini întâlnim cele trei virtuţi fundamentale: Credinţă, Speranţă şi Iubire, cu menţiunea că mai presus de toate este Iubirea, pentru că în alt loc al Sfintei Scripturi se spune că "Dumnezeu este Iubire". Interesant este însă faptul că Speranţa şi Credinţa sunt puse pe acelaşi loc cu Iubirea. Dar dacă Dumnezeu este Iubire, şi dacă ştim că Dumnezeu nu are nici început şi nici sfârşit, deducem că Iubirea nu moare niciodată. În mod analog, dacă Speranţa este pusă la un loc cu Iubirea, deducem că Speranţa nu moare niciodată.

Atunci de unde totuşi ideea că Speranţa moare, că ea totuşi moare, dar moare ultima? Vedem însă că până şi în această mentalitate se acceptă faptul că Speranţa este foarte puternică, aproape invincibilă, de vreme ce ea stă în picioare când toate celelalte mor, şi nu moare decât în dezastruoasa situaţie în care mai întâi toate celelalte au murit. Dar, spre deosebire de viziunea creştină, în care Speranţa, ca manifestare a Iubirii, nu moare niciodată, pentru că Iubirea este Dumnezeu şi Dumnezeu este Iubire, în dictonul "Speranţa moare ultima" este afişată o mentalitate terestră, lipsită de perspectiva divinităţii. Într-adevăr, într-o lume cu desăvârşire pământească şi decăzută, speranţa poate să moară. O astfel de lume nici pe Dumnezeu nu-L mai recunoaşte: "Dumnezeu a murit", după cum afirmă Nietzche.

Vedem deci că Speranţa nu moare în definitiv, ea moare doar la oameni, pentru că ei nu mai cred în ea. Însă ea rămâne - în afara lor. Dacă Duhul Sfânt îi părăseşte pe oameni, asta nu înseamnă că Duhul Sfânt a murit. Cu toate astea el este mort - în inima acelor oameni (şi NUMAI în inima lor).

Speranţa moare ultima... În zilele noastre tulburi, cineva s-a găsit să adauge acestui dicton străvechi o continuare: "Speranţa moare ultima, DAR VAI DE CEI CARE CONTINUĂ SĂ TRĂIASCĂ ÎN AFARA EI !".

Haideţi să vedem aşadar cine sunt aceşti morţi vii. Deocamdată, îi putem împărţi în 3 categorii, fiecare aparţinând unui univers de gândire distinct (tradiţia populară, era actuală a tehnologiei, mentalitatea Creştină):

