Cuviosul Serafim Rose: Sufletul „doarme” după moarte?

(din cartea “ Sufletul după moarte “ a Cuviosului Serafim Rose)

 

Criticul se opune atât de mult lucrărilor sufletului din lumea cealaltă, mai ales după moarte, aşa cum se arată în multe Vieţi ale sfinţilor, că sfârşeşte prin a învăţa o întreagă doctrină despre „odihna” sufletului sau „somnul” care este după moarte – un procedeu care arată că aceste lucrări sunt pur şi simplu cu neputinţă! El spune: „Aşa cum se înţelege în ortodoxie, la moarte, sufletul este ţinut pentru a i se hotărî o stare de odihnă prin lucrarea voii lui Dumnezeu, şi intră într-o stare de nelucrare, un fel de somn în care nu lucrează, nu aude, nu vede” (6, 3-9, pag. 19); sufletul care se află în această stare „nu poate şti nimic, nici nu-şi poate aduce aminte nimic” (6, 2, pag. 23).

continuare la http://parohiacarpati.net/astazi.html?doc=din-cugetul-sfintilor-parinti-2013-07-26.pdf#nou

Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului xix sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.

Mesajul acestei ispite universale care il ataca pe omul de azi – destul de evident in formele seculare, dar de obicei mai ascuns in formele religioase – este: traieste pentru prezent, simte-te bine, relaxeaza-te, fii comod! In spatele acestui mesaj se afla altul, mult mai sinistru, camuflat, care este dat pe fata numai in tarile oficial atee, care se afla cu un pas inaintea lumii libere din acest punct de vedere. De fapt ar trebui sa intelegem ca ceea ce se intâmpla in lume azi este foarte asemanator de la un loc la altul, indiferent ca are loc in spatele Cortinei de Fier sau in lumea libera.

Exista mai multe varietati, dar atacul este acelasi pentru a ne câstiga sufletul. In tarile comuniste exista o doctrina atee oficiala. Ti se spune deschis ceea ce trebuie sa faci: sa uiti de Dumnezeu si de orice alta viata in afara de cea prezenta; sa-ti scoti din viata frica de Dumnezeu si respectul pentru lucrurile sfinte; sa-i privesti pe cei ce cred in Dumnezeu in modul traditional ca dusmani pe care trebuie sa-i extermini. Se poate lua ca simbol al vremurilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distractii si auto-idolatrie, Disneyland-ul american; daca-i asa, atunci sa nu neglijam a vedea in spatele acestuia-simbolul mult mai sinistru care ne indica incotro se indreapta cu adevarat generatia eu. Gulagul Sovietic, lantul de lagare de concentrare care deja guverneaza viata a aproape jumatate din populatia lumii.

Doua moduri gresite de apropiere de viata spirituala

Exista doua moduri gresite de a te apropia de viata din jurul nostru, cai pe care multi pasesc de obicei azi, gândind ca, intr-un fel, aceste lucruri ar trebui sa le faca un crestin ortodox.

Un mod de apropiere – cel mai obisnuit – este pur si simplu de a merge in pasul vremii: sa te adaptezi la muzica rock, la gusturile si curentele moderne si la intregul ritm al vietii moderne. De cele mai multe ori parintii de moda veche vor avea foarte putin contact cu aceasta viata si vor continua sa-si duca viata mai mult sau mai putin separat, dar se vor bucura sa-si vada copiii urmând ultima moda si vor crede ca acest lucru este lipsit de primejdii.

Aceasta cale este un dezastru total pentru viata crestina; este moartea sufletului. Unii inca mai pot duce o viata respectabila in afara lumii, fara sa lupte impotriva spiritului vremii, dar sunt morti sau pe moarte; si cel mai trist lucru dintre toate – copiii le vor plati pretul cu numeroase boli si tulburari psihice si spirituale care sunt din ce in ce mai frecvente.

Alta apropiere gresita si la extrema opusa este aceea care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Odata cu accesul relativ usor datorat traducerilor cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca si a raspândirii vocabularului ortodox despre lupta duhovniceasca, se poate observa o crestere a celor care vorbesc despre isihasm, despre rugaciunea inimii, despre viata ascetica, despre stari inalte de rugaciune si de teologia inalta a unor Sfinti Parinti precum: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fii constient de adevarata inaltime a vietii spirituale ortodoxe si sa ai evlavie la marii sfinti care s-au impartasit de ea; dar daca nu vom cugeta intr-un mod foarte realist si foarte smerit la cât de departe suntem cu totii astazi de viata isihasta si cât de putin pregatiti suntem pentru a o urma, interesul nostru fata de ea nu va fi decât o alta expresie a egoismului nostru, a universului nostru de artificial. The me-generation goes hesychast! (”Generatia-eu se apuca de isihasm”) – aceasta incearca sa faca unii; dar in realitate ei numai adauga un nou joc numit isihasm la atractiile Disneyland-ului.

Ei cred despre sine ca duc o viata foarte inalta, când, in realitate, nu si-au rezolvat nici macar problemele interioare. Vreau sa subliniez ca ambele cai trebuie evitate – atât lumescul cât si supra-duhovnicia – dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa avem o perspectiva realista asupra cerintelor legitime ale lumii sau ca ar trebui sa incetam a mai urma sfaturile marilor Parinti isihasti ori a mai folosi rugaciunea inimii in functie de situatie si dupa puterea noastra. Sa fie insa la nivelul nostru. Ideea, absolut necesara pentru supravietuirea noastra ca ortodocsi azitazi, este ca trebuie sa intelegem conditia noastra de crestini ortodocsi in ziua de azi; trebuie sa intelegem profund vremurile in care traim, cât de putin cunoastem si traim de fapt Ortodoxia, cât de departe suntem nu numai de sfintii din vremurile de demult, ci chiar de crestinii obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de cei din generatia trecuta si cât de mult trebuie sa ne smerim pentru a supravietui ca si crestini ortodocsi astazi.

Ce putem face

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi aceasta trezire, acest discernamânt si cum poate el rodi in sufletele noastre?

Trebuie sa intelegem ca lumea din jurul nostru rareori ajuta si de cele mai multe ori stânjeneste educarea copilului in adevaratul spirit ortodox. Trebuie sa fim zilnic pregatiti pentru a contracara influenta lumii pe baza principiilor unei educatii crestine intelepte.

Dar nu numai copiii, ci noi toti ne confruntam cu aceasta lume care incearca sa ne formeze ca anti-crestini, prin scoala, televiziune, filme, muzica la moda si toate celelalte influente, care apasa asupra noastra, mai ales in orasele mari. Trebuie sa constientizam ca toata incarcatura care se revarsa asupra noastra are aceeasi sursa; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxarii, al nepasarii, al distractiei, al renuntarii la orice gând pentru alta lume, prin diferite mijloace, fie prin muzica, filme, televiziune fie prin scoala, prin felul in care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se da si prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculca. Este, de fapt, o educatie in ateism. Noi trebuie sa ripostam prin cunoasterea a ceea ce lumea incearca sa ne faca si prin formularea si comunicarea raspunsului nostru crestin-ortodox catre ea. 

