“Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… (Trebuie) să umblam pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme. - Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-aCreştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie „ecumenica”, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din zilele de pe urma.
Stim, cu siguranta, ca aceasta incercare a lui Satan nu va izbandi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos pana la sfarsitul lumii si Il va intampina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihanita si nestricata de unirea nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a ne trage din sanul ei?
Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul de a fi dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire „ecumenica” a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca „nimic nu ne desparte cu adevarat” de toti ceilalti care isi spun crestini. Biserica Ortodoxa a supravietuit falsei uniri de la Florenta, si chiar a cunoscut, dupa aceasta, o perioada de prosperitate in exterior si de inflorire duhovniceasca in launtrul ei; dar dupa noua falsa unire, ce se urmareste acum, cu un elan sporit, va mai dainui Ortodoxia in afara catacombelor si a pustiei?
In timpul ultimilor zece ani si mai apoi, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de patriarhul Atenagoras si urmasii sai, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja ingrijorator de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recenta declaratie „ecumenica” a Patriarhiei Constantinopolului, „Marturisirea de la Tiateira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb., 1976) este indeajuns de graitoare spre a dovedi cat de mult s-a pierdut din constiinta ortodoxa de catre Biserica Locala ce era odata intaia intre Bisericile Ortodoxe la marturisirea adevarului lui Hristos; acest document sinistru arata doar cat de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiti in „crestinatatea” heterodoxa a Apusului, inainte chiar de Unirea formala ce inca se pregateste.
Radacinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc pana la renovationismul si modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. In Biserica Rusa, aceste tendinte au zamislit, pentru inceput, miscarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a incercat sa il inlature pe Patriarhul Tihon si sa „reformeze” Biserica intr-o maniera protestanta radicala, iar apoi - ca un urmas mai „conservator” al „Bisericii Vii” - institutia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la inceputuri, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia si telurile comuniste (conform scandaloasei „Declaratii” a Mitropolitului Serghie din 1927), si doar in ultimele decenii s-a aventurat, iarasi, pe taramul renovationismului ecleziastic, prin participarea sa activa in miscarea ecumenica. In Biserica Greaca, situatia a fost asemanatoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovationist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de catre Patriarhul Meletie Metaxakis de trista amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de catre lumea ortodoxa, si renovationistii au trebuit sa se multumeasca doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra catorva Biserici ne-slave.
Mari miscari de protest s-au ridicat impotriva reformatorilor, atat in Biserica Rusa, cat si in cea Greaca, cauzand diviziuni profunde, ce s-au pastrat pana acum in lumea ortodoxa. In Biserica Rusa, serghianismul a fost respins cu hotarare de catre vasta majoritate a episcopilor si credinciosilor, in frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; aceasta miscare „iosifita” s-a organizat. Mai apoi, intr-o oarecare masura, si a devenit cunoscuta drept „adevarata biserica ortodoxa”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, pana in ziua de astazi, invaluita de taina, insa, in ultimii ani, o serie de marturii surprinzatoare ale activitatilor ei actuale au ajuns la lumina, ducand la masuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei intai statator (Mitropolitul Teodosie), ca si cel al unuia dintre cei zece sau mai multi episcopi ai ei (episcopul Serafim). In diaspora, Biserica Rusa din afara Rusiei s-a angajat chiar de la inceputurile serghianismului, in 1927, intr-o pozitie anti-serghianista ferma, si, cu numeroase ocazii, si-a exprimat solidaritatea fata de adevarata biserica ortodoxa din Rusia, refuzand, in acest timp, comuniunea deplina cu Patriarhia Moscovei. Traditionalismul ei intransigent si neclintit in aceasta problema, precum si in altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii rusi ai Europei Apusene si ai Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al 20-lea, ei despartindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusa din afara Rusiei, cauzand astfel actualele deosebiri de „jurisdictie” din diaspora rusa.
In Grecia, miscarea de protest, printr-un instinct ortodox asemanator, a luat si ea denumirea de „crestini ortodocsi adevarati“. De la inceputurile ei din 1924 (cand s-a introdus reforma calendarului), miscarea a fost puternica mai ales printre calugarii, preotii si mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a parasit Biserica de stat a Greciei si s-a alaturat miscarii a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta isi urmeaza pana astazi viata si organizarea pe deplin independenta, cuprinzand circa o patrime din totalitatea crestinilor ortodocsi din Grecia, si poate peste jumatate dintre calugari si maici. Desi este cunoscuta popular ca „vechii calendaristi” („stilisti”), „adevaratii crestini ortodocsi ai Greciei” sustin un traditionalism ferm in viata si, in general, in gandirea ortodoxa, privind problema calendarului doar ca un prim stagiu sau ca pe o piatra de temelie a modernismului si reformismului.
