Magda Ursache: "Dalbul de pribeag".

                                                  Petru Ursache - "Dalbul pribeag"

„Dacă tot murim cu totul/ înviem apoi de tot?”
Cezar Ivặnescu

„Viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă/ acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai putem despărţi/ niciodată niciodată/ oh salvie levănţică iasomie/ trandafir”
Virgil Mazilescu

De data asta, „dalbul de pribeag” e blîndul şi bunul meu Petru. În riturile de trecere, aşa este numit cel trecut dincolo. Mă supun cutumei ortodoxe, atît de liniştitoare pentru suflet, pas cu pas, pe tot parcursul celor 40 de zile. Imaginea românească a „trecerii” (o spune Petru Ursache în toate studiile lui de etnologie) nu e deloc inferioară altora. S-a lipit de noi eticheta de primitivi, anonimi şi analfabeţi pe deasupra; Bram Stocker ne-a pus pecetea: ăia care cred în strigoi, idee preluată de eseişti improvizaţi în antropologi, care nu cunosc nici măcar alfabetul „trecerii” carpatine.

Citez din antologia noastră, Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Junimea, Iaşi, 1992: „Casa omului arhaic nu era o maşină de locuit, ci, ca tot ce imagina şi făcea el, un punct de intersecţie între mai multe niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o casă, omul arhaic nu se izola de Cosmos, ci, dimpotrivă, venea să locuiască chiar în centrul lui”. Şi aici Petru U. Îmi suflă în ureche: „Cauza tuturor lucrurilor e Dumnezeu şi nu se întîmplă nimic fără voinţa Lui: aşa a lăsat El să fie. Mă urmăreşti, Magda? Ţăranul nostru îşi construia ritualic spaţiul, în spirit sacru, bucată cu bucată. Îşi sfinţea fîntîna şi grajdul, stîna, livada...Identifica acest spaţiu, idealizîndu-l, cu peisajul paradisiac. Raiul e ca un picior de plai, ştii tu. Locul străin, « unde Dumnezeu nu se pomeneşte », e tabu, stăpînit de spirite rele. « Veşnicia s-a născut la sat ». Să-ţi traduc ce-a spus Blaga? Satul e natură, or natura are acest privilegiu, al eternităţii. În sinea lui, satul trăieşte în veşnicie şi-n «zariştea mitului». Metafore blagiene? Oare filosofiei îi sunt proprii numai conceptele, nu şi metaforele?” 

Deci „dalbul de pribeag” nu bîntuie, ci vine. Vine să dea grîu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa casei, o felie de pîine proaspătă, să miroasă un fir de busuioc... Le găseşte pe glaful lat al ferestrei, unde şi-a scris ultima carte. În picioare, vertical. 

„Dependent de drogul scriptic” ca Gheorghe Grigurcu şi vrînd să mă protejeze (aşa cum a făcut-o în toţi cei 50 de ani, de cînd suntem împreună) mi-a spus că e un fleac de „procedură”. Nu m-a avertizat nimeni ce riscuri presupune un stent, n-am semnat nimic. Aş fi acceptat? Oricum, m-aş fi sfătuit cu alţi medici. Însă Petru vroia să rezolve problema repede şi să plece la Sinaia, să-şi încheie cartea, Istorie, etnocid, genocid. Singur între doctori, el a luat decizia. Nu l-am văzut pe medicul specialist în cardiologie intervenţională la înmormîntare. Dacă ar intra asta în fişa postului, poate că...

Primele cuvinte, după coma indusă, din care a ieşit pe 13 iulie:

- N-o să mai scriu, n-o să mai citesc...

- Ba o să scrii, o să citeşti, ai să termini ce-ai început. Şi el, ca un ecou:

- Ai să termini ce-ai început”.

Cu scrisul mărunt şi ordonat (îi spuneam „scrisuleţul”, era extrem de personalizat) a caligrafiat foarte concentrat (fişa o păstrez în rama oglinzii): Godea-Goma. De ce? „Pentru eufonie”. Silvia Godea, medicul rezident în cardiologie, cu o strălucită carieră în faţă, sunt sigură.

Şi, în continuare: Eliade-Goma, Eliade-Eminescu, Cioran-Eminescu...

- Ce scrii tu acolo, Petru?

- Îmi organizez spaţiul meu literar.

Sacru, aş adăuga. Ce şi-a dorit cu adevărat e legat de cărţi, ale lui şi ale mele, deopotrivă. Cîtă vreme a scris Omul din Calidor, s-a gîndit să ajungă la Paris, în pragul lui Paul Goma şi să-i întindă cartea. Am fi făcut-o dacă, atunci, Goma n-ar fi fost bolnav. Nu ne-am mai dus.

„Iubită Magda, Ne alăturăm şi noi, Ana şi cu mine, la doliul după dragul nostru Petru Ursache. Neaşteptată – pentru noi – a fost plecarea lui. El însă va rămîne, pentru mine, prin Omul din Calidor, în veci (un în veci ceva mai scurt decît al lui).

Te îmbrăţişăm, dragă Magda, Ana şi cu mine, cu toată frăţietatea.

Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Petru Ursache.