Fara aceasta suferinta, fara aceasta constientizare, parintii ortodocsi isi vor creste copiii spre a fi devorati de lumea contemporana. Cultura de cea mai buna calitate a lumii insusita corect, rafineaza si dezvolta sufletul; cultura de consum azi dogeste si deformeaza sufletul si il impiedica sa primeasca normal si deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, in lupta noastra impotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esente pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcede; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem destul de intelepti sa vedem, ne indreapta spre Dumnezeu si spre Ortodoxie si trebuie sa ne folosim de ele.

Cuviosul Seraphim Rose despre educatia ortodoxa a copiilor

Trebuie sa intelegem ca lumea din jurul nostru rareori ajuta si de cele mai multe ori stanjeneste educarea copilului in adevaratul spirit ortodox. Trebuie sa fim zilnic pregatiti pentru a contracara influenta lumii pe baza principiilor unei educatii crestine intelepte.

Aceasta inseamna ca tot ceea ce un copil invata la scoala trebuie in mod constant controlat si indreptat in casa. Nu putem considera ca tot ceea ce va invata la scoala este pur si simplu ceva bun si lumesc si ca nu are nicio legatura cu educatia lui ortodoxa. El poate invata meserii folositoare sau alte lucruri (desi multe scoli americane esueaza lamentabil si sub acest aspect; multi profesori ne spun ca tot ceea ce pot face este sa-i tina pe copii cuminti in clasa chiar si fara a-i invata nimic), dar chiar daca invata ceva vor fi si multe conceptii si filosofii gresite.

Modul fundamental de raportare al unui copil la literatura, muzica, istorie, arta, filozofie, chiar la stiinta si, bineinteles, la viata si la religie - nu trebuie sa vina, mai inainte de toate, de la scoala, pentru ca scoala le ofera prin prisma filosofiei moderne; el trebuie sa vina in primul rand din familie si din Biserica. Altfel copilul va fi destinat unei educatii gresite in lumea de azi, unde sistemul de educatie este in cel mai bun caz agnostic, iar in cel mai rau caz, intru totul ateist sau anti-religios.

Parintii trebuie sa stie exact ce li se preda copiilor la cursurile de educatie, care sunt aproape universale azi in toate scolile americane, si sa le corecteze acasa, nu numai printr-o atitudine deschisa asupra acestui subiect (in special intre tata si fii - lucru foarte rar in societatea americana), dar si printr-o clara subliniere aspectului moral, lucru total absent din sistemul educational.

Parintii trebuie sa stie ce muzica asculta copiii lor, la ce filme se uita (sa asculte sau sa vada impreuna cand este necesar), la ce fel de limbaj sunt expusi si ce fel de limbaj folosesc si sa le imprime o atitudine crestina asupra acestora. Televizorul - in familiile in care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastra - trebuie strict controlat si supravegheat pentru a evita efectele otravitoare ale acestei masini, care a devenit, in special in randul tinerilor, principalul promovator al ideilor si atitudinilor anti-crestine chiar acasa.

Am vorbit mai inti despre cresterea copilului, deoarece acesta este tinta primelor lovituri pe care le da lumea crestinilor-ortodocsi si il formeaza dupa chipul ei; odata formate atitudini gresite intr-un copil, sarcina de a-i da o educatie crestina acestuia devine de doua ori mai dificila.

Dar nu numai copiii, ci noi toti ne confruntam cu aceasta lume care incearca sa ne formeze ca anticrestini, prin scoala, televiziune, filme, muzica la moda si toate celelalte influente, care apasa asupra noastra, mai ales in orasele mari. Trebuie sa constientizam ca toata incarcatura care se revarsa asupra noastra are aceeasi sursa; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxarii, al nepasarii, al distractiei, al renuntarii la orice gand pentru alta lume, prin diferite mijloace, fie prin muzica, filme, televiziune fie prin scoala, prin felul in care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se da si prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculca. Este, de fapt, o educatie in ateism. Noi trebuie sa ripostam prin cunoasterea a ceea ce lumea incearca sa ne faca si prin formularea si comunicarea raspunsului nostru crestin-ortodox catre ea.

Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi traiesc si transmit Ortodoxia, ar parea ca acesta lupta este de mai multe ori pierduta decat castigata. Procentajul crestinilor-ortodocsi care pastreaza intacta identitatea lor ortodoxa si nu sunt transformati dupa modelul lumii de azi este cu adevarat mic.

Totusi nu trebuie neaparat sa vedem lumea din jurul nostru in intregime rea. De fapt, pentru supravietuirea noastra ca ortodocsi trebuie sa fim destul de intelepti pentru a folosi tot ceea ce este bun in lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge cateva puncte relativ la ceea ce poate fi de folos in lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, in mod direct, in comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula conceptia noastra ortodoxa despre viata.

Copilul care a trait intr-un mediu unde se asculta muzica clasica de buna calitate si a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal si de mesajul rock-ului si al celorlalte forme de pseudo-muzica contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fara o educatie muzicala. O astfel de educatie muzicala, dupa cum au spus si cativa stareti de la Optina, rafineaza sufletul si il pregateste pentru primirea lucrurilor duhovnicesti.

Copilul care a fost invatat cu o literatura buna, cu drama si poezie, si le-a simtit inrurirea in suflet, adica s-a bucurat de ele, nu va deveni cu usurinta un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune si de romanele ieftine care distrug sufletul si il indeparteaza de la calea crestina. Copilul care a invatat sa vada frumusetea in picturile si sculpturile clasice nu va fi atras usor in perversitatea artei contemporane si nici nu va fi atras de productiile tipatoare ale publicitatii si pornografiei moderne. Copilul care cunoaste ceva din istoria lumii, in special din epocile crestine si despre cum au trait si au gandit alti oameni, ce greseli si caderi au avut ei indepartndu-se de Dumnezeu si de poruncile Sale si ce fel de viata placuta si ce bucurii au avut cand i-au fost credinciosi Lui - isi va forma discernamntul relativ la viata si filosofia vremurilor noastre si nu va fi inclinat sa urmeze prima filosofie noua sau primul stil de viata pe care il intlneste. Una din principalele probleme cu care se confrunta cel ce se ocupa de educatia copilului din ziua de azi este ca scolile nu mai formeaza un simt al sensului istoriei. Este periculos si fatal sa lipsesti pe copil de intelegerea istoriei. Asta inseamna ca el nu mai este capabil sa se raporteze la exemplele oamenilor care au trait in trecut. Si, de fapt, istoria se repeta constant. Odata ce intelegi asta, este foarte interesant sa vezi cum oamenii rezolva problemele, cum au fost oameni care s-au impotrivit lui Dumnezeu si cu ce s-au ales din aceasta confruntare si cum altii si-au schimbat vietile si au devenit oameni de exceptie, dnd exemplu de urmat pna in zilele noastre. Acest sens al istoriei atat de important trebuie comunicat copiilor nostri.

In general, o persoana care cunoaste bine cele mai bune opere ale culturii seculare - care in Apus are aproape intotdeauna clare conotatii religioase si crestine - are mai multe sanse sa duca o viata normala, o viata ortodoxa fructuoasa decat cineva care cunoaste doar cultura de masa azi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock si in general oricine crede ca poate combina Ortodoxia cu acest fel de cultura - mai are mult de suferit si un drum dificil in viata pana sa ajunga cu adevarat un crestin-ortodox care sa fie capabil sa impartaseasca credinta si celorlalti.

