Crestinatatea
apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui.
Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul
de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru
moartea Lui.
Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.
In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata
ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de
inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce.
Aceasta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii,
incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo
Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila
unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).
Dar in ce consta aceasta
unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar
externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita
prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in
sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o
anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului constituie
impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua momente
contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare,
ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.
Pentru evidentierea
generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte
ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si
cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine
va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si
va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va
castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai
paradoxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai
ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii.
Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea
gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand
cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in
inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru
Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui,
precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca
acesta este intelesul cuvintelor Mantuitorului si nu acela al unei
simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel,
care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor.
15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia
pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata
cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente
contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai.
Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.
Dar nu orice moarte
initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui
Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai
intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta
virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi
naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.
Existenta faptului
misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii
Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.
Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului,
exprima acest adevar in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind
ideea ca inca in ziua rastignirii sale, Vineri, Domnul biruieste moartea
si iadul. "Infricosate sunt tainele bataliei acesteia. Infricosate
trofeele razboiului de sub pamant. Mai presus de orice cugetare e
biruinta Celui ce s-a rastignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un
mort: dar a jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic... Astazi
iadul din nestiinta a inghitit veninul. Astazi moartea a primit pe
mortul pururea viu. Astazi s-au dezlegat lanturile oe care le-a faurit
sarpele in rai. Astazi s-au slobozit robii cei din veac. Astazi talharul
a patruns in raiul pazit de 5500 de ani de sabia inflacarata. Astazi
"lumina in intuneric lumineaza"
(Ioan I, 5) si a golit toata vistieria mortii. Astazi s-a savarsit
intrarea cea noua a imparatului in inchisoare. Astazi "a sfaramat
portile de arama si a frant lanturile de fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a
fost inghitit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvantu.
Astazi Hristos, piatra cea din capul unghiului, a clatinat temelia
stramoseasca a mortii, a smuls pe Adam si a surpat toata cladirea
iadului. Astazi si cei ce plangeau inainte, pe care moartea ii inghitise
biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruinta ta? Unde
este, iadule boldul tau?" (I Cor. 15. 55).
Ar fi gresit sa se creada
ca Sfantul Proclu foloseste cuvantul "astazi" numai, ca expresie a
sigurantei pentru niste lucruri care se vor intampla de-abia mai tarziu.
E o invatatura clara a Bisericii ca Domnul indata ce a expirat pe
cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, si nu ca sa continuie sa
patimeasca, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un imparat biruitor,
cu slava dumnezeiasca iesita din ascunsul Sau la aratare. Nu e fara
semnificatie faptul ca iconografia ortodoxa infatiseaza invierea Domnului prin scena coborarii Lui la iad intru slava, aratand ca viata invierii
incepe in El inca din clipa mortii, ca tasnind din ea o putere de
viata facatoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa
invierii Lui. Scriitorii bisericesti rasariteni
socotesc ca aceasta se arata in faptul ca din coasta Domnului curge,
la cateva ore dupa moartea Lui, sange cald si apa calda, ceea ce e o
minune asa de mare, ca evanghelistul Ioan tine s-o adevereasca prin
intarirea sa de martor ocular (Ioan XX, 23). Si in aceasta vad ei
motivul, pentru care Biserica foloseste caldura la Sfanta Impartasanie.
Fara indoiala, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort.
Dar el are acum, altfel decat in timpul dinaintea mortii, o putere
prin Duhul Sfant, care - aratandu-se intr-un grad neasemanat mai redus, si in moastele sfintilor
- se afla din momentul mortii in umanitatea lui Hristos, intr-un chip
deosebit. De aceea scriitorii bisericesti din Rasarit numesc trupul
Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viata facator.
In acest spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socoteste ca orcine se
impartaseste de Domnul, pune gura sa, la insasi coasta trupului
Domnului de pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infatiseaza un inger tinand
un potir langa coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primeasca sangele
cu care se impartasesc credinciosii. De aci s-a nascut tema Graalului,
care a aparut intai in Rasarit, in Siria. Dar, desigur, ca apa si
sangele ce curg din trupul Domnului de pe cruce, nu sunt de viata
facatoare ca apa si sangele natural, ci ca pline de puterea Duhului Sfant.
Pe de alta parte, noi si acum band sangele Domnului in Euharistie,
il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fara indoiala,
acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului inca mort
pe cruce are in el puterea de viata facatoare a Duhului, asa si acum in
cer e intr-o stare de jertfa tainica, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.
Aceasta impletire a mortii
si a puterii de viata in Domnul, se arata si in faptul ca altarul de pe
care ne impartasim cu Hristos, viata noastra, este vazut in Rasarit ca
mormantul Domnului. Din mormant ne rasare viata.
Spiritualitatea rasariteana
nu cunoaste acel trup daramat, contorsionat al lui Iisus pe cruce, pe
care-l intalnim in iconografia apuseana, care a separat parca cu totul
evenimentul mortii Domnului de viata
ce se va dezvolta in inviere; dar tot asa, spiritualitatea rasariteana
nu slabeste ideea continuarii starii de jertfa a Mantuitorului dupa
inviere, cum face teologia catolica, urmata de cea protestanta, care a eliminat cu totul aceasta idee si deci si aspectul Euharistiei ca jertfa.
Sunt numeroase textele
patristice si cele din cantarile bisericesti, care confirma atat ideea
vietii celei noi, rasarita in umanitatea Domnului inca in timpul mortii,
cat si ideea despre starea Lui de jertfa de dupa inviere.
