Atitudinea Sfantului Grigorie Teologul la sinodul al 2-lea

Sf. Grigorie părăseşte, dezamăgit, casa arhiepiscopală

(…) Vestea despre testamentul lui Grigorie a alergat peste tot. Ortodocşii înţelegeau acum că nu-l vor mai avea prea multă vreme printre ei pe părintele lor duhovnicesc. Nobilimea creştină a oraşului s-a tulburat. Postunian, Stratighie, cei doi Paladie şi alţii discutau cu ardoare, căutând vreo soluţie.

- Nobile Postunian - a spus Stratighie -, să-i strângem pe cei mai buni medici; să-l ajute, sfătuindu-se între ei, pe sfântul nostru.

- Dar arhiepiscopul nostru nu suferă doar de boală trupească - a răspuns Postunian. N-ai înţeles bine, iubite Stratighie. E bolnav mai mult de amărăciunea cu care l-au adăpat episcopii… şi de asceza de zi cu zi.

Nobilul Avlavie, totdeauna de faţă la astfel de consfătuiri, îşi sprijinea capul în mâna stângă. Până acum tăcuse; acum însă vorbi:

- Cine-i poate convinge pe episcopi să nu-l mai amărască? Şi cine să-l convingă să nu se mai nevoiască atât de aspru?…

Vorbele lui Avlavie căzură ca fulgerul, arzând şi puţinele nădejdi că Grigorie va rămâne în viaţă şi în Constantinopol. Din 31 mai, aşadar, până pe 2-3 iunie, o mare dezamăgire i-a cuprins pe creştini, clerici sau laici. La fel şi în palatele împărăteşti, unde tânărul împărat ortodox era prea nevârstnic şi neiscusit pentru a înţelege sensibilitatea lui Grigorie.

Iată însă că se întrezări şi o rază de lumină. În foarte puţine zile, Grigorie şi-a revenit. De la ferestruica chiliei lui, dinaintea „Sfintei Irina”, privea biserica şi îşi revizuia răspunderile faţă de întrunirile sinodului, văzând în pridvorul bisericii episcopi răspândiţi, câte trei, câte cinci, discutând. Întrebă şi află pricina. În loc de lucrare şi discuţii serioase, la Sinod era doar zarvă, doar certuri… Numai aranjamente de culise şi intrigi. Trebuia, aşadar, să intervină cu orice preţ, să prezideze.

Ceea ce se şi întâmplă. Deja a doua zi, dis-de-dimineaţă, se afla la „Sfânta Irina”. O biserică sobră, impunătoare, dar plină de căldură. Nu era nici friguroasă. Acoperişul îl avea din lemn sănătos. O ridicase, măreaţă, Marele Constantin. O îngrijiseră meşteri şi clerici. Acolo se făceau întrunirile. Pe locul întâistătătorului – Grigorie. Mai gârbov ca altădată, mai palid şi mai slăbit, dar cu mintea limpede. Episcopii, de cum l-au văzut, au fost cuprinşi de emoţie. S-au nedumerit văzându-l în stare să stea de faţă şi să prezideze. Unii slăveau pe Dumnezeu, alţii se minunau de ce se întâmplă. Toţi şi toate se liniştiseră. Două-trei zile, certurile au lipsit. Dar numai atât. Episcopii cei răzvrătiţi şi-au venit în firea lor şi au creat o atmosferă insuportabilă. Oricât ar fi încercat Grigorie, aceştia o ţineau pe-a lor. Se ridicau în picioare, dădeau din mâni, strigau, ocărau, ameninţau… Împărţiţi în cete mai mici sau mai mari, toţi voiau să-şi impună părerea cu orice preţ, chiar şi cu forţa; să arate că au putere şi influenţă, că fac ce poftesc.

Văzând toate acestea, Grigorie era tot mai nefericit. A încercat să ţină lucrurile în frâu şi ceva-ceva a reuşit. Toţi îl respectau, mai mult sau mai puţin, şi îl aveau în faţă. Dar, chiar dacă nu prea des, şi el se descuraja. Nu putea răbda. Fugea către rugăciune. Se sfârşea pur şi simplu, cerând Duhului Sfânt să vină asupra lor, să-i înţelepţească pe cei trufaşi, să-i înmoaie pe cei împietriţi la inimă, să-i smerească pe cei iubitori de sine. Slujitorii lui îl vedeau noaptea: parcă se lupta cu Dumnezeu. Şi pe cât Duhul stătea departe, pe atât răul năpădea în Sinod, iar Grigorie cădea în descumpănire, se descuraja şi se amăra cumplit. Într-o noapte, puţin după miezul nopţii, diaconul Evagrie îl auzi, din chilia de alături, pe Grigorie jelindu-se:

Ne-ai uitat, Dumnezeul meu! Toate chinurile au venit asupră-ne, Hristoase, şi Tu stai deoparte! Cât să mai sufăr?

A doua zi dimineaţă – la locul lui, în Sinod. Şi ce coincidenţă! Episcopii, parcă şi mai întărâtaţi; îi arătau şi mai multă duşmănie. Strigau numai mizerii, pe care le mai auzea şi mulţimea strânsă în afara bisericii. Atunci, Grigorie îşi pierdu nădejdea. Pe jumătate mort, se ridică în picioare, dizolvă întrunirea şi murmură:

- Să fug, să fug de fiarele astea, să nu-i mai văd!

L-au ajutat – de-o parte Grigorie al Nisei, de alta diaconul Teodul. Tăcuţi, ajunseră încet-încet la chilie. Grigorie îşi privi hotărât însoţitorii:

- Gata, am terminat aici, plecăm din episcopie. Mergem la „Sfânta Anastasia”, la casa lui Avlavie.