Ana şi Paul” (8 august, 2013, 9:28 AM)

Înainte de a se interna, în spital, scrisese o serie de texte completînd „Istorie, etnocid, genocid”, printre care „Drama generalilor” (numai la Aiud au fost închişi 52 de generali; atunci, puşcăria însemna condamnare la moarte) şi Drama Academiei. Aşadar, în anii '50, trebuiau distruse apărarea ţării şi inteligenţa. Şi pentru că a scris despre toate astea cutremurat de durere, după anestezie se credea deţinut politic, într-un pat de închisoare, el însuşi schingiuit bestial. Nu vedea cerul de la Terapie intensivă, fereastra era plasată în spate. Ultimele lecturi, în spital, fuseseră teribile: Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne! Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului , Bucureşti 2012 şi Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Galaxia Gutenberg 2008. Din semnele lui cu un capăt de creion, care se mai află în volum: Monseniorul comentează „Toţi episcopii noştri sunt la închisoare, fără să ştie actualmente unde se află”. (Scrisoarea din 10 august 1951). Ce citise îl tortura psihic. Vedea, nopţile, în camera de gardă mişcare şi-şi imagina că acolo sunt doi călugări „politici”. „Îi bat de-i omoară”. Experimentul Piteşti a fost „popas de iad”, iadul luptei de clasă. Am încercat şi am reuşit să-l scot din coşmaruri.

- A venit Magda lui. Să vezi cum o să-l liniştească, le-am auzit pe infirmiere.

Inima i s-a tot înnegrit în anii din urmă. După ce Securitatea i-a respins aproximativ zece dosare pentru lectorate, visa restabilirea normalităţii în postsocialism. Şi ce s-a ales de visul ăsta dacă agenţii de bolşevizare şi fiii lor au ajuns la conducerea ţării? Cînd i-a obosit cordul? La moartea colegului Mihai Drăgan, ultimul eminescolog al Universităţii „Al. I. Cuza”, cauzată de cabala mediocrilor; cînd Catedra de Franceză s-a debarasat de Luca Piţu înainte de vreme, trimiţîndu-l la pensie; la urcarea în scaune a informatorilor Securităţii. Şef de catedră la Literatură română, Nicu Creţu. Decanul Iulian Popescu (nume de cod Cristescu, după Luca) a intrat în sala de examen să-i spună că nu mai are drept să conducă doctorate pentru că împlinise 70 de ani . Petru Ursache nu şi-a lăsat doctoranzii de izbelişte. I-a scos la liman, deşi nu mai era plătit pentru asta. Ocupa un birou modest, într-un cabinet strîmt, unde funcţionau alţi trei conducători de doctorate. La 8 dimineaţa era deja la scris. Pînă cînd alt decan a intrat peste el în forţă, să-i comunice de la înălţimea sa: Strîngeţi lucrurile şi plecaţi. Avem nevoie de spaţiu.

- Blaga a păţit-o şi mai rău, mi-a spus. Bine că nu l-a trimis fostul meu student, Codrin Liviu Cuţitaru, pe portar să mă scoată afară. 

Magda Ursache: In epicentrul istoriei - O evocare a Maresalului istoriei, profesorul Gheorghe Buzatu. Istoria sörösist-wieselizată face din trădători, disidenţi. „Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim.

de Magda Ursache
 

Mai sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălţate după Primul Război Mondial, transmiţînd o anume pulsaţie patetică. Femeia-soră, lăsîndu-şi palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă, jelindu-şi morţii-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-ţară, pe cal, şarjînd, cu tensiune-n ochi şi-n braţul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care noi vrem musai să le „transparentizăm”. Cred că istoricul Gh. Buzatu, plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de monument: îl văd înălţînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea să i-o aşeze pe creştet. A fost cu adevărat un Mareşal al Istoriei, aşa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt Mareşal. De la Profesor ştiu că pe torţionarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj N.K.V.D., l-a graţiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în '46, cum scria cu amărăciune cărturarul, să vină „răsplata salvatorului”: glonţul.

Istoria sörösist-wieselizată, face din trădători, disidenţi 

Cînd se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficţionarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca şi jocul de-a arhiva. A ştiut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge din urmă, că Istoria ne trăieşte şi ne-trăieşte fără milă dacă nu facem exerciţii de anamneză. „Înţelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol.

I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române, unde lucra de dimineaţa devreme pînă tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, „România altfel” (făceam permanent schimb de volume). A refuzat să-l citească după ce i-am decupat din şeful de şcoală următoarea frază: „nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe”[1]  Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens rău, mai rea decît orice altă ţară, a constatat mîhnit Profesorul. Şi că a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulată România, altfel, adică aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu bătălii cîştigate şi cu bătălii pierdute.

Gh. Buzatu a înapoiat medalia 

Gh. Buzatu a trecut, în şcoală fiind, perioada rollerizată a Istoriei R.P.R.. Ukazul transmis de Kremlin: să fie scoşi din suflet şi din creier eroii României şi înlocuiţi cu trădători. Cum să nu-l doară inima cînd istoria, acum sörösisto-wieselizată, face din trădători disidenţi? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei Ceauşescu, ca Militaru, devotat K.G.B...

Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce preşedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”, fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul hitlerist şi cel stalinist; oare evreii omorîţi de generalissimul Stalin sînt altfel de evrei decît cei omorîţi de „micul caporal” Hitler? În 2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale părinteşti. Sau holocaustul împotriva românilor nu-l interesează?

