de Gheorghe Constantin Nistoroiu
„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
(Athanasie Berzescu)
Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi
scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele,
în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de
concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă
a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul
pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale
la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule
ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei
sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau
cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor
închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma
de colind a Crăciunului.
A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.
(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)
Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau
nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi
de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor
sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă
sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr.
Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia
împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de
detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu
paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de
Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să
scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre
scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.
Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor
Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p.
133).
Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile
îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau
doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că
semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului,
creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost
încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.
„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în
strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La
mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când
paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să
răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai
plin, Irmosul Naşterii:
«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».
Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?
A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu
din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot
ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).
După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care
s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri,
sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Şi ochii de cicoare.
Revăd un alb şi sfânt cămin
Şi chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi-nainte.
Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată
Azi nu mai vine Moş Crăciun
Ca-n noaptea de cenuşă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după uşă.
Trosneşte lacătul de fier,
Se stige câte-o viaţă,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheaţă.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele.
(Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).
Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna
foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce
se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele,
plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în
voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre
ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile
dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era
îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi din temniţa ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.
Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
„Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de
duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete,
începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe
rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai
dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor
privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi
pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai
căror copii nu mai ştiau de ele“.
(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).
de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.
În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau
în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei
paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai
comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta,
care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar
dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan,
„Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen
Raţiu.
„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între
ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi
carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce
împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub
icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe
tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina
opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor,
liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor
amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
(Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