Nimeni din cei adunaţi în jurul lui n-a cutezat să se împotrivească. Au pornit, aşadar, cu o mică trăsură. Cei ce se aflau împrejurul „Sfintei Irina” şi vecinii apropiaţi au aflat numaidecât şi au alergat, având o rea presimţire. Se strânsese popor mult şi se unise cu episcopii care îl cinsteau pe Grigorie. S-au năpustit asupra micii trăsuri a arhiepiscopului. L-au rugat, l-au implorat să rămână. Acela stăruia în ceea ce începuse. La stăruinţa aceasta, lumea a izbucnit în plâns. Îl plângeau pe Grigorie ca pe un mort. Şi într-adevăr, pentru ei murise, înţeleseseră bine.

A intrat în cunoscuta chilie a micii căsuţe de lângă biserica Anastasiei. Aici se simţea mai în voie. Nu-i lipseau conacele episcopale. Dintr-acestea avusese şi el şi le dăruise. De altfel, şi la episcopie îşi alesese doar o mică odaie, în care să doarmă. Majoritatea episcopilor, văzându-l plecând şi lumea rugându-l pe drum, îngheţaseră. Nu mai văzuseră nicicând un mare demnitar să-şi dispreţuiască atât de mult rangul ce i se cuvenea. Nu mai văzuseră atâta ataşament al credincioşilor faţă de părintele lor duhovnicesc. De aceea, şi întrunirile care au urmat a doua şi a treia zi au fost stăpânite de linişte. Grigorie a prezidat fără multă greutate. Un anume sentiment de vinovăţie pătrunsese chiar şi inimile celor mai împietriţi la suflet. S-au odihnit, deci, cu toţii. Şi cel mai mult avea nevoie de aceasta Grigorie.

Îşi arăta acum, ca un copil, întreaga lui bucurie că iubirea şi mila îşi găsiseră loc, în cele din urmă, la întruniri. Uitase de toate şi singurele lucruri care îl mai interesau era cum, cu puţinele lui puteri, să facă să înainteze rodnic lucrările Sinodului; cum să sfârşească cu pace şi chestiunile de ordine bisericească şi canoanele; cum să hotărască modul primirii în Biserică a schismaticilor şi a ereticilor de tot felul, cum să rânduiască problemele marilor averi bisericeşti. Iar lucrările – slavă Domnului! – mergeau din bine în mai bine.

Puternicii episcopi nou-veniţi îl tăgăduiesc pe Grigorie

O adiere limpede şi răcoroasă, aşadar, se simţea în Biserica Răsăritului. Aceasta n-a plăcut diavolului, care a înmulţit chinurile lui Grigorie şi greutăţile Bisericii. Apropiindu-se mijlocul lui iunie, Grigorie a fost lovit iarăşi de boală – la pat, fără a putea să se ridice, să urce în trăsură şi să meargă la „Sfânta Irina”. Acolo, neînţelegeri şi dezordine. Nimeni nu reuşea să se impună. Se aprindeau spiritele din chestiuni personale şi se înteţeau din nimic. Nici Grigorie al Nisei, nici Amfilohie de Iconiu, nici bătrânul Diador al Tarsului nu izbutiseră să ţină în frâu spiritele încinse.

În aceste zile rele ajunseseră în cetate, întârziaţi, episcopii din Egipt şi Macedonia, în frunte cu două personalităţi puternice: Timotei al Alexandriei, care abia luase locul fratelui său Petru, şi Asholie al Tesalonicului, care, indirect, reprezenta părerile apusenilor şi, desigur, ale lui Damas al Romei. Alexandrinii şi apusenii aveau un of comun. Văzuseră în ultimul an crescând rapid autoritatea episcopului Constantinopolului. Datorită influenţei capitalei şi datorită faimei lui Grigorie, Biserica Ţarigradului dobândea autoritatea pe care o avusese până atunci Alexandria şi ajungea la înălţimea Bisericii Romei.

Îţi aminteşti, iubite cititorule, că în urmă cu un an bătrânul Petru al Alexandriei fusese înşelat şi îl sprijinise pentru tronul Constantinopolului pe escrocul Maxim, lăsându-l la o parte pe Grigorie. Şi că Damas al Romei fusese, de asemenea, împotriva întronizării lui Grigorie. Iar acum îi scria lui Asholie şi îi cerea să intervină în Sinod, spre a nu fi întronizat Grigorie.

Aşadar, episcopii aceştia aparent urmăreau pacea Bisericii, dar altceva aveau în minte. Şi s-au înfăţişat cu o îndrăzneală şi o obrăznicie rar întâlnite. Ochii le vădeau patima ce fierbea în sufletul lor. Ceilalţi episcopi se aflau într-o situaţie dificilă, fiindcă nou-veniţii tăgăduiau multe dintre hotărârile luate de ei. Despre chestiunile teologice, desigur, nu au discutat; nu aveau curajul să atingă asemenea subiecte. Se agăţau de un canon al Sinodului I Ecumenic care oprea mutarea episcopilor. Susţineau cu patos că întronizarea lui Grigorie la Constantinopol reprezenta mutarea sa de la Sasima. Prin urmare, pentru ei, era necanonic. Cereau, deci, să se aleagă alt episcop pentru Constantinopol.