Magda Ursache: Naţiuni şi naraţiuni. Elita dă palme românilor. Ce reducţie la neant a executat H. R. Patapievici!

„De te-aş uita, ţară svântă,/ Atuncea să-mi vie smântă".

 (Dosoftei, Psalmul 136)

După decenii de umilire naţională programată, iată-ne dezgustaţi de ţară şi de existenţă à la roumaine; nu ne mai place cuvântul român, ne înjghebăm identităţi false, căutând, printre ascendenţi un italian, o sasă pură, un grec, măcar un albanez, vreo sârboaică sau vreun lipovan; oh, avantajul unui străbun ebreu, unei mătuşi şvabe... Elita dă palme românilor, musai înapoiaţi. Ce reducţie la neant a executat H. R. Patapievici! Tot neamul, cu viii şi cu morţii. Românii - în patibule! Sau, după mintea preşedintelui, în ţepe.

„Margini ale lumii, cum să grăiesc/ Despre neamul meu românesc?" (Aron Cotruş)

Felul nostru de a munci în lume era apreciat

Poporul român e declarat ficţiune etnică (nu şi minorităţile!). Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. E cert că nu ne mai place nici cuvântul împreună. Sunt valahă get-beget, ar trebui să nu mă atingă atacul continuu la spiritul moldovenesc, dar mă atinge. Mai nou mă revoltă harţa dintre moldovlahi şi transilvăneni, dintre bănăţenii mai aşezaţi, mai bogaţi şi moldovenii mai săraci, fără a ne întreba de ce sunt mai săraci. Pentru că ei au suportat plăţile cel mai grele dintotdeauna. Au dat tain ruşilor de când se ştiu; după dezastrul din august 23, în Moldova a fost situaţia cea mai grea. Nu-mi place nici râca dintre ardeleni şi dâmboviţeni. Ori vrem să se adeverească spusa lui G. Liiceanu, că naţiunea e un pol al urii şi nu de clasă, ci generalizată?

Înainte de dec. '89, felul nostru de a munci în lume era apreciat, românii erau bine văzuţi în Occident. Acum, Elveţia ne spune în bloc ciori sau corbi; sora Franţa nu ne mai scoate din ţigani, pentru italieni venim din Tzigania. În „The Sun" se anunţă o invazie a emigranţilor, în număr de patru. Cei patru care au speriat Londra. În Spania, s-a folclorizat ştirea că foşti miliţieni comunişti din România s-au organizat în bande, fură şi omoară în Barcelona. Cum să vorbească un român româneşte, să fie luat drept ăia, hijos de putas? Dar cum vă sună, fără diacriticele pe care le avea în grijă George Pruteanu, romii romani din Romania? Femeia romanca, plural romince, c-aşa a vrut parlamentarul Petre Roman pe vremea premieratului.

Noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea.

La Berlin, ne anunţă Sorin Antohi, România „se vede înfiorător" în ochii jurnaliştilor germani. Desigur, cu contribuţia sa, vezi povestea cu docenţa. Cum să nu-şi strâmbe gura o teleastă cu dinţi falşi când pronunţă român? Vrea alt neam, altă limbă şi fuge în alt popor. „În ţară au rămas doar putorile", cum a ţinut să precizeze alt teleast. Cel care nu mănâncă seminţe dar taie iarbă şi-i înjură pe români la o zi de la votarea Constituţiei, chiar pe TVR 1. Bravo, C.N.A.! Pentru că asta-i buba: noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă la celălalt defectul. Francezii spun „o şterge englezeşte", iar englezii, în replică, „o şterge franţuzeşte", Albionul şi Hexagonul detestându-se prin tradiţie. Germanii n-au umor, englezii au umor sec, sunt destul de ipocriţi şi nu-s bucătari buni, nici irlandezii-abstinenţi. Balzac nota: „ivre comme un polonais". Aţi cunoscut spanioli modeşti şi italieni taciturni? Fiecare îşi scoate, însă, în evidenţă calităţile: calmul, răbdarea, politeţea englezească, randamentul şi eficienţa nemţească, luciditatea şi spiritul critic francez; numai noi contabilizăm exclusiv neîmpliniri, eşecuri, tare de caracter. Formula aveţi defectedefectedefecte a avut scopul ei: dacă-ţi spune cineva mereu că eşti urât, laş, prost, hoţ, nu începi s-o crezi? Probă că ţi-e jenă să te declari român.

Tare ne mai place să fim auto-demolanţi

Daniel Barbu a vrut să ne vindece „complexul europeneităţii". Cum? Coordonând volumul Firea românilor, care adună numai impresii net negative ale trecătorilor prin ţările române: „ne-am aplecat la beţie şi la lăcomie; deopotrivă cu vitele" (Michael Bocignoli), „deprinderile lor sunt îndeobşte barbare" (Alessandro Guagnini); „lăsători şi leneşi" (Giorgio Tomasi), „sunt născuţi pentru război şi pentru furt"; „este atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie mai nimic despre Dumnezeu" (Marco Bandini). Ciudată constatare: pe ţăran, biserica l-a ajutat să nu se risipească sub vremi. Femeia obişnuia să spună: „iată vine creştinul (românul, omul)" despre bărbatul ei, cum notează Petru Ursache în Etnosofia, Editura Paideia. Concluzia se desprinde de la sine: românii nu au viitor, „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat".