1)Strigoii (cunoscuţi în limba de lemn globală ca "Zombie") - tradiţia românească veche îi recunoaşte drept slujitori "post-mortem" ai necuratului. Aceştia, pe lângă relele fizice (atacuri nocturne), sunt răspunzători şi de unele "răutăţi la distanţă" - îmbolnăviri misterioase sau moartea subită a celor vii. Un om devine strigoi dacă a dus o viaţă necurată, plină de fărădelegi.
2)Cyborgii - ne-am obişnuit cu ei de la desene animate sau din cărţi SF şi avem impresia că cyborg este un organism uman condus de un creier robotic. Ei bine, ne înşelăm! Într-adevăr, cyborgul este un organism care combină părţi biologice cu anumite componente robotice, dar un cyborg nu este neapărat un robot care şi-a înlocuit multe din părţile electronice cu organe biologice. Dimpotrivă, cyborg poate fi şi un om care şi-a inclus în organism chiar şi o singură componentă electronică.
Mulţi oameni sunt în zilele noastre cyborgi fără măcar să o ştie: ai un picior amputat şi, în locul lui, ţi-ai montat un picior electronic? Eşti cyborg! Eşti orb şi ţi-ai introdus un ochi electronic? Eşti cyborg! Eşti cardiac şi ţi s-a introdus o inimă artificială? Eşti cyborg! Cel mai mare pericol însă este acela al implantării la oameni a microcipurilor de identificare, pentru că oricine va primi în corpul său o astfel de componentă (deşi de dimensiuni milimetrice) îşi va lua adio de la condiţia umană, devenind cyborg. Se preconizează ca în aproximativ 10 ani implantarea de astfel de chip-uri să fie obligatorie la oameni, pretutindeni pe Glob. Aplicarea acestui chip se va face pe frunte sau pe mâna dreaptă, exact cum prevede Cartea Apocalipsei Sf. Ioan despre semnul anti-hristului, care este 666. Evident, vom spune, care este legătura dintre microchip şi fatidicul număr? S-a demonstrat că la baza funcţionării microchipului se află un sistem identic codului de bare aplicat în comerţ pe fiecare produs. Acest cod cuprinde 3 elemente mai lungi decât restul şirului de bare şi care sunt asociate de calculator numărului 6. Or, un microchip care funcţionează pe baza numărului 666 şi care este implantat oamenilor pe frunte sau pe mâna dreaptă devine exact "semnul fiarei" despre care ne vorbeşte Sf. Scriptură. Se spune că oamenii nu vor fi constrânşi, însă vor fi "determinaţi" să primească implantul microchipului, pentru că în condiţiile aplicării globale a acestui nou sistem, cei care vor rămâne "pe dinafară" nu vor mai putea cumpăra nimic, nici măcar hrană, nu vor mai avea acces la sistemul medical şi, practic, vor fi scoşi în afara societăţii. Primul pas către implantul microchipului este noul sistem de carduri bancare ce înlocuieşte vechile carduri magnetice cu unele cu microchip încorporat. Acest procedeu va fi folosit şi pentru o nouă generaţie de acte de identitate. Apoi, la un moment dat, toate aceste multe carduri vor fi unificate într-un unic card cu microchip. De aici înainte, calea va fi deschisă spre pasul final: convingerea populaţiei de a primi implantarea în organism a unui microchip similar celor de pe carduri. Motivele invocate vor fi penibile, dar convingătoare:
1) Pierderea repetată sau furtul cardurilor îşi va găsi soluţia definitivă în implantarea microchipului în organism, pe principiul "ce-ai în cap nu-ţi ia nimeni!".
2) Aşa-zisul "motiv de securitate": oricine aren implantat microchipul poate fi şi este urmărit şi localizat în fiecare moment. Astfel se spune că vor putea fi prinşi la timp rău-făcătorii şi aşa-zişii "terorişti", copiii dispăruţi vor putea fi localizaţi iar oamenii bolnavi vor fi salvaţi de microchipul în stare să apeleze singur serviciile de Ambulanţă în cazuri de forţă majoră.
Ceea ce nu se spune este că, pe lângă gravul atentat la viaţa privată (un purtător de microchip poate fi permanent urmărit şi "citit" - fişa medicală, portofelul electronic, cazierul, actul de identitate, toate se găsesc în microchip), microchipul permite unei tehnologii mai avansate decât cea prezentată în mod oficial, dar la fel de reală şi concretă, să controleze parţial sau total pe purtătorul de microchip implantat: să îi inducă stări de foame, sete, migrenă, oboseală, dorinţă sexuală, dar şi stări dincolo de cele fizice, corporale - modificarea gândurilor, a memoriei, alterarea voinţei şi a personalităţii, ajungându-se chiar şi la "teleghidare". Nimic nu va fi imposibil de făcut cu şi în făptura celui care va fi acceptat implantarea microchipului. Pentru un astfel de "om", într-adevăr, Speranţa a murit!