Toate acestea ajunseseră, mai mult sau mai puţin, şi la chilia lui Grigorie; a fost picătura care a umplut paharul. Slujitorii lui şi Avlavie se îngrijiseră să nu le afle pe toate, dar ceva-ceva tot aflase. Amărăciunea şi dezamăgirea îi sporeau necontenit. Într-una din zile, din motive de politeţe şi datorită faimei de mare teolog, câţiva dintre episcopii egipteni şi macedoneni l-au vizitat pe suferindul Grigorie la chilia lui. I-a primit cuviincios. Au discutat diverse. Îi auzea zicând una şi alta. La un moment dat însă, îşi deschiseră inima, din simplitate sau din remuşcare, şi îi spuseră limpede:

- Noi, frate Grigorie, n-avem nimic împotriva ta. Nici nu vom căuta să alegem alt arhiepiscop al Constantinopolului.

Încurcat, arhiepiscopul auzea şi nedumerirea îi sporea. Aceia îşi continuara justificările de neînchipuit:

- Ceea ce am zis înăuntrul şi în afara Sinodului a fost din pizmă. Episcopii răsăriteni nu ne-au socotit şi pe noi, şi tu ştii asta. I-au dat înainte singuri şi au hotărât fără noi. Acum o să le arătăm că se cade să ne ia şi pe noi în seamă…

Grigorie rămăsese fără glas. Întregul tărăboi, aşadar, era din pizmă! Aşa, ca să-ţi arăt cine sunt eu şi cine eşti tu! Atât de josnic… În loc să se bucure că, în sfârşit, pricina împotrivirii lor nu era el însuşi, ci pedepsirea celorlalţi răsăriteni, Grigorie a fost crunt dezamăgit de mentalitatea clericilor acelora. Se pare că n-a găsit curaj să le mai spună ceva. Ce rost mai avea s-o facă, cu mentalitatea pe care o aveau? Şi măcar aceştia aveau o ticăloşie oarecum naivă, căci mărturiseau de ce o fac. Dar ceilalţi, care nu-i putuseră înghiţi măreţia? Dar ceilalţi, care îl vedeau la Sinod şi se îmbolnăveau? Cu aceia ce era de făcut? Cât vor stărui în răutatea lor, în netrebnicia lor?

În zilele acelea critice, pe când nou-sosiţii episcopi şi ceilalţi se răzvrăteau înăuntrul şi în afara „Sfintei Irina” împotriva lui Grigorie, sărmanul Teolog rămânea ţintuit la pat. Voia să reacţioneze la cele ce se spuneau despre el. Prietenii săi din rândul episcopilor explicau cât puteau că Grigorie nu se mutase de la Sasima, de vreme ce nu slujise niciodată în episcopia aceea; nici măcar o Vecernie nu făcuse! Şi apoi, în Răsărit se făceau totdeauna mutări. Canonul Sinodului I Ecumenic împotriva mutării episcopilor fusese alcătuit pentru evitarea exceselor. Dar când mutarea era necesară? Când Biserica avea nevoie de ea? Toate sfârşiseră josnic.

Grigorie fusese canonic recunoscut şi întronizat de Sinod. Ba, mai mult, avea şi sprijinul lui Teodosie, al preaputernicului împărat. Însă Grigorie nu le socotea astfel. Ceasuri întregi s-a simţit precum calul închis în grajd, care bate din copite, neputând ieşi la loc liber, să fugă… Niciodată nu i-a părut atât de rău că e bolnav, ca acum. De ce îl împiedică să iasă afară, să-i găsească pe episcopi, să le explice, să-şi înfăţişeze argumentele, să le arate de ce este canonic, să-i convingă că nu-i pasă de tron şi de putere? Apoi, avântul îi scădea; se liniştea, se supunea mersului lucrurilor, zicând:

- Aşa voieşti… şi nu-mi ajuţi, Hristoase al meu. Vină, dar, orice rău asupră-mi, gata sunt să-l primesc.

Firea lui şi viaţa lui duhovnicească nu-i îngăduiau să se amestece în toate aceste uneltiri, să tragă sfori prin culise.

- În toată viaţa mea – spunea -, m-am luptat să dobândesc simplitatea inimii. Şi acum, că mi se apropie sfârşitul, să intru în jocurile de culise?! Nu, nu pot aceasta… Şi, de altfel, cum să-i conving pe aceştia, care-s împătimiţi după puterea care mie îmi face scârbă? Cum să-i conving pe aceştia, care ziua-ntreagă aleargă din poartă-n poartă, că cea mai mare faptă este nefăptuirea, viaţa isihastă de rugăciune?

Teofil, cel mai mic dintre toţi câţi erau alături de Grigorie, auzea acestea. Nu le pricepea bine şi credea că îi poate fi de ajutor:

- Las-mă pe mine, părinte, să merg. Le voi cădea la picioare, îi voi ruga să-ţi dea pace…

Grigorie zâmbi de simplitatea tânărului şi, fără să vrea, îi spuse vorbe amare:

- Aceştia, fiul meu, nu se schimbă. Au urât puterea cuvântului meu. Că pot teologhisi şi tâlcui despre Sfânta Treime… Ei nu pot înghiţi ceea ce lumea spune despre mine… Înţelegi, fiule? Însă toate acestea oare-s ale mele? Dumnezeu le dă, iar eu le lucrez. Toate câte le spun sunt spre slava lui Dumnezeu, nu caut slava mea. Nici teologia mea nu-i a mea… Spun ceea ce îmi descoperă Duhul, nu mintea mea…

Prietenii lui Grigorie au fost nevoiţi să se confrunte şi cu alt argument. În cercurile episcopilor, în biserica Sfintei Irina şi aiurea, se şoptea – chipurile – cu zdrobire de inimă:

- Grigorie, desigur, este om de seamă, dar, sărmanul, e atât de bolnav… Trebuie să se facă ceva. Ce să mai discutăm canonicitatea lui, de vreme ce nici la Sinod nu poate veni? Avem trebuinţă de un arhiepiscop şi un preşedinte al Sinodului sănătos…

Asemenea vorbe stricau minţile înguste ale multor episcopi, însă majoritatea, fie şi căldicică, îl accepta tacit pe Grigorie drept episcop canonic al Constantinopolului şi preşedinte al Sinodului.