Tare ne mai place să ne vedem noi înşine fără principii, neserioşi, inconsistenţi, dezordonaţi, gelationoşi... Să fim auto-demolanţi. Da, Cantemir, în Descriptio, a dat la iveală defectele românilor: aroganţă, spirit de ceartă, îndemn la viaţă uşoară, inconstanţă; le-a spus că sunt refractari la carte dar n-a ocolit calităţile: religioşi, ospitalieri...În antologia sus citată până şi altruismul e nefiresc, ospitalitatea-proverbială.

Despre toleranţă nu se face vorbire, deşi Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor" a fost un model de toleranţă, la fel Monseniorul Ghyka, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Raoul Şorban... preferăm să tot scriem despre prostia, lenea, beţia la români, ba chiar despre plagiatul la români. Ce-i drept, şi din cauza activiştilor, ca reacţie la lozincile găunoase. Le-am cere prea mult să nu-şi mai fâlfâie certificatele de „patriotism"?

După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievoz slabi şi nevolnici

Lipsit de inimă paşoptistă, Andrei Cornea consideră obsesia identităţii o maladie[1], gata să pună în paranteze istoria românilor: „Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne-a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldova, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre Americi". Pe turci nu i-am deranjat cine ştie ce, după Cornea, n-am creat probleme în secolul al XIX-lea, s-a murit mult în cele două războaie dar degeaba, dacă s-au încheiat la fel şi fără jertfa românilor. „N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii". Continuând în acelaşi fel, comunismul s-ar fi extins şi fără contribuţia lui Cornea-père. Pe aceeaşi coardă, se spune că n-am avut colonii, nici Imperiu, nici regi, până-n hohenzollerni. După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievozi, care ar fi fost şi (basarabii şi muşatinii) slabi şi nevolnici ori cumpliţi ca „armanul" Ioan Vodă. Ca şi cum Henric al VIII-lea al Angliei n-a repudiat două soţii şi a omorât alte două din totalul de şase. Mai mult încă, şcoala Boia apasă pe condiţia de bastard, Ioan Vodă-fiu natural al lui Ştefăniţă, la fel Petru Rareş-al lui Ştefan, la fel Mihai Viteazul, din mamă grecoaică, nesocotind spusa lui C. C. Giurescu: „Mihai e în primul rând fiul faptelor sale".

Ard malurile internetului: Un eseu de Magda Ursache despre holocaustul culturii romane

 

Ard malurile internetului.

Scriitoarea Magda Ursache ne trimite un eseu despre veche si noua cenzura: de la interzicere si obliterare la ignorare totala, prin epurarea si chiar arderea cartilor; un adevarat holocaust al culturii romane. Cum subiectul e mai actual ca niciodata, inclusiv pentru formele de exprimare online, cand site-uri sau chiar ziare intregi dispar complet de pe fata internetului, am recurs pentru Ziaristi Online la o parafrazare dupa titlul celebrului articol al publicistului anticomunist Virgil Gheorghiu, “Ard malurile Nistrului“. (Z.O.)