Fara aceasta suferinta, fara aceasta constientizare, parintii ortodocsi isi vor creste copiii spre a fi devorati de lumea contemporana. Cultura de cea mai buna calitate a lumii insusita corect, rafineaza si dezvolta sufletul; cultura de consum azi dogeste si deformeaza sufletul si il impiedica sa primeasca normal si deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, in lupta noastra impotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esente pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcede; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem destul de intelepti sa vedem, ne indreapta spre Dumnezeu si spre Ortodoxie si trebuie sa ne folosim de ele.

Sf Serafim Rose: "Ai încredere în Dumnezeu. Încrede-te în pricinile pentru care El te-a trimis mai întâi din oraş la ţară". Pustia din spatele casei

Deşi părinţii ştiau ca sihăstria din sălbăticie era locul dat lor de către Dumnezeu pentru a-si lucra mântuirea, ne se aşteptau, desigur, ca oricine ar fi venit către ei sa urmeze acelaşi drum. Ei au văzut ca cei mai mulţi dintre oamenii insuflaţi de idealul pustiei si de vieţile sfinţilor sihastri erau sortiţi, datorita împrejurărilor date lor de către Dumnezeu, sa-si mântuiască sufletul vieţuind in lume.

Pustia, aşa cum o definea cândva Pr. Serafim, este „liman de scăpare de furtuna si îndeletnicirile lumii si locul unor puternice lupte duhovniceşti pentru dobândirea Împaratiei Cerurilor.” (1). În chip vădit, viaţa în sălbăticie duce cu străşnicie către aceasta, dar cu adevărat vitală este doar înclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine un „exilat”. Aceasta inclinare se poate dobândi de către creştini în orice împrejurări.

Aşa cum am menţionat deja, idealul pustiei nu este decât directa continuare istorică a mentalităţii primilor creştini, nevoiţi să se ascundă în catacombe din pricina prigoanei lumii păgâne romane: mentalitatea unei crestinatatii conştiente, care schimba întreaga fiinţă a omului, îl desparte de cugetul lumii si-l face în stare să fie gata a muri pentru Hristos în orice clipă. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim îl cita adesea, „creştinii au lumea lor, vieţuirea lor, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea; cu totul alta este vieţuirea, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este creştinul şi alta iubitorul lumii acesteia; între unul şi celalalt este o prăpastie uriaşă.” (2). După ce a gustat cereasca dulceaţă a prezentei lui Hristos, creştinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta”, de a-şi lepăda sinele său căzut, de a intra in „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adică nepătimirea ce ne îngăduie să ne ridicam deasupra grijilor pământeşti.

Scriind despre pustnicii din codrul Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arăta că mentalitatea lor „pustnicească” ar trebui împărtăşită de către toţi cei care urmează lui Hristos, fie ca sunt în sălbăticie sau în lume. „Şi totuşi, glasul Thebaidei Nordului încă ne cheamă”, scria el, „poate nu spre pustie (deşi câţiva norocoşi ar putea fi încă în stare să facă acest lucru, căci încă mai sunt păduri pe pământul lui Dumnezeu), dar măcar spre a păstra vie mireasma pustiei în inima noastră: să locuim cu mintea şi cu inima împreună cu aceşti oameni îngereşti, bărbaţi şi femei, avându-i cu adevărat prieteni şi vorbind cu ei în rugăciune; să ne ţinem totdeauna departe de legăturile şi patimile vieţii acesteia, chiar când au în centru vreun aşezământ sau un întâistătător al orânduirii bisericeşti; să fim întâi de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare. Cel ca a simţit vreodată mireasma pustiei, cu îmbătătoarea ei libertate în Hristos şi neclintita statornicie în luptă, nu se va mai mulţumi nicicând cu ceva din aceasta lume, ci va striga mereu împreună cu apostolul şi de Dumnezeu Cuvântătorul Ioan: Vino Doamne Iisuse. Aşa, viu curând (Apoc. 22, 20)” (3).

Acesta era mesajul propovăduit de părinţi in cărţile si in revistele lor şi era cât se poate de firesc să fie solicitaţi să-i ajute în mod personal pe creştini ca să-l aplice în viaţa lor. Pe Vladimir Anderson îl ajutaseră deja în această privinţă. Continuând să tină deschisă librăria ortodoxa la sfârşit de săptămâna, Vladimir se străduia în mod conştient să ducă în acelaşi timp o viata ortodoxă în orăşelul Willits. Fiind el însuşi cândva un orfan şi un copil sărac, şi-a dedicat viaţa ajutorării oamenilor nevoiaşi. La fel ca şi atunci când acţionau la „Catholic Worker”, el şi soţia Sylvia hrăneau, îmbrăcau şi adăposteau pe cei fără casă. Oameni fără căpătai se opreau pe la casa lor de pe marginea şoselei, ştiind că acolo vor găsi întotdeauna o masă bună şi un loc de dormit. Vladimir lua la el chiar familii întregi, dacă ştia ca au nevoie de ajutor.

La celelalte lucruri plăcute lui Dumnezeu ale familiei Anderson se adăuga şi publicarea de scrieri ortodoxe. Atât Vladimir, cât şi Silvia erau iubitori de cărţi, petrecându-şi multe ceasuri căutând prin biblioteci cărţi vechi şi neştiute. În căutările lor au descoperit surprinzător de multe traduceri englezeşti ale unor clasici ai ortodoxiei, epuizate de multă vreme din librării şi aflate acum în proprietate publică. Cunoscând preabine sărăcia de scrieri ortodoxe în limba engleză din acea vreme, doreau să retipărească aceste titluri de mult epuizate, astfel ca oamenii să se poată folosi de ele. În acest scop ei şi-au procurat o tiparniţă. În 1970, Vladimir şi fiii săi au publicat primele patru cărţi sub numele de Eastern Orthodox Books. În anii următori aveau să publice peste două sute de titluri, între care se aflau atât cărţi cât şi broşuri. Pr. Serafim îi sfătuia ce materiale să publice.

Părinţii de la Platina au fost solicitaţi să-l ajute şi pe un alt serios căutător de Dumnezeu: Craig Young. Asemeni lui Vladimir, Craig era un profesor provenit din mediul romano-catolic. Şi tot asemeni lui, fusese şi el foarte dezamăgit de neaşteptatele şi arbitrarele schimbări produse în Biserica Romană după Vatican II. În 1966, aflând de la un prieten despre librăria Frăţiei din San Francisco, se dusese acolo şi stătuse de vorbă cu viitorii părinţi Serafim şi Gherman. Iată ce îşi amintea câţiva ani mai târziu: „Plecând de la magazin, mă gândeam: Asta chiar e ceva! Acea prăvălioară cu cei doi bărbaţi de pe altă lume – de modă veche, tari, adevăraţi – şi nu prea interesaţi de lumea secularizată din jurul lor. Voiam să aflu mai multe despre lumea lor” (4).

Nu mult după aceea Craig a luat parte la înmormântarea Arhiepiscopului Ioan. Slujba din Catedrală, care s-a transformat într-o impunătoare proslăvire a unui sfânt ortodox, i-a lăsat o impresie profundă şi de neşters. Avea pe atunci doar douăzeci şi doi de ani şi în urmă cu un an se însurase cu o romano-catolică de aceeaşi vârstă.