(…) Dilema unei inimi sfinte

Grigorie, măreţ, slobozit de putere şi ranguri, s-a întors spre Sfântul Altar, şi-a făcut cruce, a murmurat câteva cuvinte de rugăciune şi a dat să plece. Încet, de parcă ar fi săvârşit cea mai mare faptă a sa, înainta spre ieşire. Nimeni n-a cutezat să spună ceva, nimeni n-a apucat să se dezmeticească. Cei care îl vor pomeni erau, desigur, mulţi, şi ar fi putut să-l ţină pe locurile lui cele înalte. Era de ajuns să fi spus o vorbă împăratului, şi acela ar fi închis imediat gura celor ce vociferau. Ştiau însă că pentru un lucru ca acesta trebuia să zică da şi el însuşi. Şi simţeau adânc înlăuntrul lor că Grigorie nu voia aceasta, că de-acum se hotărâse… şi n-au cutezat; de altfel, nici nu mai aveau cum; Grigorie le-o luase înainte.

La ieşirea din „Sfânta Irina”, s-a oprit brusc. Au alergat la el Teofil şi Eupraxie. Le-a făcut semn spre mica odaie de la subsol, de lângă episcopie. Aceştia l-au dus acolo şi a rămas înăuntru singur. Eupraxie pregătise mica trăsură şi aştepta afară, la uşă.

Între timp, adunarea sinodală se sfârşise, episcopii ieşiseră majoritatea afară, căutând din ochi încotro merge Grigorie.

Împietrirea de mai înainte le dispăruse, vorbeau cu glas scăzut – de parcă n-ar fi vrut să tulbure atmosfera generală de străpungere, creată de vorbele şi de hotărârea lui Grigorie. Mulţi se căiau deja că i se împotriviseră lui Grigorie – nu se aşteptau să ajungă să demisioneze. Alţii erau mânioşi pe ei înşişi că nu se ridicaseră, în biserică, să-i ceară să-şi retragă demisia.

Dar şi lumea, creştini şi păgâni, se strânsese puhoi împrejurul „Sfintei Irina”. Tulburarea, dezamăgirea venită din conştientizarea pierderii provocau confuzie.

Sfântul stătea, gânditor, pe un taburet. Îşi ţinea capul în mâini şi se gândea fără şir la ce făcuse. Două simţăminte se luptau înlăuntrul său, să-i pună stăpânire pe inimă. Bucuria îi curgea şuvoi înlăuntru, pentru că chinurile i se sfârşiseră, fie şi temporar, în urmă venea însă şi tristeţea, căci mintea şi inima îi erau la păstoriţii lui; la aceia care păstraseră Ortodoxia, la cei pe care îi făcuse ortodocşi şi la toţi pe care îi hrănise cu teologia lui. Îi iubise, i se făcuseră propriul lui trup şi acum trebuia să-i taie de la el, să-i părăsească. Asta îl durea cumplit. Se gândea, însă, şi la durerea pe care i-o pricinuiseră uneltirile şi căuta să se echilibreze. Apoi, inima i se umplu de-o mare amărăciune:

- Dar ce s-a petrecut, oare, cu episcopii? Lesne m-au întronizat şi lesne m-au dat jos, de vreme ce lesne mi-au primit demisia. .. Unul nu s-a ridicat să mă ţină, să nu plec. Chiar nu însemn nimic pentru ei?… Dar ce să-i faci, asta mi-e răsplata pentru câte am făcut, pentru câte am suferit…

Continua să se gândească, în tăcere. Inima când i se îngreuna, când i se uşura. Se ducea cu mintea la cei aproape trei ani cât lucrase în Constantinopol. Căuta să-şi amintească vreo greşeală însemnată pe care să o fi făcut. Şi-a amintit vremea în care venise în capitală împăratul. S-a străduit să-şi amintească: oare se purtase slugarnic cu acesta? Oare îi sărutase mâna, ca ceilalţi episcopi, după protocolul imperial? Oare îşi trimisese prietenii avuţi să ceară favoruri de la împărat? Oare dăduse aur împăratului? Oare îşi pierduse vremea cu vreun neîncetat du-te-vino la împărat, să-şi asigure tronul?… Nimic din acestea nu făcuse.

Stătuse la înălţimea celui mai demn şi mai cinstit episcop. De aceea îl şi preţuiseră atât de mult la palat – împăratul, eparhul, judecătorii, senatorii şi ceilalţi ofiţeri. Toţi, fără excepţie, creştini sau idolatri.

După o vreme, s-a simţit mai uşurat. Şi-a ridicat fruntea şi a privit înjur. Şi-a amintit unde se află şi s-a ridicat, fără grabă.

(…) Mărinimia lui: se îngrijeşte să-i împace pe clerici cu poporul

Aşa cum îl ţineau credincioşii, pe mâini, a fost dus la „Sfânta Anastasia”. Dimpreună cu aceştia îl aclamase şi-l jelise lumea întreagă – toţi câţi se aflau pe drumul cel mare, în Piaţa lui Constantin şi în multele prăvălii din centrul cetăţii.

Manifestările nu s-au oprit însă aici. Mulţi clerici şi mireni au pornit ameninţător spre anumiţi episcopi pe care-i considerau răspunzători de cele întâmplate. Câţiva episcopi, scârbiţi de purtarea confraţilor lor şi dezamăgiţi de demisie, s-au ridicat şi au plecat din Sinod şi din oraş. Tulburările pătrunseseră şi în Biserici. Episcopii care se purtaseră urât cu Grigorie primeau ocări şi batjocură de la credincioşii mai aprinşi de mânie. Le era greu să se mai deplaseze şi să slujească. Nici mai mult, nici mai puţin, lucrurile mergeau către schismă. Era de ajuns doar un semnal al lui Grigorie, şi toată mulţimea credincioşilor ar fi fost cu el, de partea lui, fâcându-şi propria lor Biserică, separat!

Însă credincioşii aceştia nu-l pricepuseră pe Grigorie, deşi erau gata de orice de dragul lui.

Două zile, Grigorie a rămas zăvorât în chilie. Nimeni nu l-a văzut, nu a vorbit cu nimeni. Rămăsese singur cu Dumnezeu, să se roage şi să-şi adâncească hotărârea. Ceasuri întregi îl încerca frica: nu cumva greşise? Ai lui îi auzeau de afară rugăciunea:

- Dumnezeul meu, rogu-Te, să nu mă afle vreun rău acum, că plec; destul acestea!

În rest, stăpânea liniştea şi seninătatea. Doar „Doamne miluieşte”, din străfunduri. Ai lui nu auzeau, dar ştiau.

În ceasurile de noapte, de linişte absolută, când vulturul Duhului priveghea şi se ruga, au băgat de seamă o dată o lumină lină apărând din centrul chiliei, ceva ca un norişor prealumnios ieşind de-acolo. Erau clipe în care Grigorie se umplea de lucrările dumnezeieşti cu care îl cerceta Sfântul Duh, cu Care vorbea cu adevărat.

A treia zi a ieşit la lumină, după ce gustase din belşug lumina dumnezeiască. Era oarecum bine dispus, dar veştile l-au întristat adânc. Ceruse să afle ce se petrece în cetate, cum mai merg treburile bisericeşti. Vrând-nevrând, ai lui l-au înştiinţat despre cele petrecute – purtarea furioasă a credincioşilor faţă de episcopi, scandalurile zilnice dinăuntrul şi din afara bisericilor, confuzia ce domnea între sinodali, care acum se împărţiseră şi mai adânc şi se învinuiau unii pe alţii de tulburarea Bisericii.

La auzul acestora, s-a cutremurat pentru o clipă, dar numaidecât şi-a venit în fire. Era vremea unui alt dar care va arăta mărinimia sfântului. A trimis oameni şi i-a înştiinţat pe toţi responsabilii bisericeşti din cetate. I-a adunat în leagănul Ortodoxiei – „Sfânta Anastasia”. Le-a explicat, i-a implorat să înceteze protestele şi urâciunile împotriva episcopilor, să primească hotărârea lui, să se împace, să nu mai răspundă cu ură la reaua voire a duşmanilor lui. Ajunsese să-i laude şi pe cei ce nu meritau, doar-doar le va înmuia şi îi va aduce spre împăcare. După-amiază şi în ziua următoare a început a vizita bisericile în care se adunau credincioşii. Acolo, înaintea credinciosului simplu, care însă lesne este dus de val, se umplea de o emoţie pe care nu şi-o putea ţine în frâu. Îşi deschidea inima înaintea lor şi adesea ochii îi vărsau lacrimi pentru cei ce erau cununa lui, dovada izbânzii lui. Îl sfâşia iubirea lor curată şi le răspundea asemenea. Îi mângâia în necazul lor, că-şi pierduseră părintele duhovnicesc; şi i-a încredinţat:

- Nu vă tulburaţi şi nu vă întristaţi că plec. Vă proorocesc în ceasul acesta că şi fără mine veţi spori în credinţă… Însuşi Duhul mi-a dezvăluit aceasta; cu voi va fi. Un lucru voiesc de la voi: păziţi curată credinţa în Sfânta Treime, precum v-am învăţat. Şi încă ceva: amintiţi-vă de pietrele care au fost azvârlite în mine…

În asemenea clipe îşi pierdea cumpătul. Lacrimile îi curgeau pe obrajii adânciţi, supţi, iar emoţia trecea în credincioşi şi toate sfârşeau în lacrimi. Însă lacrimile acestea, cu toată amărăciunea lor, ardeau patimile şi înseninau inimile, inimi care erau de-acum gata să ierte şi să caute pacea.

Cruciada lui Grigorie pentru împăciuire a reuşit pe deplin. Duhurile s-au înseninat, episcopii au răsuflat uşuraţi, mulţumiţi. Lucrările acestea împăciuitoare i-au înţelepţit pe cei mai mulţi dintre episcopii care îl loviseră pe Grigorie. În cele din urmă, au început şi aceştia să întrezărească măreţia şi altruismul care îl anima… Fie şi în ultimul ceas, tot era ceva… o mângâiere pentru Grigorie.

La Sinod nu s-a mai dus. S-a întâlnit însă cu mulţi episcopi, pe care i-a jurat să se împace întreolaltă. Mai mult, stăruia să explice cu orice prilej că pleacă de bună voie, nu pur şi simplu pentru că îl alungă vrăjmaşii lui. Nu se cade, aşadar, ca vrăjmaşii aceştia să considere drept o victorie demisia lui, căci însuşi o voise; de aceea o şi făcuse.