Ard malurile internetului.
de Magda Ursache

„Focul e mai mic decît cartea pe care o arde.” – Florin Mugur

Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate…; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, ’44-’48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, ’52-’56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.
Sub cizma Secţiunii politice a Comisiunii Aliate de Control, epurările cuprindeau nu numai biblioteci şi librării, dar şi saloane de carte ori anticariate. Nu scăpau de percheziţie nici debitele, chioşcurile ori locuinţele particulare. Cîte volume, cîte jurnale, cîtă corespondenţă nu s-au ars de frică. Zeloşii împuterniciţi intrau în casele oamenilor după cărţi „dăunătoare”. Şi nu erau destul de zeloşi pentru Colonelul Molohonski, de la Comisia Aliată de Control, mai bine informat decît ministrul Informaţiilor, tovarăşul Constantinescu-Iaşi. Îl înştiinţa despre „literatura fascistă” aflată în Arad în bibliotecă şi în librăria „Libro”; că la Suceava se distribuiau „reviste fasciste”, „Almanahul Muncii” şi „Almanahul lui Păcală”; că la Cîmpulung prefectul îndrăznea să ţină pe perete harta României Mari; că Blajul, Clujul, Aradul nu curăţaseră bibliotecile de „boarfele fasciste”. Cum se vede, în etern fascizanta Românie, criteriul cel mai periculos era cel fascist.
Iosif Roitman Chişinevschi, comis-voiajorul URSS, venit să desfacă marfa Revoluţiei în România, ordonase control drastic al bibliotecilor publice, şcolare, universitare (numai biblioteca Brukental n-a fost epurată în ’45-’46, pentru că volumele au fost depozitate la vreme; şi la Iaşi s-a încercat o oarecare opunere, ca bibliotecile particulare să nu fie percheziţionate) şi aruncarea în flăcări a cărţilor duşmănoase, antisovietice ori antisemite, fasciste ori legionare, oculte, imorale, porno… O armată întreagă scotocea în beciuri şi-n poduri, prin dulapuri şi cufere, ca „putreda cultură burgheză” să fie făcută cenuşă şi în loc să răsară grîul înfrăţit al proletcultului. Cărţi şi manuscrise, presă, corespondenţă internă şi externă, atlase, hărţi „vechi” erau confiscate ca pe vreme de război. Război contra cărţii şi comunicării.
Incunabulele, la popreală! Scăpau cărţile în chirilică. Bucoavnele slavoneşti l-au salvat pe profesorul Petru Caraman de închisoare, nu şi de „comprimarea” catedrei universitare.
Tipografiile şi editurile particulare, librăriile private se aflau sub  control sever, pînă să fie desfiinţate prin „naţionalizare”. Bibliotecile parohiale ori sindicale, ca şi bibliotecile muzeelor erau minuţios luate la control, control, control. Unii riscau să apere cărţile, alţii le denunţau. Ca să se mai salveze cîte ceva, încercau să diminueze distrugerea, rupînd coperte şi pagini „compromiţătoare”, decupînd fotografii, croşetînd pasaje cu cerneală neagră. În paranteză fie spus, şi acest tip de cenzură s-a perpetuat: după evadarea lui Petru Dumitriu, în 60 în Berlinul de Vest, cu un Buick din parcul auto al partidului, profesorii cereau elevilor de liceu să rupă din manual paginile despre fugar şi să le depună la marginea băncilor, pentru a fi culese şi distruse (v. Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul”, Editura Timpul, Iaşi, 2009).
Se întîmpla ca cenzorii, din teama de a nu greşi, să ardă întreaga bibliotecă. La Galaţi (decembrie ’48), s-au pus pe foc absolut toate cărţile editate înainte de 23 august 44 (ordin C.C.M.); în regiunea Prahova, n-a rămas urmă din Xenopol. De N. Iorga, Sfaturi pe întuneric (1936) nu mai era nevoie. La foc! Aflu de la Constanţa Buzea (Creştetul gheţarului, Jurnal 1969-’71) că tipografia lui Iorga a fost distrusă de primul primar comunist din Văleni, fost văcar. A dezmembrat-o cu ranga şi a zvîrlit-o în apa Teleajenului. Cărturarul strînsese caractere de literă rare. De-a surda, caracterele erau inutile. Tipografia a devenit atelier de tîmplărie. Colecţia de icoane a fost şi ea spulberată. „Crimă din ură şi ignoranţă”, notează diarista.
În Monteoru, în verile copilăriei şi adolescenţei, vedeam în casele sătenilor „trofeele” obţinute prin devastarea conacului: un coup-papier lîngă blidul cu ouă încondeiate, o carte de versuri de 0,75 franci pe o oală cu lapte acru, un planiglob ilustrat la colţuri cu Venere sau o stampă cu satiri dansînd, în apropierea peretarului cu Sf. Gheorghe şi Sf. Treime. Chiar un postament pentru pian în formă de liră, aruncat lîngă coteţul găinilor. Şi-or fi răzbunat nevoile ţăranii aceia smintiţi de „democraţia populară” cu bustul lui Bossuet, cu vreun dicţionar latinesc ori cu una dintre acele meubles parlante intarsiate, rătăcită în casele cu lut pe jos? Or fi crescut mai repede ceapa şi fasolea sub ochii unei statuete de grădină Art Nouveau?
Cine cenzura în ’44-’48? Mulţi. Se călcau unii pe alţii pe coadă să facă depistări şi propuneri de eliminare, supuşi însă Cenzurii Militare Sovietice şi Secţiunii politice a Comisiei Aliate de Control, unde URSS deţinea participare majoră. Decretul Lege nr. 364, din 2 mai ’45, semnat de Regele Mihai, a dat cale liberă „iepurării”, cum ortografia „Scînteia”: „Comisia va întocmi liste cu toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 pînă la 23 august 1944, cuprinzînd idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste (…)”. La concurenţă, anulau titluri serviciul central al Cenzurii militare, serviciile de cenzură ale prefecturilor, secţiile de poliţie din subordinea Ministerului de Interne; altă „comisiune” funcţiona pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, mai era secţiunea culturală a Ministerului  Propagandei, Ministerul Învăţămîntului şi Culturii, dar procesul era coordonat strîns de Serviciul Cenzurii Sovietice.
Adolf a învăţat multe de la Iosif şi Liliana Corobca o confirmă în Prefaţa sa excelent documentată – excelent scrisă: „Totuşi, cărţile din URSS s-au ars cu vreo zece ani înaintea celor din Germania fascistă”.