In timp ce cancerul „ecumenist” roade astazi tot mai mult din ramasitele madularelor glasuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescanda este aratata, de catre cei mai simtitori membri ai jurisdictiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei si reprezentantilor Bisericilor anti-ecumeniste si anti-reformiste ale Rusiei, Greciei si diasporei. Unii, vazand ca jurisdictiile „oficiale” urmeaza in mod irevocabil o directie anti-ortodoxa, le abandoneaza ca pe niste nave ce se scufunda si vin in randul „adevaratilor crestini ortodocsi”; altii, nadajduind inca la o revenire catre orientarea ortodoxa, in ortodoxia mondiala, considera pentru moment a fi de ajuns sa isi exprime simpatiile pentru „adevaratii crestini ortodocsi” si sa protesteze cutezatori impotriva mentalitatii „reformiste” din jurisdictiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Intai Statatorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coarda sensibila in cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar daca raspunsul „oficial” la ele a fost, in mare masura, tacerea sau ostilitatea.
Astazi, mai mult ca in orice alta perioada a luptei de 50 de ani pentru pastrarea traditiei Ortodoxe intr-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei adevarate si intransigente ar putea fi auzita in intreaga lume si ar putea avea un efect profund asupra directiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, intr-adevar, este deja prea tarziu a impiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovationist si Unirea „ecumenica” ce zace in spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse sa paseasca indarat de la calea aceasta dezastruoasa, ce va duce la lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdictii ce o vor urma pana la capat; si in orice caz, persoane sau chiar comunitati intregi pot fi salvate, cu siguranta, de la aceasta cale, fara a-i mai mentiona pe acei heterodocsi ce si-ar mai putea afla calea catre sanul mantuitor al adevaratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanta vitala, deci, ca aceasta voce sa fie una a Ortodoxiei autentice, adica patristice. Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in focul unei dispute, ca pozitii fundamental ortodoxe sa fie exagerate de catre una din parti, si intelese gresit de catre cealalta, si astfel o impresie pe de-a-ntregul inselatoare se zamisleste in unele minti, cum ca cauza actuala a adevaratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replica de dreapta” la directia predominant de „stanga”, urmata acum de catre conducatorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politica a luptei actuale pentru adevarata Ortodoxie este cu desavarsire falsa. Aceasta lupta, din contra, a luat forma, in randul celor mai de seama reprezentanti ai ei de astazi - fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora - unei reveniri la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.
Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: ‚Drept cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa, ci se indreapta doar catre calea virtutii“. Dar poate ca cel mai clar este exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei, la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) - conversatie laudata de Sf. Ioan Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata“:
„Cu intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare - atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere, cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari“. Trezvia „il invata pe om sa umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere“.
Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”:
„Abstinenta excesiva este mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra „virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea izbavi). (Conversatii, II, capitolele 16, 2, 17).
Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” de astazi a adevaratei Ortodoxii este o intelegere intre extremele ecumenismului si reformismului pe de o parte, si a „ravnei fara cunostinta” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevarata Ortodoxie nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta. Aceasta moderatie a adevaratei Ortodoxii nu trebuie confundata cu indiferenta sau o stare de „caldicel”, ori cu orice fel de compromis intre extremele politice.
Spiritul de „reforma” este atat de predominant astazi, incat oricine ale carui vederi sunt hranite de „duhul vremurilor” va privi moderatia cea cu adevarat Ortodoxa ca apropiata „fanatismului”, dar cine cauta catre problema cu mai multa profunzime si foloseste standardul patristic, va gasi calea imparateasca a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un invatator ortodox al zilelor noastre nu ofera un asemenea model de moderatie graitoare si inflacarata, precum raposatul arhiepiscop Averchie al Jordanville-ului; numeroasele sale articole si predici respira duhul inviorator al adevaratei ravne ortodoxe, fara vreo abatere la „dreapta” ori la „stanga”, accentuand in mod constant asupra laturii duhovnicesti a Ortodoxiei celei adevarate. (Vezi mai ales articolul sau „Ravna sfanta“, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).