Majoritatea episcopilor, şi întâi de toate cei care îl cunoşteau pe el şi de Dumnezeu insuflata lui teologie, nu puteau să se gândească la alt arhiepiscop pe tronul Constantinopolului şi în catedra Sinodului. Se jeleau pur şi simplu şi erau arţăgoşi cu oricine li se părea suspect că a contribuit la această turnură a evenimentelor.

Îşi ia rămas bun de la toţi şi îşi face apologia lucrării lui în cetate

Sâmbătă seara s-a închis iară în chilie. Vestise că a doua zi, ultima duminică din iunie, va liturghisi la catedrala Sfânta Irina. Zilele treceau. Se grăbea să plece. Câtă vreme rămânea în cetate, nici nu cutezau să aleagă vreun succesor la tron, nici Sinodul nu mai lucra normal. Trebuia aşadar să le dezlege mâinile, care le fuseseră legate de respectul faţă de persoana lui şi de frica – sau, pentru unii, nădejdea – că se va răzgândi: nu cumva să-şi schimbe părerea şi să vrea să rămână, retrăgându-şi demisia. Căci, într-adevăr, dacă ar fi voit, putea schimba cursul evenimentelor şi în ceasul acela. Poporul era cu el, cei mai mulţi dintre clericii oraşului de asemenea, la fel şi mulţi dintre episcopi. Dar nu se mai punea problema.

S-a ridicat din pat istovit de strădania de-o zi întreagă de a împăca şi a potoli spiritele, dar nici mintea, nici nervii nu-l mai ascultau. S-a lăsat puţin pradă somnului. S-a trezit după miezul nopţii şi s-a rugat. Apoi, înţelept, a luat lucrurile de la început:

- Doamne, luminează-mi mintea să văd limpede. Iubesc mult – însuţi ştii – turma Ta şi aş avea multe de făcut aici. Dar iată cum se întâmplară lucrurile, cu atâta ură împotriva mea, atât de bolnav… cum să rămân? De altfel, pururea voi vorbi despre Tine, Preasfântă Treime; gura mea va tâlcui şi se va lupta pentru Tine. Cât despre Biserică… voi plânge pentru ea, ce altceva aş putea face? Să mă mai lupt iar cu episcopii, nu mai îndur. Mă ia leşinul de fiecare dată. Mi-e ruşine s-o zic, dar câţiva dintre ei sunt lupi, puşi pe căpătuire… Îngăduie-mi să merg la liman… M-am păgubit, pe marea aceasta învolburată, Hristoase, Împăratul meu, de viaţa cea întru liniştire… de a mă ruga ore nesfârşite, de a mă încredinţa Ţie, de a vieţui doar Ţie, de a Te respira doar pe Tine… M-ai lăsat, Hristoase, fără fericita dulceaţă a strălucirilor luminii Tale dumnezeieşti… Mi-e atâta dor de asceză şi de rugăciune… Acolo nu mă vor mai afla vrăjmaşii… Acolo nădăjduiesc să mă miluieşti iarăşi, să-mi trimiţi lumina Ta, să-mi îngădui iarăşi să vorbesc cu Tine, să Te văd în strălucirea Ta dumnezeiască cu ochii inimii, pe care Tu să mi-i curăţeşti de patimi… Îngăduie-mi să merg în locurile cele sălbatice, căci doar acolo voi putea fi cu desăvârşire lângă Tine… Acesta-i limanul pe care l-am dorit pururea… Acolo n-o să mai am cinstiri şi bătăi din palme, tronuri şi palate… Îmi va fi de-ajuns Duhul Tău cel Sfânt, Acesta şi nimic altceva… Spre viaţa aceasta sihăstrească, nădăjduiesc, m-ai chemat atunci când mi Te-ai arătat în vis, pe când eram tânăr, dar şi când, lângă Rhodos, mă înecau valurile.

Multe I-a spus lui Dumnezeu şi mult l-a ascultat Dumnezeu, în cele din urmă, nu a schimbat întorsătura lucrurilor.

Ar fi plecat numaidecât, dar fără rămas bun şi fără o apologie a lucrării lui de trei ani în Constantinopol. Aceasta s-a întâmplat în acea ultimă duminică din iunie, la „Sfânta Irina”. Biserică mare, lume multă, cei mai mulţi dintre episcopi stând de faţă, de asemenea şi mulţi ofiţeri. Marele teolog a liturghisit cu mare cuviinţă; cu o atâta şi o asemenea cuviinţă, încât a atins străfundurile inimilor tuturor. Atmosfera era încărcată. Despărţirea iminentă năştea emoţie, care încet-încet s-a prefăcut în străpungere duhovnicească, tainică. Vasul cel preasfânt al Duhului, Grigorie, era vlăguit aproape cu totul, dar stătea şi liturghisea drept, întărit de puterea lui Dumnezeu.

Ajungând Liturghia la sfârşit, toţi aşteptau cu nerăbdare şi durere ultimul cuvânt al celui mai mare poet şi teolog al Bisericii şi toţi aveau încredinţarea lăuntrică cum că teologul ce le stătea înainte era sfânt şi luminat de sus. Ştiau şi că – secret obştesc – de omul acesta unii se folosiseră fără ruşine şi-l siliseră să plece. De aceea, simţământul amărăciunii pătrundea şi lua locul evlaviei liturgice a poporului.

A rostit apoi şi otpustul – „Pentru rugăciunile…”. Stătea mai jos de uşile împărăteşti, înaintea lor. Îi privea cu o iubire profundă, uşor gârbov, cu o privire negrăit de limpede, barba albă curgându-i pe piept, fruntea dreaptă, luminată lin – înfăţişare de om sfânt. Toţi îşi ţineau răsuflarea.