La început, ’44-’48, titlurile cărţilor indexate apăreau în „Monitorul Oficial”, apoi operaţia s-a secretizat: funcţionarii primeau broşură după broşură, numerotate, cu titluri „fasciste şi profasciste, şovine şi naţionaliste”. Liste cu Dispoziţii  şi atîta tot (cf. Victor Frunză, Însemnări pe Cartea cărţilor interzise.
Revista „Orizont” nici n-a aşteptat Decretul regal. În primul ei număr, din 1 noiembrie ’44, a şi alcătuit întîia listă de autori interzişi, spăimos intitulată Morţi la 23 August. Trebuiau des-fiinţaţi: Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Motru, Noica, Gyr, Crainic, Vinea, Carianopol, Al.O. Teodoreanu, Alexandru Brătescu-Voineşti, N.I. Herescu, Romulus Dianu, Gregorian, Aron Cotruş, Radu Tudoran… Lista a fost completată, în nr. 3, 15 decembrie ’44 cu Pamfil Şeicaru, D. Murăraşu, Vasile Militaru, Ionel Teodoreanu, Nicolae Roşu, Moş Nae Batzaria. „Boierii minţii” au fost condamnaţi, fără recurs, la moarte intelectuală, la închisoare sau la odiseea exilului.
Brătescu-Voineşti îi înjurase pe bolşevici. A enervat pentru eseul Originea neamului românesc şi a limbii române, din 1943, însă şi pentru elogiul mareşalului Antonescu. Constantin Virgil Gheorghiu plătea pentru cutremurătorul reportaj Ard Malurile Nistrului. Moş Nae căzuse în capcană, depunînd la procesul Anei Pauker contra „Anei noastre”, cum o alinta Silviu Brucan. Dar Radu Tudoran? Sancţionat pentru romanul Un port la Răsărit (1944), a cărui acţiune se petrece în Basarabia? Liliana Corobca, născută în satul Săseni din raionul Călăraşi, „Republica Moldova” (ghilimetez numele celui de-al doilea stat român) ştie, cred, că, în Basarabia ocupată, cine nu cunoştea limba rusă era declarat analfabet, fie el învăţător. Iar între Documentele editate se găseşte un Tablou cu cărţile ce trebuiau eliminate şi care nu figurau în broşura Publicaţii scoase din circulaţie pînă la 1 iunie ‘46: lîngă culegerea Poeţi basarabeni a lui Ion Pillat, revista lui Pan Halippa, „Viaţa Basarabiei”, Basarabia, privire istorică (1924) de Popa-Lisseanu, Basarabia noastră de Tache Baldovin, se afla şi Drumuri basarabene de Mihail Sadoveanu, deşi autorul ştia dincotro venea „lumina”. Ce-i drept, n-a fost ocolită nici Cui aparţine Transilvania de Ioan Lupaş.
Nici Societatea Scriitorilor, al cărei preşedinte ajunsese Victor Eftimiu, ca prigonit de Antonescu, nu s-a lăsat mai prejos la capitolul demascări. Tot iute, în toamna lui ’44. „Răufăcătorii” (vocabula lui Oscar Lemnaru) nominalizaţi pentru excludere din rînduri: Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Crainic, Ion Barbu. Şi Rebreanu a fost exclus din SSR, în acord cu „împuternicita Ministerului Propagandei”, Schwartz Ida, care ceruse retragerea din librăria Cartea Românească a romanelor Pădurea spînzuraţilor (tradus în franceză) şi Ion (tradus în germană), ceea ce se înfăptuise, v. Procesul verbal, Bucureşti, 11 mai ’45. Iar editura Cartea Românească avea să dispară cu totul după 30 decembrie  ’47, ca să se reînfiinţeze abia în ’70. Îi luase locul Cartea Rusă, cu 7 milioane şi jumătate (cifră oficială) din opere Lenin/ Stalin.
În anii aceia, războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris file dintre cele mai urîte. Al. Piru toca mărunt la D. Murăraşu, Sextil Puşcariu, Crainic, Gyr, Ion Marin Sadoveanu, iar Blaga era etichetat obscurantist. „Vai de mămăliga lui!”, vorba lui Beniuc. Croh apăsa pe ideea că „gîndirea (lui Blaga, n. mea, Magda U.) e înfeudată spiritualismului şi iraţionalismului”. Îngerii lui Voiculescu trebuiau zburaţi din literatură. Epurată era, în ’47, şi Filolocalia părintelui Dumitru Stăniloae. Pe Dan Botta, conducerea SSR îl viza ca pronazi. Nici „maimuţăriile” lui Gellu Naum nu dădeau bine: „NU MAI ADMITEM!”.
Cît despre citata revistă „Orizont”, în ’47 a devenit „Revista literară”, condusă de Miron Radu Paraschivescu, factor principal în demolarea lui Arghezi; în ianuarie ’48 s-a schimbat în „Flacăra”, editorialistul nr. 1 în slujba „criticii cu sentinţă” fiind N. Moraru.
Previziunea lui Arghezi, „Se va aşterne peste presă cimitirul”, începuse să se înfăptuiască: „Scînteia”, apărută în 19 septembrie ’44 şi „Lupta de clasă” (nr. 1, august-septembrie ’48) erau adevărate ghilotine. „Să tacă tot ce e burghez!”, versifica un proletarnic în numele literaturii sănătoase, nu decadente.
Nici dezvoltarea presei libere n-a aşteptat reforma din ’48. La 26 noiembrie ’44, aceeaşi Secţiune politică a Comisiunii Aliate de Control dădea directiva: „o cenzură preventivă a întregului (sublinierea ei, a Kamisiei) material ce urmează a fi prelucrat în ziarul «Curierul». Locurile materialelor cenzurate nu trebuiau lăsate goale, nici coloanele ilustrate cu ştiuta foarfecă. Cine să se fi opus Înaltului Comandament Sovietic? Diverse rapoarte arată cît de supuse erau publicaţiile din provincie ca „Vocea Buzăului”, „Chemarea Buzăului”, „Brazda”; mai puţin dat pe brazdă era „Clopotul” din Botoşani, încercînd să se sustragă cenzurii (v. raportul din ’46), dar avea să se îndrepte. În 5 decembrie ’44, locotenentul major A.M. Fridman, reprezentantul oficial al Armatei Sovietice pe lîngă tipografia „Curierul”, fostă „Cuvîntul”, veghea personal procesul de „defascizare”.
Toate, şi amuţirea presei libere, şi desfiinţarea editurilor particulare, şi confiscarea tipografiilor, însoţite de arestări, s-au făcut după model sovietic. La noi, ca vî sovetskom saiuze. Diferenţa? Liliana Corobca n-a găsit documente româneşti de reintrare în circuit a autorilor interzişi, deşi în URSS se întîmpla. Maudit pînă la sfîrşit a rămas, de pildă, Pavel Chihaia, căruia i s-a retras din librării, spre a fi topit, romanul Blocada, în ’48. Şi-a luat lumea-n cap.
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Era vremea cînd Al. Mirodan scria pe textele refuzate şi înapoiate autorilor: „Mai mult Stalin, mai mult URSS”.

