Camelia Suruianu: Maica Teodosia Zorica Laţcu - perla monahismului românesc

Mărturisirea părintelui Teofil Pârâianu: 

Pe maica Teodosia Zorica Laţcu, am cunoscut-o în mai 1954, la Mânăstirea Maicii Domnului, din localitatea Tudor Vladimirescu, in apropiere de Tecuci. Eram atunci acolo ca închinător. Era şi un bun prilej s-o întâlnesc, în Mânăstirea Vladimireşti, pe Maica Teodosia, cu numele civil de Zorica Laţcu. De Zorica Laţcu ştiam, până atunci, prea puţin, deşi puţinul se putea socoti şi mult, întrucât ce ştiam era important. Ştiam anume că publicase o carte de poezii religioase, cu titlul Osana Luminii, carte ce apăruse în editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj în anul 1947. Făcusem cunoştinţă cu acea carte în vremea studenţiei mele, la Sibiu. Poeziile din Osana Luminii mi-au mers la inimă şi s-au aşezat acolo pentru totdeauna. Chiar învăţasem unele din ele şi eram bucuros să le spun şi altora. Aflasem la vreme de legătura poetei Zorica Laţcu cu mânăstirea de la Sâmbăta şi de admiraţia pe care o avea faţă de Părintele Arsenie Boca.

Întâlnirea cu Maica Teodosia Zorica Laţcu, n-a fost odihnitoare pentru mine, din pricina exprimării defectuoase pe care o avea în vorbire. Aveam impresia că face eforturi peste fire, pentru a spune ceea ce dorea să comunice. Pentru un motiv ca acesta, întâlnirea noastră de atunci a fost scurtă.

Cu vremea am aflat că Maica Teodosia Zorica Laţcu a studiat filologie clasică, greacă şi latină, la Universitatea din Cluj, unde a mai studiat şi limba şi literatura franceză. Ştia şi germană, fiind dintr-o familie de intelectuali din Braşov, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. După studiile universitare a primit un post în cadrul Universităţii din Cluj în muncă de cercetare, post pe care la onorat până în 1948 când a plecat la mânăstire. La mânăstire a stat până la desfiinţarea mânăstirii, în 1956, când a fost arestată. Au urmat apoi trei ani de detenţie. După eliberare, s-a aşezat într-un sat din părţile Brăilei unde a locuit cu fosta ei colegă de chilie din mânăstire, care a ajutat-o şi unde a rămas până prin anii 70, când s-a întors în Braşov la casa părintească, unde a stat până în februarie 1990, când s-a întors la mânăstirea reînfiinţată. Sfârşitul vieţii pământeşti i-a venit Maicii Teodosia în 8 august 1990. A fost înmormântată în cimitirul mânăstirii din care a făcut parte.

Dumnezeu s-o odihnească!

Zorica Laţcu s-a născut în ziua de 17 martie 1917, într-o familie de intelectuali ardeleni. Tatăl, Ioan Laţcu, doctor avocat, a ocupat pentru un timp funcția de şef al Baroului Braşov, iar mai târziu a fost ales Prefect al orașului Brașov.  Zorica a venit pe lume într-un moment de cotitură în istoria României. Erau anii Primului Război Mondial, în țară domnea haosul, foametea, România fiind prinsă într-un joc politic. Frica mamei s-a răsfânt și asupra fiicei, copila născându-se cu un handicap locomotor. În pofida acestui aspect, s-a dovedit a fi înzestrată cu o inteligență sclipitoare. Încă din copilărie vorbea fluent franceză și germană. După terminarea Liceului, a urmat cursurile Facutății de Filologie limbi clasice: greacă şi latină, la Universitatea din Cluj. După absolvire a fost oprită de Sextil Puşcariu pentru a lucra la întocmirea Dicţionarului limbii române. Sextil Puşcariu, încântat de începuturile creației sale poetice, a fost cel care a  îndeamnat-o să frecventeze cercul literar din apropierea lui Blaga. Începând cu anul „1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu, îi apare Osana Luminii, la Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor.” - părintele Teofil Pârâianu.

În 1948, primind binecuvântarea părintelui Arsenie Boca se retrage din viaţa civilă la Mănăstirea Vladimireşti. Nu după mult timp, mai exact la 26 octombrie, este călugărită cu binecuvântarea Episcopului de Oradea, Nicolae Popovici, primind la botezul monahal numele Teodosia, fecioara care se cinsteşte pe 29 mai.  In sânul Mănăstirii maica Teodosia a continuat să compună poezii, cântece și câteva piese de teatru cu subiect religios.   

În anul 1952,  Petre Pandrea, în vârstă de cincizeci de ani, cu o notorietate de invidiat, după ce viaţa l-a trecut prin noroiul protipendadei bucureştene, răspunde invitaţiei din partea unui prieten de a vizita Mănăstirea Vladimireşti. 

Doctor în Drept şi Filozofie la Berlin şi Bucureşti, cu stagii universitare la Heidelbergb, Leipzig, Paris şi Roma, avocat, sociolog, jurnalist, eseist, teoretician al culturii, critic literar, scriitor, unul dintre cei mai iluştri oameni de cultură ai perioadei interbelice şi postbelice, Petre Pandrea graţie minţii sale ascuţite a excelat pe mai multe planuri, fie că le evocăm pe cele literare, fie că le luăm în considerare pe cele juridice. Ca avocat, fără a-i păsa de eventualele consecințe, (de numeroase ori a fost dat afară și reprimit apoi în Barou) a pledat adeseori gratuit, în favoarea unor persoane aflate în dizgrație. Între anii 1940-1944  a fost arestat de patru ori, iar mai târziu  a fost din nou reținut, mai exact între 1948-1952 și 1958-1964, din care a executat 7 ani numai la Ocnele Mari.

Fire disciplinată, Petre Pandrea de-a lungul vieţii a avut în permanenţă asupra sa un jurnal. Volumul memorialistic, Călugărul Alb este dedicat în întregime prezentării Mănăstirii Vladimireşti. Iată ce notează la un moment dat finul observator: „Fenomenul Vladimireşti are în mine un cronicar fidel, atât cât poate fi fidelă o oglindă sau o fotografie. (...) Fenomenul Vladimireşti este un fenomen de criză adâncă sufletească.”[1]

Petre Pandrea nu a fost, după cum el însuşi mărturiseşte, un spirit religios cu aplecări spre bigotism. Era mai degrabă un individ sceptic, dotat mai ales cu un iscusit talent de comunicare şi negociere. Cu toate acestea, patru maici i-au atras îndeosebi atenţia: măicuţa stareţă Veronica, Teodosia, Tiberiada şi Mihaela. Acestea sunt supuse unei analize, realizată cu multă luciditate. Redăm unul dintre portretele sale pitorești: „Maica Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu o umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Scrie versuri şi drame claudeliene, îmi trimitea, în franţuzeşte, corespondenţa referitoare la treburile juridice ale mănăstirii. Mihaela n-avea nimic floral sau vegetal în ea. N-o puteam asemăna decât cu platina. Îmi evoca metalul dens şi nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era suprumană? Depăşise prin jertfă, disciplină voinţa stadiul omului? Am studiat-o cu atenţie cu luciditate crudă şi aproape fără pic de simpatie. (...) Patriarhul Marina îi spunea, nu degeaba spiriduşul Vladimireştiului! Oho, Mihaela era un spiriduş mefiant!”[2] Jovialitatea surprinde lectorul, mai ales când, din paginile ulterioare, aflăm că maica Mihaela obişnuia să-şi întreţină musafirul dezbătând diferite subiecte, folosind o „franceză predilectă”. La aceste conversaţii participa şi maica Teodosia, care uzând de faptul că maica de platină nu cunoștea limba germană, pentru a o necăji, îi răspundea interlocutorului în nemțește. În ciuda acestor jocuri copilărești în interiorul mănăstirii: „totul se petrecea după regulile celei mai stricte bune cuviinţe, ca într-un internat şcolar, ca într-un pension de domnişoare.”[3]

Pentre Pandrea nu-l omite din analiza sa pe duhovnicul mănăstirii părintele Ioan Iovan, „un teolog emerit şi un orator extraordinar.”[4] Portretul său este edificator: „Părintele Ioan Iovan are o dicţiune baritonală splendidă şi e un orator de mase rurale neîntrecut. Duminica începe munca de la ora 7 dimineaţa şi o termină la ora 14. Timp de 7 ore se află în tensiune nervoasă retorică, broboane de sudoare, abia perceptibile, îi apar pe fruntea largă eminesciană, ochii îi sunt în flăcări, albul pielii de pe frunte şi faţă, în contrast cu barba şi pletele negre, capătă o culoare, aproape de cupru, sub influenţa icterului virulent abia terminat şi iarăşi eflorescent din cauza posurilor şi a efortului.”[5]

Părintele Ioan Iovan, al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al preotesei Maria, s-a nascut la 26 iunie 1922, într-un sat din județul Bihor. A urmat cursurile scolii primare în sat, Liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Cu toate că erau vremuri de răstriște, în urma Războiului Ardealul de Nord fiind cedat Ungariei, în 1946 la Facultatea de Teologie din Sibiu tânărul teolog și-a sustinut licența, cu lucrarea Sfanta Euharistie și viața mistică.

Prin anul 1946, printr-un coleg de facultate o cunoaște pe Zorica Lațcu.  Dornic de a se perfecționa la limba greacă, Silviu (Ioan fiind numele de călugărie) a luat câteva ore de meditație. In urma acestora, între cei doi s-a înfiripat o legătură duhovnicească. În 1947 tânărul teolog este admis la doctorat, la catedra de Dogmatică a părintelui Dumitru Stăniloaie.

În vara aceluiași an, părintele Arsenie Boca se hotărî să țină la Mănăstirea Sâmbăta de Sus o serie de Cuvinte înălțătoare intelectualilor și studenților, interesați de aspectele vieții duhovnicești. La aceste cateheze au participat un număr impresionant de tineri și mireni, printre aceștia numărându-se și Silviu Iovan și Zorica Lațcu.

La sfârșitul verii, Silviu Iovan reveni în Cluj întrutotul schimbat. De mulți ani, între familia preotului Gavril Iovan și Episcopul Nicolae Popovici exista o vădită prietenie. Această legătură duhovnicească s-a perpetuat și între tânărul Silviu și Preasfinția Sa. Cu ocazia unei întrevederi îi mărturisi vladicii hotărârea sa de a intra în cinul monahal. Căutându-și un loc prielnic, pentru a dezvolta o mișcare spirituală de anvergură națională, alege Mănăstirea Vladimirești. Astfel, cu binecuvântarea Episcopului Nicolae Popovici în cadrul Mănăstirii Sihastru, mănăstire de călugări din eparhia Galațiului, de catre Episcopul Antim Nica este călugărit. Apoi, este hirotonit, în 1948, diacon și în 1949 ieromonah, pentru Manastirea Vladimirești de către mentorul său spiritual Episcopul Nicolae Popovici.

Pentru a ne introduce în admosfera eclezială a Mănăstirii Vladimirești, Petre Pandrea ne povestește un moment edificator: „La o predică despre Sfântul Duh din 13 iunie 1954, cu mii de ascultători cu capete plecate şi lacrimi furişate, vântul puternic de stepă al Vladimireştilor care rostogolea cuvintele de aur ale pocăinţei s-au transformat brusc în vijelie şi era cât pe ce să-l ridice pe ieromonarh şi să-l arunce în văzduh. Mă aflam la picioarele lui, pe un scaun de onoare, şi am simţit că ielele sau duhurile pure au vrut să-l ridice. Părintele Ioan cuvânta inspirat, nepăsător la vântoasa care se pornise, storcând lacrimile auditoriului. Mi-a stors şi mie câteva, fiindcă eram obosit, nedormit de câteva nopţi, melancolizat de meserie şi-mi aminteam de morţii mei şi de câţiva morţi familiali, răpuşi recent, unul după altul. Şi chiar un mandarin imperturbabil îşi poate şterge o lacrimă pe furiş prăvălindu-i-se seninătatea în râpa infamiei de sub tălpi! Nu mai plânsesem de la o liturghie pascală, oficiată, hoţeşte, în puşcăria mea de la Ocnele Mari, sub nasul temnicerilor, de către bunii noştri preoţi ortodocşi, atât de slăbănogi – vai!”[6] Reprivindu-l din nou observă că „părintele Ioan s-a sinucis aproape prin posturi lungi, prin nopţi de veghe, prin studiu, prin osârdie la slujirea liturghiilor. (...) Este galben ca tămâia, extenuat, aproape macabru.”[7]

În urma schimbărilor politice survenite în ţară, zdruncinatul an 1954 nu a adus prea multe bucurii Mănăstirii. Pe neașteptate, asupra sfântului locaș se abătu o problemă juridică. Ca urmare, Petre Pandrea devine avocatul „ales al celor 46 monahi de la mănăstirea Sihastru şi al celor 318 de călugăriţe, în frunte cu părintele Ioan Iovan.” Deoarece a acceptat să fie avocatul celor două locașe de cult, cu jovialitate, maica „de platină” l-a înzestrat pe mărinimosul avocat cu o nouă denotaţie. „Titulatura de arhiepiscop judiciar am primit-o de la maica Mihaela, spirituşul Vladimireştilor. Ea mi-a dat şi şi rangul de călugăr alb.”[8] Și nu a greșit, dacă luăm în considerație sârguința acestuia: „De o sută de zile mă zbat, alerg, pledez, scriu epistole, tratez cu conclave în delegaţii, în calitate de avocat al celor două mănăstiri. O mare onoare, o răspundere istorico-juridică şi o năpastă a căzut pe umerii mei.”[9]

În noaptea de 29-30 martie 1955 organele abilitate au intrat violent în Mănăstire și l-au arestat pe ieromonahul Ioan Iovan și maicile din comitetul de conducere, printre acestea numărându-se: Teodosia și Mihaela.

 Întotdeauna evenimentele tulburătoare nu iau în subconştientul uman o formă pasivă, ele sunt involuntar active, încărcate cu un mesaj, cu un regret. De vorbă cu sine însuşi, Petre Pandrea în fața hârtiei goale, dezamăgit, se întreabă retoric: „Au obţinut ceva prin aceste arestări?!” Deoarece a acceptat să fie avocatul mănăstirii, fără niciun motiv „călugărul alb”, după încheierea procesului, fu exclus din Barou.   

Maica Teodosia, în ciuda handicapului locomotor a executat trei ani, în închisoarea Miercurea Ciuc. După ce a fost eliberată, a locuit cu domiciliu obligatoriu în satul Gurguieţi, din județul Brăilei. În anul 1970 s-a mutat la Braşov, în casa părintească. Trăia modest dintr-o mică pensie. Deoarece trupul nu o mai ajuta, avea angajată o doamnă, care venea o dată pe săptămână pentru a-i face menajul. În fiecare toamnă, după 15 septembrie, mergea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Părintele stareţ Veniamin Tohăneanu îi acorda găzduire pentru două-trei săptămâni. Pentru a-și ocupa timpul, adeseori îi dicta părintelui Serafim Popescu diferite traduceri din Sfinții Părinți.

Cu toate că trupul nu o ajuta, mergea în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare, la Biserica din cartier – Sfântul Gheorghe. În cinstea Maicii Domnului, prin anul 1980, a compus o piesă de teatru dedicată Bunei Vestiri. În primăvara anului 1990, în ziua de Buna Vestire, piesa a fost expusă publicului de colectivul de tineri de la  Biserica Sfântul Gheorghe.

În timpul rămas liber, dădea meditaţii la limbi străine, îndeosebi la:  germană, franceză, greacă, latină. Obişnuia să pregătească elevi pentru Seminarul Teologic, Institutul Teologic şi teologi pentru Doctorat. De Sfintele Sărbători avea mare grijă, să trimită felicitări în versuri persoanelor dragi sufletului ei. Părintele stareţ Veniamin Tohăneanu şi I.P.S. Teofil Herineanu de la Cluj ocupau un loc de frunte.

Părintele Arsenie Boca a fost cel care a îndemnat-o să facă cât mai multe traduceri din Sfinții Părinți. În perioada 1980-1984, cu ajutorul părintelui Bodogae Teodor a făcut parte din colectivul de traducere al colecției: Părinţi şi scriitori bisericeşti. Amintim câteva din lucrările la care maica a contribuit:  Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, Origen – Scrieri alese, partea I, II şi IV, Contra Celsus; Tâlcuire la titlurile psalmilor – de Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre moarte şi nemurire - dialog cu sora sa Macrina - ale celui între Sfinţi, Părintele nostru Grigore. Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, Sfântului Simeon Noul Teolog.

După câțiva ani, traducerile au fost sistate „din lipsă de hârtie!” Când maica Teodosia l-a vizitat pe duhovnicul inimii sale, părintele Arsenie Boca, la biserica Drăgănescu, în 1985, crezând că traducerile nu au fost realizate corect,  părintele a asigurat-o că: „- Nu maică, sunt prea bune dar,  nu le plac lor!”

Doamna Vlad, din Brașov, a fost cea care a ajutat-o la transcrierea traducerilor după dictare. Maica, în lipsa prietenei sale traducea câte o pagină  notând-o într-un caiet, „aşa cum putea, mai ales că scria foate greu, practic indescifrabil.” Când se aduna un capitol il trimitea părintelui Bodogae, la  Sibiu, pentru a le cumula cu restul capitolelor traduse de ceilalți traducători.

Aflându-se pentru o vreme în preajma sfinției sale, ne mărturisește câteva momente edificatoare: „În perioada când s-a ocupat mai ales de traduceri, simţind o scădere a vederii, m-a rugat să o însoţesc la medicul oftalmolog, pentru consultaţii. Acolo, erau mai multe persoane care aşteptau la rând. Aşteptând şi noi, la un moment dat, o doamnă în vârstă - de naţionalitate maghiară, foarte discret, m-a chemat într-o parte şi m-a întrebat, dacă persoana pe care o însoţesc, este fiica familiei avocat Laţcu Ioan. Am răspuns  afirmativ, la care doamna zice: Ne-am  cunoscut în  copilărie, 11-15 ani, când  mergeam vara cu părinţii la Bran şi era acolo şi familia Laţcu cu fetiţele; dar atunci, era  mult mai  bolnavă,  cu mersul, vorbirea şi gesticulaţiile. Persoana nu s-a recomandat cu numele, nici eu nu am întrebat, dar era foarte bucuroasă să constate o ameliorare. Atunci, mi-am dat seama că şi eu o cunoscusem la 30 de ani şi cu adevărat mişcările dezordonate, erau mult mai pronunţate.” Maica Teodosia se afla în relaţii foarte bune cu familia: sora, nepoata şi nepotul.  „În iarna anului 1982 a fost foarte răcită, după care s-a simţit slăbită şi mai rău cu sănătatea. M-a rugat să o însoţesc la notariat, unde a întocmit Testament în favoarea  nepoatei Marina, pentru casa părintească în care locuia. Tot în această iarnă mi-a dictat o scrisoare adresată  părintelui stareţ Veniamin Tohăneanu, prin care-l  ruga, că  dacă  are  drum  la Braşov,  să vină  cu părintele Serafim  Popescu (duhovnicul dânsei în acea vreme) ca să o spovedească. Se simţea istovită de ani şi suferinţe.”

In ziua de 28 noiembrie 1989, aflând de plecarea la cele veşnice, a părintelui Arsenie Boca, posomorâtă de o asemenea pierdere, în cinstea duhovnicului inimii sale a compus poezia Omagiu părintelui drag. Odată cu această jertfă zburată la cer, evenimentele au început să se precipite. Și timpul vechi a început să-și reînnoiască haina. După mulți ani de pribegie, în ziua de 3 februarie 1990 maica Teodosia a revenit în Mănăstirea Vladimirești.

Dar, nu după mult timp, în ziua de 4 august 1990, maica Teodosia a fost supusă unei întervenți chirurgicale. În ziua de 9 august 1990, doamna Vlad aflându-se la Mănăstirea Sâmbăta de Sus comunicându-le părinților Serafim Popescu şi Teofil Pârâianu starea gravă din urma operației, după Sfânta Liturghie, în cinstea sfinției sale, s-a oficiat Sfântul Maslu. Când s-a terminat slujba „am aflat că maica Teodosia a decedat.” Astfel, „perla monahismului românesc”, după cum o numise cu mulți ani în urmă Patriarhul Justinian, la vârsta de 73 de ani, a zburat la cer.  La slujba de înmormântare, alături de un numeros sobor de preoți în frunte cu Î.P.S. Casian Gălățeanul, a fost prezent și părintele Ioan Iovan.