3)Apostaţii - sunt cei care s-au lepădat de Dumnezeu şi de Dreapta Credinţă. Ei au refuzat de bunăvoie răscumpărarea păcatelor pe care a adus-o Învierea lui Hristos-Dumnezeu şi care este primită de fiecare Creştin la naştere prin Sfânta Taină a Sfântului Botez. De la ei harul Sfântului Duh s-a retras şi, o dată cu el, Speranţa a murit. Apostaţii nu sunt neapărat numai ateii, cei care nu cred deloc în Dumnezeu, dar şi cei care au părăsit Dreapta Credinţă (Ortodoxia) şi au adoptat o alta, fie ea creştină sau păgână. Plecând din Dreapta Credinţă a lui Hristos, ai plecat şi din Hristos! În acest sens, cel mai mare pericol actual îl constituie Ecumenismul, acel lup fioros care a îmbrăcat paşnicul vestmânt de oaie. Sub pretextul minunat al frăţiei şi unificării tuturor creştinilor, abuzându-se chiar de înseşi vorbele Mântuitorului, care Se ruga ca "Biserica Mea să rămână Una, precum Eu şi cu Tatăl Una suntem", se încearcă de fapt forţarea unificării de formă a tuturor Creştinilor tocmai pentru a se altera fondul Creştinismului: Dreapta Credinţă, Ortodoxia. Fiindcă ceea ce propune Ecumenismul nu este o revenire a schismaticilor la Adevăr, adică o Unire reală a Bisericii lui Hristos ci, dimpotrivă, o coborâre a Bisericii la nivelul
schismaticilor: să accepte Biserica "adevărurile" lor parţiale de credinţă şi să îşi relativizeze. Adevărul ei absolut de aşa natură încât toţi să ne integrăm cu drepturi egale într-o biserică schizoidă a unei noi credinţe pseudo-creştine: ghiveciul de idei. Dar noi ştim că lucrul amestecat miroase a rahat. N-am zis-o eu, o spun străbunii noştri! O uniune de adevăruri parţiale duce la concentrarea minciunii şi la diluarea Adevărului. Împreună, credinţa va fi mai puternică! De acord, dar care credinţă? Adevărul sau minciuna? În zilele de astăzi nu mai luptă nimeni pentru Adevăr, şi sinceritatea celor care vin cu astfel de idei unificatoare este îndoielnică, pentru că Unirea nu se poate face decât în Adevăr, iar nu în afara lui. Iisus a zis să fim uniţi precum El este una cu Tatăl, adică după modelul dumnezeiesc, al unui Dumnezeu Care a spus despre Sine "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Eu sunt Adevărul. Să fiţi uniţi ca Mine, deci uniţi-vă în Adevăr, nu în minciună! Prin această afirmaţie Hristos Se face primul anti-ecumenist. Spre deosebire de religia oficială din Imperiul Roman din vremea lui Iisus Hristos, care era de fapt o colecţie de religii şi influenţe din toate teritoriile cucerite, un fel de sincretism religios in dulcele stil ecumenist, Crestinismul a venit cu o noua conceptie: dezicerea totala de paganism (religia anterioara) si primirea Adevarului Evangheliei (Vestea cea Bună). Da, Creştinismul a venit ca un burete, dar nu ca acel burete care înmagazinează mizeria minciunii din jur, ci ca buretele ce curăţeşte şi dezrădăcinează definitiv minciuna! Însă dacă intenţiile satanice ale Ecumenismului sunt greu de observat atâta vreme cât ne îndreptăm atenţia doar la unificarea Creştinilor (lucru doar aparent bun şi de dorit), observând o mişcare identică în vederea unificării tuturor religiilor lumii într-o nouă religie, misterioasă, dizolvantă şi cu "valori" modificate, relativizate, răsturnate, ne punem întrebarea firească: Încotro? Ce anume va deveni această religie şi cui se va închina ea? Întronarea cui anume pregăteşte ea? Pentru că un lucru este sigur: noua religie nu Îl va avea ca centru pe Iisus Hristos, fiindcă o religie a tuturor popoarelor nu va putea să le mulţumească pe toate în acelaşi timp decât dacă îi va desfiinţa pe "vechii" dumnezei şi va găsi pe altcineva în loc. CINE va fi acel altcineva? Oricum, ne este clar că o astfel de religie va fi satanică şi anti-creştină, de vreme ce nu-L va avea ca începătură pe Iisus Hristos. Fiindcă, oricât ne-am învârti noi după coadă, Creştinism înseamnă Christ, şi nu altceva! Iar Hristos este Înviere. Cine nu recunoaşte Sfânta Înviere, nici creştin nu este, fiindcă un Iisus fără Înviere nu mai este Dumnezeu, ci un simplu om, iar credinţa în El nu ar mai duce nicăieri, cu atât mai puţin la Mântuire. Creştinismul înseamnă Hristos şi înseamnă Cruce, adică Biruinţa asupra morţii şi răscumpărarea tuturor din păcat.

Iată aşadar cele trei categorii de morţi vii, pentru care, după cum spuneam la început, Speranţa a murit: strigoii, cyborgii şi apostaţii. Aceştia vor deveni "sfânta treime" a veacului nostru (iertată să-mi fie ironia macabră). "Omul nou" al epocii "New Age" este în egală măsură STRIGOI avant la lettre (pentru că e total aservit necuratului şi trăieşte în fărădelege, desfrânare şi nedreptate), CYBORG (pentru că are implantat microchipul în organism) şi APOSTAT (pentru că nu crede în Dumnezeu sau crede în dumnezeul Ecumenismului sau al noii religii mondiale care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut făţiş: satana).

Problema cea mare se pune însă în cazul Creştinilor Ortodocşi care sunt pe cale să piardă cămaşa lui Hristos, adică să piardă Sfântul Botez şi Duhul Sfânt să Se ia de la ei. Hristos ne-a numit pe noi fii ai Săi şi fraţi ai Săi mai mici. Prin Învierea Sa, El a desfiinţat robia păcatului şi ne-a adus o eră a libertăţii adevărate, în sensul spiritual. Însă cel care se însemnează cu semnul fiarei pierde atât calitatea de fiu al lui Hristos (adică nu mai este creştin), cât şi pe Hristos însuşi. La fel cum cei care şi-au vândut sufletul diavolului nu vor vedea Împărăţia Cerurilor, nici cei care se vor pecetlui cu semnul fiarei (microchipul implantat pe frunte ori pe mâna dreaptă va fi o adevărată "pecete", semnătura digitală, identitatea fiecărui individ) nu vor mai primi Mântuirea. O dată ce ai făcut pactul cu microchipul, vei câştiga toate avantajele materiale ale societăţii de consum, dar îţi vei pierde sufletul, vei pierde Duhul Sfânt şi Împărăţia Cerurilor. "Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletului nu au ce să îi facă, dar temeţi-vă de cei care pot omorî şi trupul şi sufletul şi să le azvârle în iad". Adevăratul Creştin este un luptător intransigent, care nu acceptă nici un compromis: "Nu puteţi sluji la doi domni, Lui Dumnezeu şi lui mamona". El este gata să îndure orice, inclusiv moartea (prin înfometare, căci cine nu are microchipul nu poate cumpăra hrană şi, în caz de boală, nu primeşte asistenţă medicală), de dragul Împărăţiei Cerurilor. Sfântul Apostol Pavel mărturisea că jertfa şi chinul pământesc sunt cu neputinţă de comparat cu bucuria viitoare a Împărăţiei Cerurilor. El nu era un simplu orator care să vorbească frumos şi fără acoperire faptică, de exemplu ca mine şi ca noi toţi. El era văzător cu Duhul şi lui îi arătase Dumnezeu încă din timpul vieţii Împărăţia Cerurilor, de aici şi focul cu care el o mărturisea, pentru că o văzuse. Iar argumentul suprem care îi întăreşte afirmaţiile e acela că el şi-a dat viaţa pentru Împărăţia pe care o predicase, fiind primul care să însoţească vorba cu fapta şi cu modelul personal de trăire şi jertfire. Mulţi creştini din vremurile de demult, mai cu seamă sfinţii, aveau regretul adânc că nu i-a rânduit Dumnezeu să trăiască în "vremurile din urmă" (epoca microchipului), fiind dornici să îşi dovedească până la capăt ataşamentul faţă de Dreapta Credinţă şi să pătimească pentru Hristos. La ei, nevoinţa şi moartea martirică erau râvnite mai mult ca orice, fiindcă aveau credinţa nezdruncinată că prin ele pot dobândi în mod sigur Împărăţia Cerurilor. Unica lor ţintă în viaţă era Împărăţia Cerurilor şi ei ne invidiau pe noi cei de astăzi, care vom trăi vremuri în care ocazia de a muri pentru Împărăţia Cerurilor va fi atât de prezentă pentru cei nepecetluiţi (moarte prin înfometare sau datorită Prigoanei ce va fi iniţiată împotriva celor nepecetluiţi, deveniţi dintr-o dată oponenţi ai noului regim, "duşmani ai păcii mondiale", "terorişti extremişti").

O dată ce ai pierdut Speranţa şi harul Sfântului Duh şi ai devenit un mort viu de tipul cyborg prin implantarea microchipului, trebuie să fii conştient că eşti un mort viu din toate punctele de vedere: eşti şi cyborg, eşti şi apostat, eşti şi strigoi. De ce eşti cyborg? Pentru că organismul tău conţine o componentă electronică. De ce eşti apostat? Pentru că ai primit o dată cu microchipul semnul fiarei, aflat în interiorul lui, şi deci te-ai lepădat de Hristos şi ai pierdut calitatea de creştin. De ce eşti strigoi? Pentru că microchipul va fi "documentul" tău electronic de apartenenţă la marea comunitate a celor fără Dumnezeu, unde vor domni desfrânarea şi necurăţia. Strigoii sunt cei care sunt "daţi necuratului". Iar noua împărăţie globală al cărui act de identitate va fi microchipul este metaforic desemnată ca "Desfrânata Babilonului" în Apocalipsa Sfântului Ioan. Aşadar, Speranţa moare ultima, dar vai celor care vor trăi după moartea ei!

În concluzie, să fim conştienţi de un lucru: acceptarea implantului microchipului sub orice formă şi sub orice pretext reprezintă lepădarea de Hristos şi pierderea Împărăţiei Cerurilor.

Vlad PÂRĂU

Despre strigoi, microchipuri, cyborgi, apostaţi şi New Age

MORŢII VII

Pretutindeni unde există un suflet de om, la toate neamurile şi tradiţiile, există credinţa că Speranţa moare ultima. În mod particular la Creştini întâlnim cele trei virtuţi fundamentale: Credinţă, Speranţă şi Iubire, cu menţiunea că mai presus de toate este Iubirea, pentru că în alt loc al Sfintei Scripturi se spune că "Dumnezeu este Iubire". Interesant este însă faptul că Speranţa şi Credinţa sunt puse pe acelaşi loc cu Iubirea. Dar dacă Dumnezeu este Iubire, şi dacă ştim că Dumnezeu nu are nici început şi nici sfârşit, deducem că Iubirea nu moare niciodată. În mod analog, dacă Speranţa este pusă la un loc cu Iubirea, deducem că Speranţa nu moare niciodată.

Atunci de unde totuşi ideea că Speranţa moare, că ea totuşi moare, dar moare ultima? Vedem însă că până şi în această mentalitate se acceptă faptul că Speranţa este foarte puternică, aproape invincibilă, de vreme ce ea stă în picioare când toate celelalte mor, şi nu moare decât în dezastruoasa situaţie în care mai întâi toate celelalte au murit. Dar, spre deosebire de viziunea creştină, în care Speranţa, ca manifestare a Iubirii, nu moare niciodată, pentru că Iubirea este Dumnezeu şi Dumnezeu este Iubire, în dictonul "Speranţa moare ultima" este afişată o mentalitate terestră, lipsită de perspectiva divinităţii. Într-adevăr, într-o lume cu desăvârşire pământească şi decăzută, speranţa poate să moară. O astfel de lume nici pe Dumnezeu nu-L mai recunoaşte: "Dumnezeu a murit", după cum afirmă Nietzche.

Vedem deci că Speranţa nu moare în definitiv, ea moare doar la oameni, pentru că ei nu mai cred în ea. Însă ea rămâne - în afara lor. Dacă Duhul Sfânt îi părăseşte pe oameni, asta nu înseamnă că Duhul Sfânt a murit. Cu toate astea el este mort - în inima acelor oameni (şi NUMAI în inima lor).

Speranţa moare ultima... În zilele noastre tulburi, cineva s-a găsit să adauge acestui dicton străvechi o continuare: "Speranţa moare ultima, DAR VAI DE CEI CARE CONTINUĂ SĂ TRĂIASCĂ ÎN AFARA EI !".

Haideţi să vedem aşadar cine sunt aceşti morţi vii. Deocamdată, îi putem împărţi în 3 categorii, fiecare aparţinând unui univers de gândire distinct (tradiţia populară, era actuală a tehnologiei, mentalitatea Creştină):