Sursa: Ziaristi Online

Magda Ursache: Trecutul care nu trece. Despre patriotism

 

Trecutul care nu trece
de Magda Ursache

„Dar la şcoală acum elevul învaţă istoria Franţei, a
Germaniei, a Italiei, iar istoria României e lăsată mai la
coadă, că noi nu am fost ceva important în Europa, noi
numai ne-am apărat şi nu am subjugat pe nimeni. Va fi
o perioadă în care vom crede tot ce spune Europa, după
care ne vom întoarce la istoria noastră şi la credinţa noastră”.

P Iustin Pârvu

                ( După Adrian Alui Gheorghe, Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu părintele Iustin Pârvu, Conta, 2011 )

Poezia cu „smalţ” patriotic şi-a dat demult arama pe faţă, ca şi editorialele nătîngi din ceauşism, devalorizînd prin demagogie discursul identitar. M-am aşteptat ca, postdecembrist, îndemnul Societăţii Junimea, Patriotism în limitele adevărului, să fie reactualizat. N-a fost aşa. Noi continuăm să considerăm patriotismul firesc horribile dictu, calificîndu-l primitiv, caduc, înapoiat, antiglobalizant, în cel mai bun caz, bizar, iar criteriul etnic – handicapant. Temele identitare sunt considerate tobe şi flaşnete, manifestăm dispreţ faţă de personalităţi etnoculturale, de la cărturarii Şcolii Ardelene şi Eminescu pînă la Iorga şi Blaga, Eliade şi Noica. Istoria naţională, ca element de coeziune, e dez-eroizată, martirii Unirii ne lasă indiferenţi, ca şi Unirea. Şi, pentru că memoria corectă e un pilon (ca şi religia, limba, tradiţia) al identităţii, implicit mîndriei naţionale, chiar orgoliului de neam, susţinem un program antimemorie, antireligie, antitradiţie şi ne stricăm limba. Înfruntările sîngeroase din munţi sunt minimalizate, războiul anticomunist – amendat. Un erou tragic (şi avem destui) luptă pînă la capăt, conştient că n-are şansă să cîştige. Noi, primii, îi taxăm drept luzeri. „Ruşii sunt vii, Antonescu-i mort”, s-a auzit pe o Antenă. E „crimă împotriva păcii” ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul” (caricaturizat de caţavenci în „Vă ordon să sugeţi Prutul”)? Vorbim de Basarabia ocupată, oricît nu place asta unora şi altora. Pentru eliberarea – pe drept – a Basarabiei şi Bucovinei în 33 de zile, au fost (cifrele istoricului Gh. Buzatu), 24. 396 de victime – 5011 morţi, restul răniţi ori dispăruţi; la Odesa, în toamna lui 1941, au murit 17729 de români, răniţi: 63345; dispăruţi: 11471. Dacă se refuză trecutul istoric batjocorind jertfa lor, cu siguranţă, prezentul e fără eroi. Iar viitorul nu sună mai bine.
Sigur că spiritul critic faţă de trombonistica istoricilor ceauşişti trebuia să funcţioneze, dar am ajuns în cealaltă extremă; conştiinţa de neam e un ceas deşteptător pe care am uitat să-l întoarcem.
Educaţia naţională nu se face cu demitificări, cu Esca în manualul de istorie, pe post de Ana Ipătescu, pesemne, şi cu Tatulici în loc de Bălcescu. Istoria s-a tabloidizat, Decebal are buze senzuale. Ca să fii istoric nonsocialist acreditat GDS, trebuie să-l prezinţi pe Brâncoveanu ca pe un „protoşpăgar”, pe Mihai Viteazul ca pe un condotier, fecior de curvă pe deasupra, pe Cuza, ca pe un „ofiţeraş muieratic”, negînd spusa lui Iorga: „un om vrednic de legenda sa”. Hora lui Cuza e dată de un folclorist revizuit, care merge pe principiul înlocuitorilor, drept Hora lui Carol (I sau II ?). Pentru cei care-l critică pe Cuza nu contează nimic: nici că „nu ştia să se făţărească” (apud Bolintineanu), nici că a ieşit din cei 7 ani de domnie fără avere, că a ştiut să piardă (v. episodul demisiei), că a visat să-şi scoată poporul din barbaria orientală, că n-a vrut să-şi recapete tronul cu armele Franţei. Îi plăceau jocurile de noroc, o fi fost muieratic, dar n-a stricat vreo familie. Închid paranteza, nu fără a aminti că din „Travaliul Casei Regale”, cum îi place „alteţei” Duda să spună, s-a născut un şoricel: prinţul Radu. La urma urmelor e în tradiţia familiei. N-a făcut-o Carol II pe Elena Lupescu Prinţesa Elena de Hohenzollern?