Biserica Rusa din afara Rusiei a fost asezata, din pronia dumnezeiasca, intr-o pozitie foarte avantajoasa spre a pastra „calea imparateasca” in mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al 20-lea. Vietuind in exil si saracie, intr-o lume ce nu a priceput suferinta oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra pastrarii neschimbate a credintei ce ii uneste norodul, aflandu-se, in mod firesc, straina intregii mentalitati ecumenice, care este intemeiata pe indiferenta religioasa si auto-satisfactie, pe bogatie materiala si internationalism fara de suflet. Pe de alta parte, a fost tinuta de la a cadea in extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaratia ca Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fara de har) de catre constientizarea profunda a faptului ca biserica serghianista din Rusia nu este libera; cineva, desigur, poate sa nu aiba nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situatiei ei este cel mai bine sa fie lasata unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Daca pare a exista aici o „contradictie logica” („daca nu ii tagaduiti Tainele, atunci de ce nu sunteti in comuniune cu ea?“), aceasta e o problema doar pentru cei rationalisti; cei ce se apropie de problemele bisericii atat cu inima, cat si cu cugetul, nu au nici o dificultate in a accepta pozitia aceasta, care este testamentul lasat Bisericii Ruse a Diasporei de catre inteleptul ei Intai Statator, mitropolitul Anastasie (+1965).
Traind in libertate, Biserica Rusa din afara Rusiei a socotit drept una din indatoririle ei de capatai exprimarea solidaritatii si a comuniunii depline cu subterana „Adevarata Biserica Ortodoxa a Rusiei“, a carei existenta este ignorata cu desavarsire si chiar negata de catre ortodoxia „oficiala”. La vremea randuita de Dumnezeu, cand vor trece incercarile teribile asupra bisericii si poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea intelege mai bine situatia Bisericii Ruse; pana atunci, tot ceea ce poate nadajdui cineva este, ca si pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere sa nu puna sub semnul intrebarii dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau sa nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele ramanand indelunga vreme in comuniune cu ea (pana ce neparticiparea ei la miscarea ecumenica a izolat-o si a facut sa devina un repros la adresa celorlalte Biserici, indeosebi in ultimul deceniu), si, pana in ziua de astazi, ele rezistand (cel putin pasiv) la incercarile de provenienta politica, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatica” si „necanonica”.
In ultimii ani, Biserica Rusa din afara Rusiei a mai acordat sustinere si recunoastere si „Adevaratilor Crestini Ortodocsi ai Greciei”, a caror situatie, de asemenea, a fost extrem de dificila si neinteleasa. In Grecia, intaia lovitura impotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atat de mortala precum „Declaratia” mitropolitului Serghie in Rusia, si din aceasta pricina a durat mai multa vreme ca constiinta teologica a grecilor ortodocsi sa zareasca intreaga ei semnificatie anti-ortodoxa. Mai mult, putini episcopi din Grecia au fost indeajuns de curajosi spre a se alatura miscarii (in vreme ce, in comparatie, numarul episcopilor ne-serghianisti de la inceputuri era mai mare decat al intregului episcopat al Bisericii Greciei). Si doar in ultimii ani, cauza vechilor calendaristi a devenit chiar „respectabila intelectual”, de vreme ce tot mai multi absolventi de facultate i se alatura. De-a lungul anilor, a suferit persecutii, uneori destul de puternice, din partea Statului si a Bisericii oficiale, si pana in ziua de astazi a ramas desconsiderata de catre cei „sofisticati” si fara nici o recunoastere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neintelegerile si dezbinarile interne au continuat sa slabeasca cauza vechilor calendaristi, precum si lipsa unui glas unic si unanim, care sa exprime sustinerea lor pentru Ortodoxia patristica. Totusi, pozitia lor fundamental ortodoxa nu poate fi negata, si nu pot fi intampinate decat cu bucurie asemenea prezentari glasuitoare ale ei, precum se pot vedea in articolul ce urmeaza.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unitati fundamentale a cauzei adevaratei ortodoxii din intreaga lume, fie in Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendaristi ai Greciei sau in Biserica Rusa din afara Rusiei, i-a facut pe unii sa gandeasca in termenii unui „front unit” al Bisericilor marturisitoare, spre a se opune miscarii ecumenice care a luat in posesie ortodoxia „oficiala”. Totusi, in conditiile actuale, acesta se va materializa cu greu; si, in orice caz, este o viziune politica asupra situatiei, ce priveste intr-o maniera prea exterioara semnificatia misiunii adevaratei ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva „ortodoxiei ecumeniste”, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai ortodoxiei celei adevarate din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica. Fie ca Dumnezeu sa isi tina zelotii pe calea imparateasca a adevaratei Ortodoxii, credinciosi Lui si Sfintei Lui Biserici, pana la sfarsitul veacului!”
Acest articol a aparut in original in The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu