GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE (partea a II-a)

          „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi;

            dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi.

         Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii,

          şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

                                                 (Iisus Hristos, Ioan 5, 43-44)

„Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu,

  ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui

                 Dumnezeu, în Hristos”.  (Pavel II Corinteni 2, 17)

               „Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu”.

              (Valeriu Gafencu- Martirul şi Mărturisitorul întru Hristos)

  „Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a pus şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi a răscumpărării”.

                                   (Părintele Constantin Galeriu)

             Una din experienţele cele mai profunde şi universale ale omului este jertfa, cea care deschide comuniunea şi împlinirea prin dăruire.

             Cele trei elemente esenţiale şi indisolubil legate ale Religie sunt Dumnezeu, omul şi jertfa, care dintotdeauna străluceşte pe cerul spiritual: „Pe cerul întunecat al vieţii spirituale, jertfa a fost întocmai ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor încredere şi nădejde, concentrând în sine cele mai înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bună voie a Însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii- Domnul nostru Iisus Hristos” (Pr. Ol.N. Căciulă, Sfânta Euharistie ca jertfă, Atena, 1932, p. 15).  

                 Ortodoxia, deşi este prinsă veacuri de-a rândul între cele două mari puteri expansioniste catolicismul şi islamismul, nu aparţine trecutului, ci dimpotrivă trăieşte un prezent continuu creator sub autoritatea Duhului Sfânt, care profetizează şi înnoieşte totul. Uimitoarele aprofundări ale creştinismului s-au ivit îndeosebi prin Flacăra filocalică a Muntelui Athos, prin „revoluţia mistică” a Teologiei ortodoxe din secolul al XIV-lea, prin isihasmul monahal moldav al secolului al XV-lea, prin mişcarea paisiană din secolul al XVIII-lea, prin monumentala antologie a teologiei mistice, Filocalia Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în 1782, care în secolul următor cunoaşte două ediţii (iar în sec. XX este mai amplu elaborată de marele teolog român Părintele Dumitru Stăniloae), ori intuiţiile lui Dostoievski şi ale urmaşilor săi spirituali, filosofii religioşi, cum spunea Christos Yannaris: „noi suntem cu toţii nepoţi ai lui Dostoievski”. Despre marele scriitor creştin, Berdiaev  afirma că: „Dostoievski a ştiut tot ceea ce a ştiut Nietzsche, şi încă ceva în plus” (Nikolai Berdiaev, L’Esprit de Dostoievski, trad. fr. Paris, 1945, 1974, p.70).

                Filocalia devine astfel călăuza duhovnicească a fiecărui pelerin. Căile harismatice ale Filocaliei au înnoit profund spiritualitatea veacului al XIX-lea, prin marii duhovnici şi ierarhi, marii scriitori şi artişti, filosofi şi oameni de cultură creştini, ce s-au ridicat cu cinste la apogeul Sfinţilor Părinţi. Beneficiind de numeroase traduceri, Filocalia a contribuit într-o bună măsură şi la renaşterea spirituală a Occidentului.

               Din mireasma serafică a Filocaliei a plesnit mugurul marii Filosofii religioase a secolului al XX-lea. Pentru filosofia creştină a Evului Mediu occidental, Etienne Gilson spunea că, numele propriu al lui Dumnezeu este Fiinţa, iar în Răsărit, numele propriu al lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi este Iubirea.

                Calea Iluminării şerpuieşte prin perspectiva existenţială, dă strălucire sensului religios al eros-ului şi urcă spre panorama sensului comuniunii cosmosului.

                 Să ne oprim puţin asupra unei clipe de foc din cea mai zbuciumată perioadă a istoriei neamului nostru. După ce Ţara noastră a fost abandonată de marile puteri la Yalta în mâinile comuniştilor s-a născut şi o mare repulsie faţă de atei şi bolşevici, mai ales că repulsia a fost alimentată şi încurajată şi de promisiunile occidentului, care ulterior s-au dovedit ipocrite şi false. După ce s-a creat rezistenţa anticomunistă, occidentul ne-a întors spatele, fiind posibil ca scopul să fi fost chiar distrugerea Elitei naţionalist-creştine. Aşa se face că aproape întreg tineretului creştin format prin educaţie morală: elevi, studenţi, intelectuali urma să li se frângă şi să li se strivească viaţa în sinistrele şi fioroasele temniţe atee de la Târgşor, Piteşti, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, Aiud, Gherla, Canal, etc. Toţi până la unul erau elementele cele mai valoroase ale acelei Generaţii de-jertfă-dătătoare. Şi totuşi deasupra lor, puternic ancorat în spiritualitatea ortodoxă, pilduitor prin cuvânt şi faptă, cu viaţa şi sufletul dăruite lui Iisus Hristos, strălucea Valeriu Gafencu. De fiecare dată la desele anchete şi torturi, le declara brutelor atee, organelor politico-administrative, apartenenţa sa creştină: 

-             Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor. Omul fără dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p.74).

     Credinţa înaltă şi inteligenţa sa sclipitoare s-au topit în focul mistic al dragostei sufletului său. Cu chipul său smerit ajunsese la o stăpânire de sine şi la o cunoaştere deplină, trăind o frumuseţe permanentă, însoţindu-şi cuvintele cu exemple din Evanghelie şi Patericul Sfinţilor Părinţi, iubindu-i pe toţi şi dăruindu-se fiecăruia. Îşi analiza atent viaţa sa lăuntrică, filocalică, având ca temă favorită conştiinţa păcatului. Deseori spunea:

   „-Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său.Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidenţei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţi” (ibid., p. 78).

         Esenţa vieţii religioase, sensul ei se asumă prin bucuria de a trăi însufleţirea doririlor sfinte. Pocăinţa şi umilinţa (smerenia) sunt mijloace ale creştinismului, nu scopuri. Numai creştinismul a aşezat umăr lângă umăr, genunchi lângă genunchi, închinăciunea şi ruga a celui bogat şi a celui sărac, a celui sănătos şi a celui bolnav, a celui virtuos şi a celui păcătos, a celui învăţat şi a celui umil. „Când soarele vede un om cu ştiinţă, cu bogăţie sau cu putere politică îngenunchind la rugăciune cu cel sărman şi smerit, merge surâzând întru odihna sa” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti- 2010, p.16).

        Legătura creştinului cu Hristos trebuie să fie întotdeauna familiară şi naturală, căci numai Dumnezeu dă plinătate sufletului credinciosului. Păşirea în viaţa cea adevărată se face sub haina harului smereniei, care nu depersonalizează, ci înfrumuseţează. Urmarea lui Hristos înseamnă pilda smereniei, a autorităţii şi a dragostei cu care El a prăbuşit lumea veche şi a ridicat o alta nouă, desăvârşind-o. „Conştiinţa păcatului (continuă Valeriu Gafencu) nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat frâu liber impertinenţei ateiste”(ibid., p.79).  

              Continuitatea re-creativă, înnoitoare a Ortodoxiei se continuă prin Firul de aur al asceţilor, al misticilor, al filosofilor Duhului, al eroilor, mărturisitorilor, martirilor şi sfinţilor. Expresia suferinţei, jertfei şi biruinţei Mucenicilor regimurilor totalitar-atee din secolul al XX-lea, ţâşneşte din cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, auzite la Sfântul Munte Athos de Cuviosul Siluan: „Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”.

                Cuvântul profetic al lui Iisus salvează din nihilism pe mulţi dintre contemporanii noştri. Se presimte prin mijlocirea tuturor jertfelor şi suferinţelor milenare, biruinţa lui a fi, ethosul însufleţit de lumina şi slava Învierii Domnului.  Întreaga comunitate euharistică a Bisericii Ortodoxe se sprijină pe axa martiriului. Viaţa Duhului este Jertfa, cum spunea o veche apoftegmă: „Dă sânge şi primeşti Duh!”. În Ortodoxie, Tradiţia martirului este neîntreruptă. Ipostasul martiric se continuă de la început, dincolo de persecuţiile şi prigonirile religioase sub chipul ascetic al isihaştilor pustnici şi al filosofilor creştini, descendenţi ai teologiei persoanei şi ai comuniunii. Revoluţiile şi Războaiele mondiale care au zbuciumat şi cutremurat Biserica lui Hristos au lăsat printre dărâmături multă suferinţă şi jertfă, dar şi zeci de mii, sute de mii sau milioane de eroi, mărturisitori şi martiri, consolidând astfel şi mai mult comuniunea euharistică a creştinilor.

              Minunata Taină a Întrupării Domnului, dar şi înfricoşătoarea Taină a Răstignirii lui Hristos, dă sens suferinţei şi jertfei umanităţii întregi. Crucea Răstignirii Mântuitorului înmugureşte a viaţă-făcătoare, devenind astfel scopul şi sensul Întrupării Domnului, scopul şi sensul întregii omeniri. Iisus Hristos ne-a lăsat pe Cruce Testamentul Vieţii Sale dumnezeieşti, din care a ţâşnit Duhul împreună cu apa şi sângele Său, apă a Botezului, a noii vieţi şi sângele Cuminecării al Vieţii veşnice. Prin urmare, de la biruinţa Învierii Domnului, tot omul trebuie să devină ofrandă oferită lui Dumnezeu întru iertarea sa. Toate păcatele schimonosesc şi mutilează fiinţa omului, dar cel care îi paralizează spiritul este moţăiala privind sensul şi scopul Crucii, este neacordarea deplină şi fundamentală a Învierii Mântuitorului nostru. Credinţa şi frica omului de judecată se contopesc prin Duhul în Izvorul Iubirii care îl învie,, cum afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul: „moartea lui Hristos pe Cruce este judecata judecăţii, osânda osândei” (Răspunsuri către Talasie 43, PG 90, 408[FR 3, 1947, p.148].

                Duhul-Dumnezeul tainic este Cel care dă viaţă existenţei noastre, Cel care ne face să auzim chemarea dumnezeiască, Cel care ni-l descoperă pe Hristos, Viaţa întregii umanităţi transfigurate, ce ne permite să devenim „con-sanguini”şi „con-corporali”cu Iisus.

           Toate inegalităţile sociale şi sexuale, toate opoziţiile etnice sunt abolite deopotrivă în noua umanitate restaurată. Toate trebuiesc cu sârg îndreptate spre imperativul mântuirii, fără a se neglija şi lucrarea socială în toate domeniile în care este vizat omul şi societatea, o reciprocitate a comuniunii, astfel încât viaţa noastră să devină fratele nostru.

            Axa vieţii sociale trebuie oglindită în Aura Sfintei Treimi-Izvorul dătător al întregii culturi şi civilizaţii umane.

             Convertirea integrală la creştinism, la dreapta credinţă se face doar trăind profunzimea Fericirilor- Calea ce duce la comuniune. Poate, tocmai de aceea una din marile responsabilităţi ale Bisericii Ortotoxe de astăzi este scoaterea la lumină a întregului patrimoniu  ascetic şi mistic, ca perspectivă înnoitoare, ca rezonanţă şi frumuseţe liturgică, ca temelie şi stâlp al Teologiei Ortodoxe, ca om în lumina chipului său creat întru asemănare cu Creatorul. Ego-ul trebuie absorbit întru asemănare, altfel este orbit de zorii sinelui în care se desfată şi se răsfaţă norii patimilor. Verigile idolatre se înlănţuiesc în jurul iraţionalului prin lăcomie şi după raţional prin mândrie, curbând sensul metafizic al chipului de la a fi la a avea.  La rîndul ei lăcomia perverteşte dorinţa, ispiteşte erosul, venerează desfrâul, supralicitează avariţia din care ţâşnesc tristeţea şi invidia, culminând cu mânia, ura de sine, ori distrugerea celorlalţi. Tiza lăcomiei este mândria în care se întronizează slava deşartă, ce asistă fascinată la parada narcisiacă a seducţiilor. Chipul mândriei este mânia întru asemănare cu ura. Marama tristeţii picură gustul cenuşiu al delăsării, prelingându-se într-o bolboroseală abisală a uitării. Astfel, ne răstignim curiozitatea, uimirea, fiorul, mirarea, dorul, recunoştinţa şi bucuria. Inima se împietreşte şi peste ea se aşterne dunele disperării cu platitudinea şi vidul iluziilor şi amăgirilor.

             Dacă avem noroc spaima poate cuibări în noi frica de Dumnezeu- ca început al înţelepciunii, al venirii de la firesc la suprafiresc. Această salvare din naufragiul pulberii, vine prin ancora ascezei creştine, care ne reîntoarce la Hristos. Trecem astfel de la starea firii şi a fricii la starea harului, a iluminării, a încrederii şi smereniei.

               Ne alipim din nou cu căinţa cu ruga şi cu curăţia de Dumnezeu, cum frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „ Doamne Iisuse Hristoase, Dumnnezeul nostru, care asupra lui Lazăr ai plâns şi lacrimi de jale şi de milostivire ai picurat peste el, primeşte şi lacrimile mele cele amare. Cu patimile Tale vindecă patimile mele. Cu rănile Tale tămăduieşte rănile mele. Cu sângele Tău curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma Trupului Tău cel făcător de viaţă. Fierea cu care ai fost adăpat de vrăjmaşi, să îndulcească sufletul meu luînd de la el amărăciunea, pe care potrivnicul mi-a dat-o s-o beau. Trupul Tău cel întins pe lemnul Crucii, să ridice către Tine mintea mea, pe care dracii au tras-o în jos. Capul Tău, care pe Cruce s-a plecat, să înalţe capul meu cel pălmuit de vrăjmaşi. Preasfintele Mâinile Tale, cele ţintuite pe Cruce de necredincioşi, să mă ridice pe mine din prăpastia pierzării, precum preasfânta Gura Ta a făgăduit. Faţa Ta, care a primit pălmuire şi scuipare, să strălucească faţa mea cea pângărită cu fărădelegile. Sufletul Tău, pe care pe Cruce l-ai dat Tatălui Tău, să mă călăuzească spre Tine cu harul Tău. Nu aduc inimă zdrobită în căutarea Ta, nici nu am pocăinţă, nici frângere, care amândouă întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am, Stăpâne, lacrimi de mângâiere. Căci întunecatu-sa mintea mea de cele lumeşti, şi nu poate să caute spre Tine cu zdrobire. Răsucitu-s-a inima mea în multe ispite şi nu se mai poate încălzi la lacrimile iubirii către Tine. Ci, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul şi Vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă deplină şi inimă zdrobită, ca să ies cu tot sufletul în căutarea Ta. Căci fără de Tine sunt străin de tot binele. Aşa dar, Bunule, dăruieşte-mi harul Tău. Tatăl ce Te-a scos pe Tine din sânul Său mai înainte de veci,, să înnoiască trăsăturile Chipului Tău întru mine. Eu Te-am părăsit. Tu să nu mă părăseşti. Eu am plecat de la Tine, Tu pleacă în căutarea mea, şi fă-mă să intru în imaşul Tău şi mă socoteşte în numărul oilor turmei Tale celei alese, şi mă hrăneşte împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată îţi este Ţie sălaş şi se vede în ea (se iveşte) strălucirea descoperirilor Tale. Şi strălucirea aceasta este mângâierea şi odihna tuturor acelora, care pentru Tine s-au nevoit cu necazuri şi cu chinuri de tot felul. De care strălucire să ne învrednicim şi noi, cu Harul şi cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în vecii vecilor. Amin” (Cuvinte despre Nevoinţă, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p. 35).

        Cu alte cuvinte Rugăciunea Sfântului Isaac Sirul, singură dacă ar fi, poate străluci ca o rază filocalică pe Calea mântuirii.

         Lacrimile toarse din caierul ascezei împletesc aşadar fuiorul nădejdii, surâsul bucuriei, seninătatea încrederii. În taina jertfei şi a suferinţei Dumnezeu Mântuitorul plânge în toate lacrimile noastre pentru a le umple cu harul Său. Numai în lacrimi inima se curăţeşte şi se întăreşte prin voia Duhului Sfânt: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, ne spune Iisus.

            Cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu în Treime şi în Creaţia Sa se poate doar prin duhul haric al inimii în care predomină nu dorinţa plăcerii, ci dorul după sens al libertăţii întru Adevăr. Permanent în inima noastră să se poată reflecta frumuseţea lui Dumnezeu, binele celuilalt şi armonia Creaţiei divine. Marcu Ascetul înţelege prin inimă sanctuarul lăuntric în care luminează harul Botezului şi de unde îşi ia mintea îndemnurile bune şi frumoase”. Fără legătura harului, care este stânca Numelui lui Iisus, inima ceva gândeşte şi alceva vorbeşte. „Nu este alt nume în istorie pe care să se fi construit atâta cât pe Numele Lui”(Sfântul Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 35).

             Fiecare gând trebuie scos din scutecelul psihic şi înfăşat în porfira Numelui lui Hristos, spre a da strălucire cuvântului şi mireasmă faptei. Numai în acest sens se zideşte unitatea minţii şi a inimii, căci inima este fiinţa minţii. Numai coborârea minţii în inimă, urcă omul spre slava Numelui lui Hristos. De aici, Rugăciunea inimii, care poartă în suflet frumuseţea Numelui dumnezeiesc: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”!

           În Tradiţia noastră ortodoxă Calea către Dumnezeu, cunoaşterea, străbate două etape: contemplarea naturii şi comuniunea cu Creatorul. Mai întâi o Euharistie cosmică cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Înţelegerea duhovnicească a celor văzute prin cele nevăzute” (Mystagogia 2, PG 91, 669). Omul percepe prin har esenţa lucrurilor, cosmosul ca Poem al Creaţiei devine un imens dialog între Ziditor şi creaturile Sale. Lumea simbolurilor anticipează Întruparea Cuvântului. Cel Nepătruns, Cel Neapropiat se apropie de noi, prin Naştere, Cruce şi Înviere. În Simbol se resimte fiorul emoţiei cu estetica luminii sale, provocând cunoaşterea filocalică. În Aura Slavei lui Dumnezeu, raţiunea omului se inserează în lumina cunoaşterii, presimţind preamărirea Atotcreatorului, iar prin harul Crucii şi al Învierii, poate pătrunde savoarea mistică.

        Dacă Dumnezeu i-a cerut lui Adam să dea nume celor vii, noi cei re-născuţi prin Botezul şi Sângele lui Iisus Hristos, trebuie să purtăm Numele Domnului numindu-ne  CHRISTOŞI.

        Identitatea noastră trebuie să se afirme plenar prin credinţă, adevăr, libertate şi dragoste în comuniune cu Persoanele dumnezeirii şi alte persoane. Persoana umană exprimă fiinţa libertăţii. Dumnezeu- Fiinţa, fiind Treime de Persoane îşi are existenţa veşnică şi Şi-o asumă doar în comuniune. Numai în Persoană libertatea şi iubirea personală sunt identice dând viaţă Fiinţei, care este Adevărul. Dacă Dumnezeu, Tată- Fiu-Duh (spune Olivier Clement) este libertate a iubirii, faţă de om este iubire a libertăţii lui” (Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I Adevăr şi libertate, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p.103).

                  HRISTOS  S-A  ÎNĂLŢAT !

  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei                     

 ÎNĂLŢAREA  DOMNULUI  - 24 Mai 2012

                     Brusturi-Neamţ.