1)Strigoii (cunoscuţi în limba de lemn globală ca "Zombie") - tradiţia românească veche îi recunoaşte drept slujitori "post-mortem" ai necuratului. Aceştia, pe lângă relele fizice (atacuri nocturne), sunt răspunzători şi de unele "răutăţi la distanţă" - îmbolnăviri misterioase sau moartea subită a celor vii. Un om devine strigoi dacă a dus o viaţă necurată, plină de fărădelegi.
2)Cyborgii - ne-am obişnuit cu ei de la desene animate sau din cărţi SF şi avem impresia că cyborg este un organism uman condus de un creier robotic. Ei bine, ne înşelăm! Într-adevăr, cyborgul este un organism care combină părţi biologice cu anumite componente robotice, dar un cyborg nu este neapărat un robot care şi-a înlocuit multe din părţile electronice cu organe biologice. Dimpotrivă, cyborg poate fi şi un om care şi-a inclus în organism chiar şi o singură componentă electronică.
Mulţi oameni sunt în zilele noastre cyborgi fără măcar să o ştie: ai un picior amputat şi, în locul lui, ţi-ai montat un picior electronic? Eşti cyborg! Eşti orb şi ţi-ai introdus un ochi electronic? Eşti cyborg! Eşti cardiac şi ţi s-a introdus o inimă artificială? Eşti cyborg! Cel mai mare pericol însă este acela al implantării la oameni a microcipurilor de identificare, pentru că oricine va primi în corpul său o astfel de componentă (deşi de dimensiuni milimetrice) îşi va lua adio de la condiţia umană, devenind cyborg. Se preconizează ca în aproximativ 10 ani implantarea de astfel de chip-uri să fie obligatorie la oameni, pretutindeni pe Glob. Aplicarea acestui chip se va face pe frunte sau pe mâna dreaptă, exact cum prevede Cartea Apocalipsei Sf. Ioan despre semnul anti-hristului, care este 666. Evident, vom spune, care este legătura dintre microchip şi fatidicul număr? S-a demonstrat că la baza funcţionării microchipului se află un sistem identic codului de bare aplicat în comerţ pe fiecare produs. Acest cod cuprinde 3 elemente mai lungi decât restul şirului de bare şi care sunt asociate de calculator numărului 6. Or, un microchip care funcţionează pe baza numărului 666 şi care este implantat oamenilor pe frunte sau pe mâna dreaptă devine exact "semnul fiarei" despre care ne vorbeşte Sf. Scriptură. Se spune că oamenii nu vor fi constrânşi, însă vor fi "determinaţi" să primească implantul microchipului, pentru că în condiţiile aplicării globale a acestui nou sistem, cei care vor rămâne "pe dinafară" nu vor mai putea cumpăra nimic, nici măcar hrană, nu vor mai avea acces la sistemul medical şi, practic, vor fi scoşi în afara societăţii. Primul pas către implantul microchipului este noul sistem de carduri bancare ce înlocuieşte vechile carduri magnetice cu unele cu microchip încorporat. Acest procedeu va fi folosit şi pentru o nouă generaţie de acte de identitate. Apoi, la un moment dat, toate aceste multe carduri vor fi unificate într-un unic card cu microchip. De aici înainte, calea va fi deschisă spre pasul final: convingerea populaţiei de a primi implantarea în organism a unui microchip similar celor de pe carduri. Motivele invocate vor fi penibile, dar convingătoare:
1) Pierderea repetată sau furtul cardurilor îşi va găsi soluţia definitivă în implantarea microchipului în organism, pe principiul "ce-ai în cap nu-ţi ia nimeni!".
2) Aşa-zisul "motiv de securitate": oricine aren implantat microchipul poate fi şi este urmărit şi localizat în fiecare moment. Astfel se spune că vor putea fi prinşi la timp rău-făcătorii şi aşa-zişii "terorişti", copiii dispăruţi vor putea fi localizaţi iar oamenii bolnavi vor fi salvaţi de microchipul în stare să apeleze singur serviciile de Ambulanţă în cazuri de forţă majoră.
Ceea ce nu se spune este că, pe lângă gravul atentat la viaţa privată (un purtător de microchip poate fi permanent urmărit şi "citit" - fişa medicală, portofelul electronic, cazierul, actul de identitate, toate se găsesc în microchip), microchipul permite unei tehnologii mai avansate decât cea prezentată în mod oficial, dar la fel de reală şi concretă, să controleze parţial sau total pe purtătorul de microchip implantat: să îi inducă stări de foame, sete, migrenă, oboseală, dorinţă sexuală, dar şi stări dincolo de cele fizice, corporale - modificarea gândurilor, a memoriei, alterarea voinţei şi a personalităţii, ajungându-se chiar şi la "teleghidare". Nimic nu va fi imposibil de făcut cu şi în făptura celui care va fi acceptat implantarea microchipului. Pentru un astfel de "om", într-adevăr, Speranţa a murit!