Am citit nu demult un soi de „îndreptar” al lui Yuri Bezmenov, agent KGB, demonstrînd cum poţi să demoralizezi o naţiune în 15-20 de ani, cum o aduci în situaţia jalnică de a nu avea standarde etice în 4 paşi: 1. demoralizare; 2. destabilizare; 3. criză; 4. normalizare. Aşadar, după destabilizare vine criza, urmează aşa-zisa normalizare, cînd economia, apărarea, relaţiile externe sunt la pămînt. Primul punct al acestui „îndreptar”  se tot aplică de două decenii încoace, de cînd „profesorul” Brucan şi-a băgat bippul în „corpul social”: stupid people, urmat de mulţi lupi tineri. Tipul cu telecomanda de la „Suplimentul” iaşiot ne completează etnoimaginea în negru ori în gri sceptic: „Noi, naţie şi pitică şi porno [ … ]”. Nu mai continui: trebuie să-ţi ceri scuze cititorilor cînd dai un astfel de citat.
Şi cum trendul e „uniformizarea naţiunilor”, ne repezim să demonstrăm că nu există specific românesc, ba îl şi punem în ghilimelele deriziunii. „Specificul românului care e?”  Oricine are un stereotip, afară de români, susţinea un publicist. Poate că – mai ştii ? – suntem primitori, abili, inventivi, avem minte isteaţă, bună de exportat. Şi de ce n-am vorbi de toleranţa venită din morala creştină, nu numai de „beţia la români”, de „hoţia la români”, de „prostia la români”?! Dacă n-avem respect faţă de noi înşine, cum să-l cerem de la alţii?
„Cît măgarul e marfă, cît troaca este vas, cît salcia este pom, atîta şi valahul poate fi om”, se poate citi într-o Bălgarskaia etnologhia, care reproduce o zicală bulgărească din satul Kruşoviţa. Iar divertişii, Guignolii francezi, înainte de meciul Franţa-România, ţin să traducă vocabula tomberon prin Bucureşti, sfătuindu-şi conaţionalii să nu intre în relaţii cu românii ca să nu ia păduchi. Şi vinovaţii nu suntem noi, că am ieşit în lume cu cerşetoare „romince”, cu consumatori de lebede, cu jucători de alba-neagra, cu traficanţi de carne vie şi de organe? „Lăsaţi-i să plece, s-a spus, scade criminalitatea la noi, strada e mai sigură”. Nu s-a întîmplat asta, iar brandul de ţară e în suferinţă din cauza infractorilor. Am devenit chiar sperietorile continentului dacă în Elveţia s-a propus ( în 2009 ) un referendum de excludere din Europa, iar „The Sun”anunţa invazie de imigranţi la Londra.
„România e ceva de pomină şi inexplicabil. România: fără sens şi fără leac”, scrie negru pe alb Traian Ungureanu, reprezentantul ţării în PE (v. Încotro duce istoria României,Humanitas, 2009), om foarte occi. Şi continuă, considerînd felul de a fi păgubos al românilor cauzat de kitsch-urile tradiţiei, alt ceas vechi care nu mai trebuie întors. Îi stă în gît lui TRU „latinitatea într-o mare slavă”. Ca şi vechilor stalinişti care au devenit cosmopoliţi, ca Ileana Vrancea, deranjată de „exaltarea etnicului”, ca, pe vremuri, la „Lupta de clasă”. Nici „idolii forului” nu se lasă mai prejos. „Detest patriotismul”, declara Andrei Şerban la Turcescu în emisiune. „Ce mă enervează la poporul român este că există”, a fost replica de neuitat a lui Stelian Tănase, în emisiune la Ion Cristoiu (martie, 2009). „Mă sîcîie naţia asta”, găseşte cu cale Andrei Pleşu să (ne-o) zică. Pentru Patapievici, cît se poate de european, suntem „roşi de spirvechită românească”. Şi nu-i vorba aici de patriotismul disperat cioranian: „Iubesc România cu o ură grea”. Nici Cantemir ori Miron Costin, nici Eminescu, nici C. Rădulescu-Motru ori Drăghicescu ori A.C.Popovici n-au ocolit defectele, slăbiciunile de caracter ale românilor, dar n-au făcut-o cu statisfacţie. Elitiştii se întrec în a încuraja prejudecăţile despre români şi firea lor, în a spune că România e „o ţară descurajantă”, dacă nu oripilantă. Şi cum să nu preia alterii imaginea fabricată de noi înşine? „Ţară stătută”, zic cei care joacă în tabăra proeuropeană, versus naţională, ca şi cum nu poţi fi şi europeist şi românist. „A gîndi european, dar româneşte” e spusa de repetat şi iarăşi de repetat a gazetarului Eminescu.