Maica Teodosia a avut o bogată activitate scriitoricească. Pe lângă lucrările menționate, deoarece avea înclinații poetice, s-a ocupat și de traducerea şi versificarea Imnelor Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar, contribuția sa cea mai importantă a fost la traducerea Filocaliilor, alături de părintele Dumitru Stăniloae. Datorită recunoașterii sale atât pe plan național cât și internațional, părintele Stăniloae era foarte solicitat, fiind supus unui impresionant volum de muncă. Datorită acestor aspecte, când se apuca de tradus, de exemplu o lucrare din Sfinții Părinți, nu avea timp să o revizuiasca. De acest aspect se ocupa maica Teodosia, care era din fire o perfecționistă. Nu accepta, din nebăgare de seamă, să fie omis vreun amănunt sau detaliu. Era foarte meticuloasă în tot ceea ce făcea, mai ales când era vorba de opera marilor mistici ai Răsăritului.

Despre meticulozitatea maicii ne vorbește și părintele Teofil Pârâianu: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Filă de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) şi s-a aşezat să scrie. Şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: «Domnişoară, ce vreţi să faceţi?» şi ea a răspuns: «Am venit la serviciu» şi portarul i-a spus: «Dar, astăzi e duminică». Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta.” În continuare redăm o variantă din cele patruzeci.

Filă de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

Lirica religioasă a maicii Teodosia, afirmată încă din anii '40, a început să fie cunoscută după 1990. Redescoperirea ei s-a datorat unui mare admirator: părintele Teofil Părăian. În nenumăratele sale conferinţe şi dialoguri prin ţară, pentru a reînvia tradiția, a găsit răgaz să recite și din poeziile maicii Teodosia. Într-o conferință, rememorând-o, povesti publicului o întâmplare emoționantă: „Maica Teodosia a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front, în timpul războiului, citind poezia Epitalam, care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front, şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: «Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate». Nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris, dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă.”

Epitalam

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.
Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.
Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,
Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,
O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele
Albe - şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele.
Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,
Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.
Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.
Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,
Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.
Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.
Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,
Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,
O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.
Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,
Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.
Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.
Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.

Imnurile Sfântului Simeon Noul Teolog, pe care nu numai că le-a tradus le-a și versificat, au avut o deosebită influență asupra liricii sale religioase. În poezia Focul, metaforele utilizate se asemănă foarte mult cu cele ale sfântului părinte.

Focul

Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Şi tindă, şi odăi, şi coperiş.
Voiam să plec din casă pe furiş,

C-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.

Şi, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat şi haina, căci ardea
Şi-am aruncat şi legătura-n foc.
Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;

Cuprinsă de uimirea morţii, stam
În oarbă nemişcare. Aşteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Şi vântul să mă vânture pe drum.

Am auzit un zvon de prăbuşiri,
Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,
Se ridicară palele de fum...
În goliciunea mea pornii la drum.

Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni şi greu de har,

M-am pomenit urcând pe scări cereşti,
Spre miezul dragostei dumnezeieşti.
Ştiam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.

Conceptul de scriitor religios nu s-a bucurat de o circulaţie prea largă în literarura română, în consecinţă, astăzi există mari dificultăţi de definire. Din considerente politice, până nu demult, dimensiunea religioasă a unor creatori români a fost insistent ascunsă, deformată sau minimalizată. În pofida acestor aspecte, timpul vechi dă semne de reînnoire, și chiar dacă, după perioada postdecembristă maica Teodosia, la început a fost evocată timid, acum ea își așteaptă cititorii și eventualii exegeți.  

---

[1] Petre Pandrea, Călugărul alb, Editura Vremea, Bucureşti, 2003, p. 103.

[2]Ibidem., p. 61.

[3]Ibidem., p. 230.

[4]Ibidem., p. 64.

[5]Idem.,

[6] Ibidem., p. 66.

[7]Ibidem., p. 78.

[8]Ibidem., p. 153. 

[9] Ibidem., p. 315.