3)Apostaţii - sunt cei care s-au lepădat de Dumnezeu şi de Dreapta Credinţă. Ei au refuzat de bunăvoie răscumpărarea păcatelor pe care a adus-o Învierea lui Hristos-Dumnezeu şi care este primită de fiecare Creştin la naştere prin Sfânta Taină a Sfântului Botez. De la ei harul Sfântului Duh s-a retras şi, o dată cu el, Speranţa a murit. Apostaţii nu sunt neapărat numai ateii, cei care nu cred deloc în Dumnezeu, dar şi cei care au părăsit Dreapta Credinţă (Ortodoxia) şi au adoptat o alta, fie ea creştină sau păgână. Plecând din Dreapta Credinţă a lui Hristos, ai plecat şi din Hristos! În acest sens, cel mai mare pericol actual îl constituie Ecumenismul, acel lup fioros care a îmbrăcat paşnicul vestmânt de oaie. Sub pretextul minunat al frăţiei şi unificării tuturor creştinilor, abuzându-se chiar de înseşi vorbele Mântuitorului, care Se ruga ca "Biserica Mea să rămână Una, precum Eu şi cu Tatăl Una suntem", se încearcă de fapt forţarea unificării de formă a tuturor Creştinilor tocmai pentru a se altera fondul Creştinismului: Dreapta Credinţă, Ortodoxia. Fiindcă ceea ce propune Ecumenismul nu este o revenire a schismaticilor la Adevăr, adică o Unire reală a Bisericii lui Hristos ci, dimpotrivă, o coborâre a Bisericii la nivelul
schismaticilor: să accepte Biserica "adevărurile" lor parţiale de credinţă şi să îşi relativizeze. Adevărul ei absolut de aşa natură încât toţi să ne integrăm cu drepturi egale într-o biserică schizoidă a unei noi credinţe pseudo-creştine: ghiveciul de idei. Dar noi ştim că lucrul amestecat miroase a rahat. N-am zis-o eu, o spun străbunii noştri! O uniune de adevăruri parţiale duce la concentrarea minciunii şi la diluarea Adevărului. Împreună, credinţa va fi mai puternică! De acord, dar care credinţă? Adevărul sau minciuna? În zilele de astăzi nu mai luptă nimeni pentru Adevăr, şi sinceritatea celor care vin cu astfel de idei unificatoare este îndoielnică, pentru că Unirea nu se poate face decât în Adevăr, iar nu în afara lui. Iisus a zis să fim uniţi precum El este una cu Tatăl, adică după modelul dumnezeiesc, al unui Dumnezeu Care a spus despre Sine "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Eu sunt Adevărul. Să fiţi uniţi ca Mine, deci uniţi-vă în Adevăr, nu în minciună! Prin această afirmaţie Hristos Se face primul anti-ecumenist. Spre deosebire de religia oficială din Imperiul Roman din vremea lui Iisus Hristos, care era de fapt o colecţie de religii şi influenţe din toate teritoriile cucerite, un fel de sincretism religios in dulcele stil ecumenist, Crestinismul a venit cu o noua conceptie: dezicerea totala de paganism (religia anterioara) si primirea Adevarului Evangheliei (Vestea cea Bună). Da, Creştinismul a venit ca un burete, dar nu ca acel burete care înmagazinează mizeria minciunii din jur, ci ca buretele ce curăţeşte şi dezrădăcinează definitiv minciuna! Însă dacă intenţiile satanice ale Ecumenismului sunt greu de observat atâta vreme cât ne îndreptăm atenţia doar la unificarea Creştinilor (lucru doar aparent bun şi de dorit), observând o mişcare identică în vederea unificării tuturor religiilor lumii într-o nouă religie, misterioasă, dizolvantă şi cu "valori" modificate, relativizate, răsturnate, ne punem întrebarea firească: Încotro? Ce anume va deveni această religie şi cui se va închina ea? Întronarea cui anume pregăteşte ea? Pentru că un lucru este sigur: noua religie nu Îl va avea ca centru pe Iisus Hristos, fiindcă o religie a tuturor popoarelor nu va putea să le mulţumească pe toate în acelaşi timp decât dacă îi va desfiinţa pe "vechii" dumnezei şi va găsi pe altcineva în loc. CINE va fi acel altcineva? Oricum, ne este clar că o astfel de religie va fi satanică şi anti-creştină, de vreme ce nu-L va avea ca începătură pe Iisus Hristos. Fiindcă, oricât ne-am învârti noi după coadă, Creştinism înseamnă Christ, şi nu altceva! Iar Hristos este Înviere. Cine nu recunoaşte Sfânta Înviere, nici creştin nu este, fiindcă un Iisus fără Înviere nu mai este Dumnezeu, ci un simplu om, iar credinţa în El nu ar mai duce nicăieri, cu atât mai puţin la Mântuire. Creştinismul înseamnă Hristos şi înseamnă Cruce, adică Biruinţa asupra morţii şi răscumpărarea tuturor din păcat.

Iată aşadar cele trei categorii de morţi vii, pentru care, după cum spuneam la început, Speranţa a murit: strigoii, cyborgii şi apostaţii. Aceştia vor deveni "sfânta treime" a veacului nostru (iertată să-mi fie ironia macabră). "Omul nou" al epocii "New Age" este în egală măsură STRIGOI avant la lettre (pentru că e total aservit necuratului şi trăieşte în fărădelege, desfrânare şi nedreptate), CYBORG (pentru că are implantat microchipul în organism) şi APOSTAT (pentru că nu crede în Dumnezeu sau crede în dumnezeul Ecumenismului sau al noii religii mondiale care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut făţiş: satana).

Problema cea mare se pune însă în cazul Creştinilor Ortodocşi care sunt pe cale să piardă cămaşa lui Hristos, adică să piardă Sfântul Botez şi Duhul Sfânt să Se ia de la ei. Hristos ne-a numit pe noi fii ai Săi şi fraţi ai Săi mai mici. Prin Învierea Sa, El a desfiinţat robia păcatului şi ne-a adus o eră a libertăţii adevărate, în sensul spiritual. Însă cel care se însemnează cu semnul fiarei pierde atât calitatea de fiu al lui Hristos (adică nu mai este creştin), cât şi pe Hristos însuşi. La fel cum cei care şi-au vândut sufletul diavolului nu vor vedea Împărăţia Cerurilor, nici cei care se vor pecetlui cu semnul fiarei (microchipul implantat pe frunte ori pe mâna dreaptă va fi o adevărată "pecete", semnătura digitală, identitatea fiecărui individ) nu vor mai primi Mântuirea. O dată ce ai făcut pactul cu microchipul, vei câştiga toate avantajele materiale ale societăţii de consum, dar îţi vei pierde sufletul, vei pierde Duhul Sfânt şi Împărăţia Cerurilor. "Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletului nu au ce să îi facă, dar temeţi-vă de cei care pot omorî şi trupul şi sufletul şi să le azvârle în iad". Adevăratul Creştin este un luptător intransigent, care nu acceptă nici un compromis: "Nu puteţi sluji la doi domni, Lui Dumnezeu şi lui mamona". El este gata să îndure orice, inclusiv moartea (prin înfometare, căci cine nu are microchipul nu poate cumpăra hrană şi, în caz de boală, nu primeşte asistenţă medicală), de dragul Împărăţiei Cerurilor. Sfântul Apostol Pavel mărturisea că jertfa şi chinul pământesc sunt cu neputinţă de comparat cu bucuria viitoare a Împărăţiei Cerurilor. El nu era un simplu orator care să vorbească frumos şi fără acoperire faptică, de exemplu ca mine şi ca noi toţi. El era văzător cu Duhul şi lui îi arătase Dumnezeu încă din timpul vieţii Împărăţia Cerurilor, de aici şi focul cu care el o mărturisea, pentru că o văzuse. Iar argumentul suprem care îi întăreşte afirmaţiile e acela că el şi-a dat viaţa pentru Împărăţia pe care o predicase, fiind primul care să însoţească vorba cu fapta şi cu modelul personal de trăire şi jertfire. Mulţi creştini din vremurile de demult, mai cu seamă sfinţii, aveau regretul adânc că nu i-a rânduit Dumnezeu să trăiască în "vremurile din urmă" (epoca microchipului), fiind dornici să îşi dovedească până la capăt ataşamentul faţă de Dreapta Credinţă şi să pătimească pentru Hristos. La ei, nevoinţa şi moartea martirică erau râvnite mai mult ca orice, fiindcă aveau credinţa nezdruncinată că prin ele pot dobândi în mod sigur Împărăţia Cerurilor. Unica lor ţintă în viaţă era Împărăţia Cerurilor şi ei ne invidiau pe noi cei de astăzi, care vom trăi vremuri în care ocazia de a muri pentru Împărăţia Cerurilor va fi atât de prezentă pentru cei nepecetluiţi (moarte prin înfometare sau datorită Prigoanei ce va fi iniţiată împotriva celor nepecetluiţi, deveniţi dintr-o dată oponenţi ai noului regim, "duşmani ai păcii mondiale", "terorişti extremişti").

O dată ce ai pierdut Speranţa şi harul Sfântului Duh şi ai devenit un mort viu de tipul cyborg prin implantarea microchipului, trebuie să fii conştient că eşti un mort viu din toate punctele de vedere: eşti şi cyborg, eşti şi apostat, eşti şi strigoi. De ce eşti cyborg? Pentru că organismul tău conţine o componentă electronică. De ce eşti apostat? Pentru că ai primit o dată cu microchipul semnul fiarei, aflat în interiorul lui, şi deci te-ai lepădat de Hristos şi ai pierdut calitatea de creştin. De ce eşti strigoi? Pentru că microchipul va fi "documentul" tău electronic de apartenenţă la marea comunitate a celor fără Dumnezeu, unde vor domni desfrânarea şi necurăţia. Strigoii sunt cei care sunt "daţi necuratului". Iar noua împărăţie globală al cărui act de identitate va fi microchipul este metaforic desemnată ca "Desfrânata Babilonului" în Apocalipsa Sfântului Ioan. Aşadar, Speranţa moare ultima, dar vai celor care vor trăi după moartea ei!

În concluzie, să fim conştienţi de un lucru: acceptarea implantului microchipului sub orice formă şi sub orice pretext reprezintă lepădarea de Hristos şi pierderea Împărăţiei Cerurilor.

Vlad PÂRĂU
articol în pregătire pentru Veghea - publicaţie ortodoxă a Generaţiei Neaşteptate