Apoi Craig s-a întâlnit cu părinţii de la Platina în Catedrala din San Francisco în Sâmbăta Mare a anului 1970, cu şase luni înainte de tunderea lor în monahism. Pe atunci Craig şi cu soţia sa Susan, după multe lupte, hotărâseră în sfârşit să se convertească la Ortodoxie. După Liturghia din Catedrală ei l-au abordat pe Arhiepiscopul Antonie şi l-au informat despre hotărârea lor. Atunci Arhiepiscopul i-a chemat pe părinţii care veniseră de la sihăstria lor pentru prăznuirea Paştilor şi le-a cerut să stea de vorbă cu cei doi. După ce le-au pus o mulţime de întrebări ca să vadă dacă hotărârea lor este serioasă, părinţii le-au spus că îl vor informa pe Arhiepiscop despre ei şi vor obţine blagoslovenia lui ca să fie primiţi în Biserică. Ei le-au recomandat să le scrie la mănăstire ca să fie pregătiţi pentru a deveni ortodocşi. În luna august a aceluiaşi an Craig, Susan şi fiul lor de patru ani, Ian, au fost primiţi în Biserica Ortodoxă. Craig şi-a luat numele de Alexei, după Sf Alexie Omul lui Dumnezeu.

Înainte cu doi ani, în 1968, Alexei se mutase cu familia sa în Etna (750 de locuitori), lângă graniţa dintre California şi Oregon. În zonă nu numai că nu erau nici un fel de parohii ortodoxe, dar pe distanţă de sute de mile nu se afla nici un creştin ortodox. Devenind ortodocşi, familia Young se întreba dacă nu cumva ar trebui să se mute înapoi în regiunea golfului San Francisco, astfel încât să aibă parte de o viaţă de parohie normală. Dar când Alexei le-a scris părinţilor din Platina despre această preocupare a sa, Pr. Serafim i-a răspuns: „Ai încredere în Dumnezeu. Încrede-te în pricinile pentru care El te-a trimis mai întâi din oraş la ţară”.

Alexei a venit prima dată la Schitul Sf. Gherman în septembrie 1970. Pe la jumătatea drumului de urcare, a luat-o în direcţie greşită şi s-a împotmolit complet cu maşina în noroi. Când a sosit la schit pe jos, Pr. Gherman (5) i-a spus că faptul că s-a împotmolit e un semn bun.
„De ce?”, a întrebat Alexei.
„Fiindcă Ortodoxia este dură; trebuie să te nevoieşti pentru ea.”

Părinţii erau curioşi să vadă dacă Alexei putea pricepe de ce nişte creştini întregi la minte alergau să trăiască în astfel de condiţii „imposibile”, pe un deal plin de şerpi cu clopoţei, fără apă, în nişte cocioabe cu acoperişul găurit. S-a dovedit însă că Alexei era atras de viaţa lor de nevoinţă. Iată ce îşi aminteşte el: „Părinţii m-au primit cu multă căldură, într-o cameră mare ce slujea drept salon, trapeză şi paraclis temporar. Au adus apă rece şi felii de pepene verde, mi-au oferit un scaun şi aproape imediat au început să-mi vorbească despre vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor stareţi – cum obişnuiau întotdeauna cu mine sau cu alţi pelerini. Nu se vorbea defel despre lucruri lumeşti, în afară de situaţiile în care era vorba despre cele ce ţin de condiţiile vieţuirii singuratice în sălbăticia codrului. Totul era foarte deosebit şi nespus de însufleţitor. Chiar şi un începător ca mine putea simţi atmosfera de dincolo de lume a schitului…

După câteva ceasuri de conversaţie la prima mea vizită, Pr. Serafim m-a anunţat că vor coborî împreună cu mine la maşină ca să vadă ce se poate face ca să o scoată din noroi. Pe drum a cântat tot felul de cântări şi tropare ale unor sfinţi ce răsunau blând prin pădure, amestecându-se cu ciripitul păsărilor. Ajunşi la maşină, am început să împingem şi să tragem icnind din greu, dar maşina nu s-a urnit. Până la urmă a trebuit să mergem în oraş şi să telefonăm după un camion pentru remorcat. Pe când aşteptam lângă maşină, Pr. Serafim a văzut că eram supărat şi îngrijorat pentru maşină. Pe neaşteptate, arătând către. superbii munţi şi către pădurile din jur, a spus: «Vezi toate aceste frumuseţi? Iar munţii de acolo se află aici de atâta vreme şi s-ar părea că vor rămâne pe vecie, nu-i aşa? Dar nu-i adevărat. Într-o zi chiar şi aceşti munţi vor pieri». Era limpede ce vrea să spună: La ce bun să te necăjeşti pentru problema de o clipă a unei maşini împotmolite, care oricum se va rezolva în scurt timp, când chiar şi munţii cei atât de trainici se vor risipi într-o zi? Era prima oară dintr-un lung şir de dăţi când Pr. Serafim îmi transmitea instantaneu propria linişte sufletească. M-am simţit îndată împăcat, liniştit, şi întreaga mea agitaţie a fost alungată, aşa cum avea să se întâmple atât de des în prezenţa sa în anii ce aveau să vină.” (6).

AVEM ACELASI DUMNEZEU CA SI NECRESTINII? RASPUNS OFERIT IN LUCRAREA "ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI" (A CUVIOSULUI SERAFIM ROSE)

"Evreii, mahomedanii si crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul traditiei lor autentice si străvechi este si cel mai cutezător si mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opozitii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la întelegere si coexistentă pasnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident si totusi atât de greu de acceptat - si anume că, în calitate de fii ai aceluiasi Tată, suntem prin urmare cu totii frati?"

Papa Paul al Vl-lea, La Croix, aug.11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în cadrul celei de a II-a Conferinte a "Asociatiei Religiilor Unite", reprezentantii a zece mari religii au fost invitati să se reunească în Catedrala Sfântului Petru. Această rugăciune comună a avut la bază următoarea motivatie: "Credinciosii tuturor acestor zece religii au fost invitati să se reunească în comuniune în cadrul cultului aceluiasi Dumnezeu". Să vedem cât de validă este această afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi

Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră la trei mari religii care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Crestinismul si Islamismul. Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca religii ale Dumnezeului lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem toti fii ai lui Avraam (evreii si musulmanii, în mod trupesc, iar crestinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu totii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinăm fiecare în felul nostru, se întelege), care este ca atare "Unul si acelasi Dumnezeu". Si acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire si de "întelegere reciprocă", lucru care ne îndeamnă la o "relatie de frătie" si de "întelegere reciprocă", asa după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun si mai frumos, decât numai a locui fratii împreună... (Ps. 132,1)

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu si Om, Fiul co-etern cu Tatăl mai înainte de veci, întruparea si Crucea Sa, învierea Sa minunată si preaslăvită si cea de-a doua si înfricosata Sa venire nu mai sunt decât niste detalii secundare care nu pot să ne împiedice să "fraternizăm" cu cei care îl consideră pe Hristos "un simplu profet" (potrivit Coranului) sau "fiul desfrânatei" (potrivit anumitor traditii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeste, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm care crestin vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în constiinta sa?