A vorbit liniştit, cu toate că înlăuntrul lui se învălmăşeau puhoi de simţăminte şi stări sufleteşti.

- Îmi voi face apologia - spuse, privindu-i pe episcopi şi pe dregători -, darea de seamă privitoare la lucrarea mea aici, în capitală.

Şi, îndată ce privirea îi căzu pe credincioşii simpli, grăi:

- Apologia mea sunteţi voi; voi ştiţi totul, voi să adeveriţi dacă tot ce v-am spus a fost adevărul; voi sunteţi cununa mea şi slava mea. Da – spuse întorcându-se spre episcopi -, marea şi dreptmăritoarea turmă a capitalei era risipită, aproape nu exista… Îşi uitase credinţa. Şi aţi venit, fraţilor, în cetate, admirând bisericile pline, buna rânduială, psalmodia, căldura credincioşilor, dreapta credinţă; Dumnezeu este slăvit cum se cade… Câţi ajung acum aici nu-şi cred ochilor… Minunată prefacere, neînchipuită… Se întăreşte credinţa ortodoxă, se propovăduieşte dreapta învăţătură.

S-a oprit puţin să răsufle şi, cu o încredinţare de nezdruncinat, dar şi cu mândrie, a continuat:

- Acestea le-am adus, fraţilor; acestea le-am făurit eu aici, în capitala cea mare, în buricul pământului, care stăpâneşte şi uneşte Răsăritul şi Apusul. Aici îi întâlneşti pe toţi şi pe toate. Orice putere şi stăpânire este aici, se întinde pretutindeni. Orice credinţă se întemeiază şi se urzeşte aici în capitală, se impune în toate cetăţile. De aceea am ostenit atât, de aceea am suferit atât, de aceea am fost lovit cu pietre, ca să zidesc lăcaşul Ortodoxiei, puternic, tare… De vă îndoiţi de ceea ce spun, priviţi poporul din jur, întrebaţi preoţii, citiţi-mi învăţătura ce se răspândeşte pretutindeni…

Toţi ascultau cu luare aminte şi nimeni nu cuteza să-l întrerupă pe vorbitor, precum se întâmpla adesea la omiliile lui. Şi în vreme ce-şi înfăţişa faptele, a fost ajuns de tristeţe. Şi-a amintit câte vorbe urâte răspândiseră cei răi de gură în popor şi învinovăţirile pe care i le aruncaseră; cele despre laşitate, că se purta – chipurile – cu defetism înaintea arienilor şi a vrăjmaşilor lui; că nu avea îndrăzneala de a-şi înfrunta vrăjmaşii, de a-i pedepsi pe eretici… că nu se purta ca un nobil, cu autoritate şi lux, care se potriveau rangului lui. Nu a şovăit să amintească cum că unii îi caracterizau cuvintele şi purtarea drept curveşti. Până aici ajungeau cu jignirile! Le-a explicat pe cât a putut purtarea sa, simplă, cuviincioasă. Nu se cădea să se răzbune înaintea nemernicilor de arieni; era mai mare trebuinţă de pace decât de război; fastul exterior şi luxul nu le-a iubit niciodată. Câţi au vrut să înţeleagă, înţeleseseră; ceilalţi rămaseră încrâncenaţi.

A crezut că prezenţa atâtor episcopi şi atâtor oameni ai Bisericii impune prezentarea, foarte pe scurt, şi a teologiei pe care o dezvoltase prin excelenţă la Constantinopol. Să spună, deci, ce chestiuni teologice ale vremii l-au preocupat şi ce soluţie le-a dat. Trebuia ca toţi să ştie exact ce învăţase.

Ştia că lucrul acesta e de mare însemnătate, căci toate câte le propovăduise erau rodul luminării Duhului Sfânt, deveniseră deja credinţa şi învăţătura întregii Biserici: triadologia, pnevmatologia, risipirea neînţelegerilor legate de termenii „ipostas” şi „persoană”, distincţia dintre fire şi însuşiri în ceea ce priveşte Persoanele dumnezeieşti şi celelalte lucruri, la care ne-am referit în capitolele anterioare.

Amărăciunea l-a împuns iarăşi şi şi-a întors cuvintele în altă parte:

- Să-mi zică, dar, cineva dacă prin rangul meu am vătămat norodul, de-am urmărit ceva pentru mine însumi, de mi-am aşezat oamenii în slujirile de seamă, de-am împovărat băneşte Biserica… Am ţinut, prieteni, preoţia deasupra tuturor acestora, n-am dat pricină să fie defăimată. M-a văzut oare cineva iubind puterea? M-am purtat cu trufie? Am alergat să urc pe tronuri? M-aţi văzut vânturând uşile palatului, deşi îngăduit mi-era să merg oricând aş fi poftit?

Sosise ceasul să-şi ceară plata tuturor acestora:

- Plata, iubiţilor… doar nu mă veţi lăsa fără de plată; am lucrat cu bună credinţă virtutea… Ce cer, aşadar, drept răsplată? Să-mi îngăduiţi să mă odihnesc, să-mi cinstiţi albul tâmplelor şi al bărbii, înţelegând că trebuie să vină şi ceasul plecării mele. Îmi vedeţi dar, şubreda sănătate; abia de pot sta în picioare şi de pot vorbi. De-ajuns cu prezidările şi cu sălbaticele valuri ce au venit asupră-mi. Să unesc Răsăritul şi Apusul – aceasta am voit-o; dar fraţii s-au răzvrătit împotriva mea. Pe de-o parte m-aşezau în tron, pe de alta căutau să mă alunge de pe el. Ce să zic?… Căutaţi-vă arhiepiscop pe plac, iar mie daţi-mi pace. Mare greşeală, însă, să căutaţi retori în loc de preoţi, păzitori de vistierii în loc de păstori de suflete, popi cu putere lumească în loc de preoţi sfinţi… Faceţi-mi aşadar bucurie şi îngăduiţi-mi să merg cu pace în pustie!