S-ar putea totusi crede că, tinând cont de spiritul acestor trei religii si lăsând la o parte pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos este o fiintă exceptională trimisă de Dumnezeu.

Dar pentru noi crestinii, dacă Iisus Hristos nu este însusi Dumnezeu, ci simplu "profet" sau "trimis al lui Dumnezeu", atunci El este nimic mai mult decât un impostor fără seamăn, Care S-a făcut pe Sine "Fiu al lui Dumnezeu" si asemenea cu Dumnezeu! (Marcu 14,61-62)

Potrivit acestei solutii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al Crestinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul Iudaismului si Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern si cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane si o singură Dumnezeire, ci de o singură Persoană, neschimbătoare pentru unii, sau care-si schimbă succesiv măstile (Tatăl-Fiul-Duhul) pentru altii. Si în pofida acestor neconcordante ar trebui să credem că ne închinăm la "acelasi Dumnezeu"!

Un text despre libertate, Imparatia lui Dumnezeu si Imparatia Omului, al Cuviosului Serafim Rose, trecut acum 28 ani la cele vesnice.

Libertatea a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu şi el însuşi, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă, pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viaţă, dar sfârşeşte în întuneric. Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate între Rai şi Iad. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă...

În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său "Eu voi...", trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.

Cuviosul Serafim Rose despre ecumenism, zelotism si calea imparateasca

“Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… (Trebuie) să umblam pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme. - Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-a

Creştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie „ecumenica”, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din zilele de pe urma.
Stim, cu siguranta, ca aceasta incercare a lui Satan nu va izbandi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos pana la sfarsitul lumii si Il va intampina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihanita si nestricata de unirea nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a ne trage din sanul ei?
Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul de a fi dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire „ecumenica” a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca „nimic nu ne desparte cu adevarat” de toti ceilalti care isi spun crestini. Biserica Ortodoxa a supravietuit falsei uniri de la Florenta, si chiar a cunoscut, dupa aceasta, o perioada de prosperitate in exterior si de inflorire duhovniceasca in launtrul ei; dar dupa noua falsa unire, ce se urmareste acum, cu un elan sporit, va mai dainui Ortodoxia in afara catacombelor si a pustiei?
In timpul ultimilor zece ani si mai apoi, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de patriarhul Atenagoras si urmasii sai, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja ingrijorator de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recenta declaratie „ecumenica” a Patriarhiei Constantinopolului, „Marturisirea de la Tiateira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb., 1976) este indeajuns de graitoare spre a dovedi cat de mult s-a pierdut din constiinta ortodoxa de catre Biserica Locala ce era odata intaia intre Bisericile Ortodoxe la marturisirea adevarului lui Hristos; acest document sinistru arata doar cat de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiti in „crestinatatea” heterodoxa a Apusului, inainte chiar de Unirea formala ce inca se pregateste.
Radacinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc pana la renovationismul si modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. In Biserica Rusa, aceste tendinte au zamislit, pentru inceput, miscarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a incercat sa il inlature pe Patriarhul Tihon si sa „reformeze” Biserica intr-o maniera protestanta radicala, iar apoi - ca un urmas mai „conservator” al „Bisericii Vii” - institutia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la inceputuri, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia si telurile comuniste (conform scandaloasei „Declaratii” a Mitropolitului Serghie din 1927), si doar in ultimele decenii s-a aventurat, iarasi, pe taramul renovationismului ecleziastic, prin participarea sa activa in miscarea ecumenica. In Biserica Greaca, situatia a fost asemanatoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovationist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de catre Patriarhul Meletie Metaxakis de trista amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de catre lumea ortodoxa, si renovationistii au trebuit sa se multumeasca doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra catorva Biserici ne-slave.
Mari miscari de protest s-au ridicat impotriva reformatorilor, atat in Biserica Rusa, cat si in cea Greaca, cauzand diviziuni profunde, ce s-au pastrat pana acum in lumea ortodoxa. In Biserica Rusa, serghianismul a fost respins cu hotarare de catre vasta majoritate a episcopilor si credinciosilor, in frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; aceasta miscare „iosifita” s-a organizat. Mai apoi, intr-o oarecare masura, si a devenit cunoscuta drept „adevarata biserica ortodoxa”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, pana in ziua de astazi, invaluita de taina, insa, in ultimii ani, o serie de marturii surprinzatoare ale activitatilor ei actuale au ajuns la lumina, ducand la masuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei intai statator (Mitropolitul Teodosie), ca si cel al unuia dintre cei zece sau mai multi episcopi ai ei (episcopul Serafim). In diaspora, Biserica Rusa din afara Rusiei s-a angajat chiar de la inceputurile serghianismului, in 1927, intr-o pozitie anti-serghianista ferma, si, cu numeroase ocazii, si-a exprimat solidaritatea fata de adevarata biserica ortodoxa din Rusia, refuzand, in acest timp, comuniunea deplina cu Patriarhia Moscovei. Traditionalismul ei intransigent si neclintit in aceasta problema, precum si in altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii rusi ai Europei Apusene si ai Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al 20-lea, ei despartindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusa din afara Rusiei, cauzand astfel actualele deosebiri de „jurisdictie” din diaspora rusa.
In Grecia, miscarea de protest, printr-un instinct ortodox asemanator, a luat si ea denumirea de „crestini ortodocsi adevarati“. De la inceputurile ei din 1924 (cand s-a introdus reforma calendarului), miscarea a fost puternica mai ales printre calugarii, preotii si mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a parasit Biserica de stat a Greciei si s-a alaturat miscarii a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta isi urmeaza pana astazi viata si organizarea pe deplin independenta, cuprinzand circa o patrime din totalitatea crestinilor ortodocsi din Grecia, si poate peste jumatate dintre calugari si maici. Desi este cunoscuta popular ca „vechii calendaristi” („stilisti”), „adevaratii crestini ortodocsi ai Greciei” sustin un traditionalism ferm in viata si, in general, in gandirea ortodoxa, privind problema calendarului doar ca un prim stagiu sau ca pe o piatra de temelie a modernismului si reformismului.
In timp ce cancerul „ecumenist” roade astazi tot mai mult din ramasitele madularelor glasuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescanda este aratata, de catre cei mai simtitori membri ai jurisdictiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei si reprezentantilor Bisericilor anti-ecumeniste si anti-reformiste ale Rusiei, Greciei si diasporei. Unii, vazand ca jurisdictiile „oficiale” urmeaza in mod irevocabil o directie anti-ortodoxa, le abandoneaza ca pe niste nave ce se scufunda si vin in randul „adevaratilor crestini ortodocsi”; altii, nadajduind inca la o revenire catre orientarea ortodoxa, in ortodoxia mondiala, considera pentru moment a fi de ajuns sa isi exprime simpatiile pentru „adevaratii crestini ortodocsi” si sa protesteze cutezatori impotriva mentalitatii „reformiste” din jurisdictiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Intai Statatorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coarda sensibila in cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar daca raspunsul „oficial” la ele a fost, in mare masura, tacerea sau ostilitatea.
Astazi, mai mult ca in orice alta perioada a luptei de 50 de ani pentru pastrarea traditiei Ortodoxe intr-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei adevarate si intransigente ar putea fi auzita in intreaga lume si ar putea avea un efect profund asupra directiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, intr-adevar, este deja prea tarziu a impiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovationist si Unirea „ecumenica” ce zace in spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse sa paseasca indarat de la calea aceasta dezastruoasa, ce va duce la lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdictii ce o vor urma pana la capat; si in orice caz, persoane sau chiar comunitati intregi pot fi salvate, cu siguranta, de la aceasta cale, fara a-i mai mentiona pe acei heterodocsi ce si-ar mai putea afla calea catre sanul mantuitor al adevaratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanta vitala, deci, ca aceasta voce sa fie una a Ortodoxiei autentice, adica patristice. Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in focul unei dispute, ca pozitii fundamental ortodoxe sa fie exagerate de catre una din parti, si intelese gresit de catre cealalta, si astfel o impresie pe de-a-ntregul inselatoare se zamisleste in unele minti, cum ca cauza actuala a adevaratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replica de dreapta” la directia predominant de „stanga”, urmata acum de catre conducatorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politica a luptei actuale pentru adevarata Ortodoxie este cu desavarsire falsa. Aceasta lupta, din contra, a luat forma, in randul celor mai de seama reprezentanti ai ei de astazi - fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora - unei reveniri la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.
Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: ‚Drept cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa, ci se indreapta doar catre calea virtutii“. Dar poate ca cel mai clar este exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei, la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) - conversatie laudata de Sf. Ioan Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata“:
„Cu intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare - atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere, cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari“. Trezvia „il invata pe om sa umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere“.
Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”:
„Abstinenta excesiva este mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra „virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea izbavi). (Conversatii, II, capitolele 16, 2, 17).
Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” de astazi a adevaratei Ortodoxii este o intelegere intre extremele ecumenismului si reformismului pe de o parte, si a „ravnei fara cunostinta” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevarata Ortodoxie nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta. Aceasta moderatie a adevaratei Ortodoxii nu trebuie confundata cu indiferenta sau o stare de „caldicel”, ori cu orice fel de compromis intre extremele politice.
Spiritul de „reforma” este atat de predominant astazi, incat oricine ale carui vederi sunt hranite de „duhul vremurilor” va privi moderatia cea cu adevarat Ortodoxa ca apropiata „fanatismului”, dar cine cauta catre problema cu mai multa profunzime si foloseste standardul patristic, va gasi calea imparateasca a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un invatator ortodox al zilelor noastre nu ofera un asemenea model de moderatie graitoare si inflacarata, precum raposatul arhiepiscop Averchie al Jordanville-ului; numeroasele sale articole si predici respira duhul inviorator al adevaratei ravne ortodoxe, fara vreo abatere la „dreapta” ori la „stanga”, accentuand in mod constant asupra laturii duhovnicesti a Ortodoxiei celei adevarate. (Vezi mai ales articolul sau „Ravna sfanta“, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).
Biserica Rusa din afara Rusiei a fost asezata, din pronia dumnezeiasca, intr-o pozitie foarte avantajoasa spre a pastra „calea imparateasca” in mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al 20-lea. Vietuind in exil si saracie, intr-o lume ce nu a priceput suferinta oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra pastrarii neschimbate a credintei ce ii uneste norodul, aflandu-se, in mod firesc, straina intregii mentalitati ecumenice, care este intemeiata pe indiferenta religioasa si auto-satisfactie, pe bogatie materiala si internationalism fara de suflet. Pe de alta parte, a fost tinuta de la a cadea in extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaratia ca Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fara de har) de catre constientizarea profunda a faptului ca biserica serghianista din Rusia nu este libera; cineva, desigur, poate sa nu aiba nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situatiei ei este cel mai bine sa fie lasata unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Daca pare a exista aici o „contradictie logica” („daca nu ii tagaduiti Tainele, atunci de ce nu sunteti in comuniune cu ea?“), aceasta e o problema doar pentru cei rationalisti; cei ce se apropie de problemele bisericii atat cu inima, cat si cu cugetul, nu au nici o dificultate in a accepta pozitia aceasta, care este testamentul lasat Bisericii Ruse a Diasporei de catre inteleptul ei Intai Statator, mitropolitul Anastasie (+1965).
Traind in libertate, Biserica Rusa din afara Rusiei a socotit drept una din indatoririle ei de capatai exprimarea solidaritatii si a comuniunii depline cu subterana „Adevarata Biserica Ortodoxa a Rusiei“, a carei existenta este ignorata cu desavarsire si chiar negata de catre ortodoxia „oficiala”. La vremea randuita de Dumnezeu, cand vor trece incercarile teribile asupra bisericii si poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea intelege mai bine situatia Bisericii Ruse; pana atunci, tot ceea ce poate nadajdui cineva este, ca si pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere sa nu puna sub semnul intrebarii dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau sa nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele ramanand indelunga vreme in comuniune cu ea (pana ce neparticiparea ei la miscarea ecumenica a izolat-o si a facut sa devina un repros la adresa celorlalte Biserici, indeosebi in ultimul deceniu), si, pana in ziua de astazi, ele rezistand (cel putin pasiv) la incercarile de provenienta politica, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatica” si „necanonica”.
In ultimii ani, Biserica Rusa din afara Rusiei a mai acordat sustinere si recunoastere si „Adevaratilor Crestini Ortodocsi ai Greciei”, a caror situatie, de asemenea, a fost extrem de dificila si neinteleasa. In Grecia, intaia lovitura impotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atat de mortala precum „Declaratia” mitropolitului Serghie in Rusia, si din aceasta pricina a durat mai multa vreme ca constiinta teologica a grecilor ortodocsi sa zareasca intreaga ei semnificatie anti-ortodoxa. Mai mult, putini episcopi din Grecia au fost indeajuns de curajosi spre a se alatura miscarii (in vreme ce, in comparatie, numarul episcopilor ne-serghianisti de la inceputuri era mai mare decat al intregului episcopat al Bisericii Greciei). Si doar in ultimii ani, cauza vechilor calendaristi a devenit chiar „respectabila intelectual”, de vreme ce tot mai multi absolventi de facultate i se alatura. De-a lungul anilor, a suferit persecutii, uneori destul de puternice, din partea Statului si a Bisericii oficiale, si pana in ziua de astazi a ramas desconsiderata de catre cei „sofisticati” si fara nici o recunoastere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neintelegerile si dezbinarile interne au continuat sa slabeasca cauza vechilor calendaristi, precum si lipsa unui glas unic si unanim, care sa exprime sustinerea lor pentru Ortodoxia patristica. Totusi, pozitia lor fundamental ortodoxa nu poate fi negata, si nu pot fi intampinate decat cu bucurie asemenea prezentari glasuitoare ale ei, precum se pot vedea in articolul ce urmeaza.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unitati fundamentale a cauzei adevaratei ortodoxii din intreaga lume, fie in Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendaristi ai Greciei sau in Biserica Rusa din afara Rusiei, i-a facut pe unii sa gandeasca in termenii unui „front unit” al Bisericilor marturisitoare, spre a se opune miscarii ecumenice care a luat in posesie ortodoxia „oficiala”. Totusi, in conditiile actuale, acesta se va materializa cu greu; si, in orice caz, este o viziune politica asupra situatiei, ce priveste intr-o maniera prea exterioara semnificatia misiunii adevaratei ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva „ortodoxiei ecumeniste”, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai ortodoxiei celei adevarate din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica. Fie ca Dumnezeu sa isi tina zelotii pe calea imparateasca a adevaratei Ortodoxii, credinciosi Lui si Sfintei Lui Biserici, pana la sfarsitul veacului!”

Acest articol a aparut in original in The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.

Cuvantul Cuviosului SERAFIM ROSE vs cuvantul lui DAN PURIC privitor la regasirea cu tibetanul, cu cel care practica meditatia zen.

Dan Puric :

"Un crestin autentic respecta religia celorlalti si, culmea, fuzioneaza cu ceilalti pe niste canale formidabile. In sensul acesta dialoghez si cu alte credinte. Si eu ma regasesc. Cu tibetanul, cu cel care practica meditatia zen...". (dintr-un interviu acordat revistei Yoga magazin)

Cuviosul Serafim Rose:

"Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei experienţe duhovniceşti va identifica în descrierea acestei mostre de yoga „creştină" tocmai trăsăturile individului care rătăceşte, din punct de vedere spiritual, fie în direcţia religiilor pagine, fie în cea a experienţelor păgîne sectare.In amîndouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi „deschidere" şi cu aceeaşi dorinţă de a fi „cuprins" sau „apucat" de un „duh"; aceeaşi căutare, nu de Dumnezeu, ci de „consolări spirituale", aceeaşi auto-intoxicare care este luată drept „stare de graţie"; aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată „contemplativ" şi „mistic"; aceleaşi „revelaţii mistice" şi stări pseudo-spirituale.

Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află în această stare aparte de înşelăciune diavolească. Insă autorul acestei aşa-zise Yoga creştine, fiind călugăr benedictin, mai adaugă nişte „meditaţii" speciale, atît de grăitoare pentru duhul „misticii" romano-catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme creştine al tuturor fanteziilor.

Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun, el începe să „vadă" Pruncul în braţele Mamei Lui: „Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociaţii de idei: Mîntuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc-din nou Lumină -, se perindă unele după altele şi trec pe lîngă mine... Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi potrivite la un loc nasc în minte o idee., o viziune tăcută a întregului mister al Naşterii lui Hristos."

Orice persoană, oricît de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet „yoghin creştin" este victima unor demoni mai mărunţi, care îi pîndesc pe căutătorii de „experienţe spirituale". El nici nu a văzut măcar un „înger de lumină" şi a şi căzut pradă propriilor sale închipuiri religioase, produse de o minte bolnavă şi de o inimă cu totul nepregătită pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor diavoleşti.

Astfel de „meditaţii" se practică astăzi într-un număr important de mânăstiri romano-catolice.

Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei, care include chiar şi cîteva fragmente de texte filocalice, nu demonstrează altceva decît prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata spiritualitate ortodoxă, spiritualitate ce rămîne cu desăvîrşire ascunsă de ochii „înţelepţilor" contemporani, care nu îi pricep nici măcar limbajul." ( Ortodoxia si religia viitorului ).

Ma gandesc cum domnul Puric utiliza in discursul sau citate din Sfintii Parinti si nu pot, tinand seama si de marturisirea din interviu, sa nu fac legatura cu ultima concluzie a Cuviosului Serafim Rose din fragmentul de mai sus!

Ce dorim de la cei care vor veni la Aiud? Sa-i viziteze pe sfinti sau sa se inchine lor?

Ceva adanc cred nu este in regula cu cei ce se opun Parintelui Iustin in proiectul Aiud. Si ma gandesc: oare domniile lor nu-si dau seama ca sufletul Il doreste pe Dumnezeu, ca lui Hristos Ii plac oamenii cu inima simpla?

Uita oare cuvantul Apostolului?

“ cunostinta insa semeteste, iar iubirea zideste iar daca i se pare cuiva ca cunoaste ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca . Dar daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.“ ( I Corinteni 8,1-3) ?

Ce dorim de la cei ce vor veni la Aiud? Sa–i viziteze pe sfinti si sa se informeze de suferintele lor si ale tuturor martirilor din perioada comunista (deci sa plece cu un bagaj de cunostinte deserte si semete, sa isi satisfaca setea nepotolita de spiritualitate confortabila) sau sa se inchine lor in duh si adevar si sa–si umple inimile de dragoste crestina si sa se impartaseasca de spiritualitea hranita din suferinta si jertfa ?

Sa-i ducem in amagire si sa creada ca ei de acum cunosc, uitand ca doar iubindu-L pe Dumnezeu si prin sfintii lui, putem primi de la El cunoasterea adevarata?

“Nu va inselati, fratii mei prea iubiti. Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este , pogorandu-se de la Parintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbra de mutare “ ( Iacov 1, 16-17 ).

Chiar nu se realizeaza ce responsabilitate enorma avem in fata lui Dumnezeu prin ceea ce se va face la Aiud ?

Ce fel de aluat va dospi cand oamenii vor pleca de la Aiud si vor merge la casele lor, in familiile lor, in mediul lor social? Chiar nu ne gandim ca putem rata ocazia de a le oferi o sansa in plus unor semeni de a descoperi dreapta slavire a lui Dumnezeu si a sfintilor Lui? Si nu ca Dumnezeu sau sfintii ar avea nevoie! Noi avem nevoie sa-i slavim drept ! Ei vor ca acum sa lucreze prin noi pentru altii. Sa avem smerenie pentru ca Dumnezeu sa poata lucra prin noi, fara noi!

Cuviosul Paisie Aghiritul spunea: “Daca vrei sa fii casnicul lui Dumnezeu, atunci nu trebuie sa fii aranjatul tau, ci angajatul Lui“.

Nu pot crede ca oponentii Parintelui Iustin ar putea ignora cuvantul Mantuitorului:

1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:

3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

14. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.

15. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Cred ca se potrivesc urmatoarele cuvinte ale Sf. Ioan Gura de Aur:

„Şi ce aş putea – zici tu – să răspund elinului?”. Aceste spuse; însă te gândeşte nu numai să le spui elinului, ci în acelaşi timp şi cum să te îndreptezi tu însuţi. Când elinul îţi cercetează viaţa ta, şi se scandalizează de aici, atunci îngrijeşte-te ce ai să-i răspunzi. Dacă el se poticneşte pentru altul, tu nu ai a da socoteală, dar când el se poticneşte şi se vatămă prin viaţa ta, atunci te găseşti în cea mai mare primejdie. Când tu îi vorbeşti de împărăţia cerurilor, însă eşti ca smintit după cele prezente; când te aude vorbindu-i de gheena, iar tu tremuri până şi de relele ce ţi-ar putea veni aici pe pământ, apoi atunci îngrijeşte-te ce ai să-i răspunzi! Când el vede toate acestea, te acuză şi-ţi zice: „Dacă iubeşti atât de mult împărăţia cerurilor, de ce nu dispreţuieşti cele prezente? Dacă aştepţi acel tribunal înfricoşat, de ce nu dispreţuieşti relele şi necazurile de aici? Dacă nădăjduieşti în nemurirea sufletului, de ce nu-ţi baţi joc de moarte?”. Când îţi va zice acestea, atunci îngrijeşte-te ce să răspunzi şi cum ai a te îndrepţi! Când te vede tremurând pentru pierderea banilor – pe tine, care aştepţi împărăţia cerurilor! –sau când te vede vesel şi încântat pentru un singur obol, când îţi vede sufletul abătut pentru puţin argint pierdut, atunci îngrijeşte-te ce vei răspunde, căci acestea sunt care îl scandalizează pe elin. Aşadar, dacă tu te îngrijeşti de mântuirea ta, în acelaşi timp şi de a lui, justifică-te de toate acestea, nu prin vorbe, ci prin fapte! Pentru vorbe nimeni n-a defăimat pe Dumnezeu vreodată, pe când pentru o viaţă rea şi desfrânată mii de blasfemii I se adresează. Aşadar viaţa să ţi-o îndrepţi, căci dacă de pildă îţi va zice elinul: „Şi de unde aş putea să ştiu că Dumnezeu a poruncit lucruri cu putinţă de a le face omul, când tu, care eşti creştin din strămoşi, şi care ai crescut în această frumoasă religie, nu faci nimic din ceea ce ar trebui să faci?”, atunci ce vei răspunde? Desigur că-i vei arăta pe alţii care fac aşa, pe monahii care stau prin pustietăţi. Apoi nu te ruşinezi tu, care mărturiseşti că eşti creştin, şi cu toate acestea îl trimiţi la alţii, căci tu nu poţi a-i dovedi că îndeplineşti cele creştineşti? Dar apoi şi acela ţi-ar putea răspunde îndată: „Şi ce nevoie am de a călători prin munţi şi prin pustietăţi? Că dacă nu este cu putinţă de a găsi în mijlocul oraşelor un creştin cu fapte bune şi încununat, apoi mare este vinovăţia unei astfel de vieţi, dacă urmează ca noi să părăsim oraşele şi să alergăm în munţi şi prin pustietăţi. Tu, însă, arată-mi un om cu femeie şi copii, şi cu casa lui, care să aibă o astfel de viaţă!”. Şi ce vei răspunde la aceste vorbe? Oare nu vei fi silit a-ţi pleca în jos capul şi a te ruşina? Însă Hristos n-a poruncit aşa, ci iată ce ne-a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). „Înaintea oamenilor”, zice, iar nu în munţi, nici în pustietăţi sau în locuri necălcate de picior de om. Acestea le zic nu hulind pe cei ce vieţuiesc prin munţi, ci jelind pe cei ce locuiesc prin oraşe, fiindcă au alungat virtutea din mijlocul lor. De aceea, vă rog ca înţelepciunea celor de prin munţi să o introducem şi aici, ca astfel oraşele să devină adevărate oraşe. Numai o viaţa sfântă şi neprihănită poate îndrepta pe elin; numai o astfel de viaţă ne poate scăpa de o mulţime de scandaluri. Dacă voieşti ca şi acela să fie izbăvit de poticniri, iar în acelaşi timp şi tu să te bucuri de plată multă, atunci îndreptează-ţi viaţa şi fă în aşa fel ca din toate părţile să lumineze, „aşa încât (oamenii) să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Numai aşa ne vom putea bucura de acea slavă mare şi negrăită, de care fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. ( Sf. Ioan Gura de Aur- Omilia 26 la Romani )

Este esential ca cei care vor veni la Aiud sa inteleaga, printre altele, si urmatorul lucru fundamental: anume ca intreaga viziune a Ortodoxiei este una pozitiva in fata mortii, a suferintei, asa cum ne-au aratat crestinii incepand de la incepurile Bisericii, cand, fiind vanati prin catacombe si dusi la chinuri si moarte, ei primeau toate acestea cantand.

“Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie“.

Este important ca cei care vor veni la Aiud sa-i imbratiseze pe sfintii inchisorilor din toata lumea si din toate timpurile, ci nu sa-i studieze numai intelectual .

Astazi, in aceste vremuri cumplite, avem nevoie de experienta ultimelor secole de sfintenie ortodoxa, Sfinti Parinti, mucenici, asceti.

Cei care vor veni la Aiud sa-si doreasca ca sfintii de acolo sa mijloceasca pentru ei la Dumnezeu, sa se intoarca acasa cu ravna buna, sa–si doreasca din adancul inimii, si nu din curiozitate, sa citeasca Vietile Sfintilor. Sa inteleaga ororile comunismului cu duhul.

Sa plece oamenii de la Aiud bucurandu-se de libertatea pe care o au de a lasa pe Hristos sa lupte pentru ei in mijlocul acestei lumi, unde taina faradelegii se lucreaza intens.

“Scriitorul rus Soloviov, in cartea sa “Convorbiri despre Antihrist si Sfarsitul Lumii“, prezinta sub forma unui roman venirea lui Antihrist. Acesta va convoca un Sinod Ecumenic in care va oferi tuturor religiilor ceea ce va crede el ca-si doresc. Ortodocsilor le va oferi, într-o Sfânta Sofia din Constantinopol restaurată, un muzeu al tuturor antichitilor crestine posibile, în care fiecare tip de obiect de valoare pe care l-au avut vreodată ortodocsii va fi asezat în muzeu. Menirea acestuia va fi să-i satisfacă în oarecare fel pe ortodocsi. De aceea, toată lumea va fi multumită, plecându-se si închinându-se lui Antihrist. Bineînteles că aceasta va însemna că oamenii vor fi multumiti cu acest aspect exterior care, din acest punct de vedere, reprezintă religia lor crestina.

Oricine este atras doar de acest aspect exterior - reprezentat prin tămâie, vesminte strălucitoare etc. - dintre toti, va cădea înaintea lui Antihrist mai grabnic decât altii…

Desigur, sunt diferite tipuri de sfârsituri. Când o tară se apropie de sfârsitul ei, se petrece o mare renastere duhovnicească, precum înaintea venirii comunismului în Rusia: au avut mari sfinti, ca Sfântul Ioan din Kronstadt, bătrânii de la Mănăstirea Optina si alti sfinti călugări si episcopi trăitori în acea vreme. Dar si multi altii la fel de râvnitori. Dar, cu toate acestea, societatea le-a stat împotrivă: devenise foarte occidentalizată si aproape anti-crestină. Astfel că renasterea a fost în cele din urmă înăbusită...

Gulagul, sau orice altceva din ceea ce s-a întâmplat în Rusia, au fost menite distrugerii Crestinismului, si în mare măsură chiar au reusit, deoarece acum Crestinismul este greu de aflat si înteles de oameni; iar în Vest, indiferenta, toleranta, libertatea si prosperitatea contribuie si ele la distrugerea oricărui fel de Crestinism. Rezultatul final, după cuvântul lui Soljenitân, este acela că în Răsărit crestinii devin mai puternici; după comunism ei au devenit mai puternici decât, noi cei din Vest, care avem toată această libertate. Dar nu trebuie să fim indiferenti la această slăbiciune; trebuie să-I dăm lui Dumnezeu lupta noastră”.

( extras din scrierile Cuviosului Serafim Rose )

Un adult ortodox, frate intru Hristos