Cuvântul pe care Grigorie l-a rostit în dimineaţa aceea aduna în sine o mulţime de lucruri şi de simţăminte aprinse. Prăpăd simţea în sinea lui, căci multe i se îngrămădeau în inimă şi în minte, căutând ieşire, căutând să prindă chip şi să se prefacă în cuvinte. Dar aceasta nu le era cu putinţă tuturor, ci doar puţinora. Se cădea să mai şi sfârşească oarecând şi să-şi ia rămas bun. Dar de la cine să înceapă a-şi lua rămas bun? A început de acolo de unde se cădea, de la iubirea lui cea mare ,,Anastasia”:

- Rămas bun, iubita mea Anastasia, lăcaşul învierii Ortodoxiei. Rămas bun, biserică cea mare a Sfintei Sofia; rămas bun, „Sfinţilor Apostoli” şi tu, catedrală a mea iubită („Sfânta Irina”), a cărei înălţime dă naştere pizmei tuturor. Rămas bun şi vouă, episcopilor sinodali, preoţilor, melozilor şi psalţilor, diaconiţelor şi fecioarelor, şi vouă, celor ce trăiţi în feciorie, în iubirea de săraci şi de orfani. Rămas bun…

Şi îndată emoţia l-a cuprins, înecându-l. S-a oprit, încercând să se stăpânească, apoi a urmat:

- Rămas bun, iubiţii mei fraţi, care m-aţi primit şi m-aţi adăpostit, care mi-aţi stat alături şi mi-aţi purtat de grijă în bolile mele. Rămas bun şi vouă, celor ce vă îmbulzeaţi să mă auziţi şi să-mi scrieţi cuvintele. Rămas bun, preaputernice împărate; rămas bun şi ţie, palatule împărătesc, dregătorilor şi slujitorilor. Aplaudaţi-l pe retor, strigaţi-vă entuziasmul, căci nu mă veţi mai auzi… Îmi voi curma cuvântul, însă nu pentru totdeauna! Dacă nevoia o va cere, oriunde aş fi nevoindu-mă, iarăşi mă voi prinde în lupta pentru adevăr!

Salutul îi deveni atotcuprinzător:

- Rămas bun, Răsăritule şi Apusule. M-am luptat pentru binele vostru şi-s nevoit să-mi las tronul. Dar oricine îşi pierde tronul cel de-aici, mai înalt tron dobândeşte în cer. Bucură-Te, Treime Sfântă, frumuseţea mea şi râvna mea, rămâi întru poporul acesta şi mântuieşte-l!

Rămăsese cuvântul cel de pe urmă. De Dumnezeu insuflatul părinte n-a putut să nu le ceară:

- Fiilor, păziţi cele ce v-am învăţat şi amintiţi-vă împroşcările cu pietre asupra mea. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin.

Aşa îşi pecetlui uriaşa sa lucrare din Constantinopol. Obştea, episcopii, dregătorii şi norodul fuseseră înecaţi de emoţie şi singurul lucru pe care l-au mai putut face a fost acela de a se minuna de sfântul bărbat şi de a plânge înlăuntrul lor pierderea lui.

Clipa era sfântă şi măreaţă, nu era loc de împotriviri… Precum în vremea înmormântării oamenii stau împrejurul iubitului lor frate adormit, fără a-i cere să se întoarcă iarăşi la viaţă, tot astfel nici pe lângă Grigorie nu stăruiau cerându-i să-şi schimbe gândul.

După ce şi-a sfârşit cuvântul, a rămas preţ de o clipă privindu-i cu dragoste şi nostalgie pe iubiţii lui credincioşi, turma sa. Îi iubise mult şi suferise mult pentru ei. De acum nu-i va mai vedea… Ce a gândit, ce l-a durut mai mult în clipa aceea – nu ne-a spus-o.

S-a înapoiat în Sfântul Altar, s-a lăsat pe primul scaun pe care l-a găsit… Era îngrozitor de istovit, sleit de puteri. A trecut destulă vreme până să-şi mai vină în fire. L-au ajutat să-şi scoată sfintele veşminte şi apoi, sprijinindu-l, au ieşit prin uşa cea dinspre miazăzi a „Sfintei Irina”. L-au urcat în mica trăsură şi au pornit. Când s-au apropiat de Augusteu, Eupraxie a întrebat cu glas scăzut dacă vor intra înăuntru la împărat şi la eparh, care se înapoiaseră deja de la „Sfânta Irina”.

- Nu, fiule, de-ajuns… la chilie; ce să caut eu – biet provincial străin – în palate?…

Calul a trecut la pas pe lângă hipodrom şi au intrat pe drumul cel mare. Au lăsat în urmă Piaţa lui Constantin şi au ajuns grabnic la conacul lui Avlavie. Ieşiseră cu toţii să-l vadă… să le zică o vorbă; însă era sleit de puteri. L-au dus de-a dreptul în casa cea mică şi l-au băgat în chilia lui. S-a lăsat pe patul de lemn şi abia a mai şoptit celor din jur:

- Mâine, mâine o să plecăm”.

(din: Stelianos Papadopoulos,“VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002)

- material trimis de Ovidiu L.