In ce priveste prima idee,
iata cateva expresii tot din Sfantul Proclu: "O, patima curatitoare a
lumii! O, moarte, pricina a nemuririi, ce ai odraslit viata! O, pogorare
la iad, punte spre inviere celor omorati din veac! O, cruce, doftoria
pomului! O, cuie care ati pironit lumea intru cunostinta de Dumnezeu,
si ati scos-o de la moarte!... O, burete care ai uscat si ai sters
pacatul lumii! O, trestie, care scrii intre cetatenii cerului pe
credinciosi si ai zdrobit tirania sarpelui incepator al raului".
"Stralucite sunt, asadar, florile patimii de trei zile... Soarele a
rasarit celor ce sedeau in intunericul si in groapa cea mai de jos.
Slavita este petrecerea in prinsoare a Celui rastignit". Se cuvine sa
marturisim ca "mormantul e vistieria mantuirii". Desigur, aceasta se
datoreaza faptului ca "in mormant e viata", cum se spune in Prohod, nu
un trup pur si simplu mort. Se cuvine sa ne laudam, zice mai departe
Sfantul Proclu, cu crucea "prin care s-a rupt zapisul cel vechi".
"Darul cel mare al Celui rastignit vesteste invierea". "Acestea sunt
darurile Celui rastignit. Acestea trofeele mormantului... Mormantul
s-a facut tamaduire paradisului; crucea a dezlegat blestemul pomului".
Iar Biserica preamarindu-L
pe Domnul in cantari, ii zice: "Stapanirea mortii ai zdrobit cu moartea
Ta, Puternice, ca de Tine s-au cutremurat portarii iadului" (Sedealna
I, gl. I, dupa I-a catisma la Untrenie); sau: "Cu crucea Ta ai stricat
blestemul de pe lemn, cu ingroparea Ta ai omorat stapania mortii"
(Stihira V, gl. II, la Vecernie); sau: "In iad pogorandu-Te ca un
puternic, pe cei ce asteptau acolo venirea Ta i-ai rapit ca dintr-o mana
puternica" (La stihoavna, stihira III, gl. II); sau adresandu-se
Nascatoarei de Dumnezeu, spune: "Prin crucea Fiului tau, iadul s-a
surpat si moartea s-a omorat si cei morti au inviat" (Sedealna III, gl.
II, la Utrenie, dupa I-a catisma). Iar coborand in iad, Mantuitorul le
spune celor de acolo: "Acum am biruit, Eu sunt invierea" (Stihira VI-a,
gl. III, la Vecernie). Si iarasi, adresandu-se Domnului, Biserica ii
spune: "Pogorarea Ta in iad infricosata a fost tiranului" (Stihira a
VII-a, gl. IV, la Vecernie), sau: "Punandu-Te in mormant, pe cei ce
locuiau in mormanturi i-ai inviat, nestricaciune si viata daruind neamului omenesc"
(Stihira a II-a, la stihoavna, gl. IV, Vecernie). Biserica lauda "pe
Cela ce pe cruce a inflorit viata neamului nostru" (la Liturghie, dupa
Fericiri, glas V). Si insasi crucea o numeste "facatoare de viata"
(Stihira I, gl. IV, la Vecernie). Si adresandu-se iarasi Lui, Biserica
ii zice: "Inoitu-ne-ai pre noi prin crucea Ta, daruindu-ne noua viata
si nestricaciune" (Stihira a V-a, gl. VI, la vecernie); sau:
"Stralucit-ai pe cruce" (A Nascatoarei, la stihoavna, gl. VI). Ba
insasi moartea Domnului este numita "de viata facatoare" (Ipacoi, la
Utrenie, glas VI); sau: "Viata mea" (Stihira IV-a, la Vecernie, glas
VII).
In multe feluri se exprima apoi ideea ca moartea Domnului a fost instrumentul de omorare a mortii. "Cu moartea pe moarte ai stricat", "cu moartea pe moarte ai calcat", "cu moartea, moartea ai omorat", "cu moartea ta, imparatia mortii ai stricat".
S-ar putea face incercarea
de a explica expresiile acestea in sensul invataturii apusene, ca
moartea Domnului e instrument al invierii, sau crucea, al vietii, numai
intrucat prin ele Iisus Hristos
a meritat viata, care vine peste trei zile. Dar incercarea aceasta ar
fi fortata. Expresiile: "prin cruce, prin ingropare, prim moarte, ai
pradat moartea, iadul, ai infricosat pe diavol, ai dus viata celor din
iad", nu pot fi intelese numai asa, ca pentru ele si dupa ele a primit
Domnul aceste puteri, deodata cu invierea. Pogorarea Domnului la iad e
ca a unui puternic; chiar acum cand coboara. El e biruitor, e
infricosat diavolilor.
Acest fapt il arata Sfintii Parinti
si cantarile bisericesti si prin paralela in care pun starea Lui de
mort ca om si starea Lui de biruitor al mortii, ca Dumnezeu. In acelasi
timp, Domnul le are pe amandoua: "Moarte ai luat cu trupul... si in
mormant Te-ai salasluit" (Stihira V. la glas. VI. la Hvalite), "portile
cele de arama zdrobindu-le si incuietorile iadului sfaramandu-le ca un
Domn atotputernic" (Stihira II, glas VI, la stihoavna).
Dar Biserica nu staruie
prea mult asupra acestei paralele. Caci ea nu poate trece peste faptul
ca Mantuitorul se duce la iad ca biruitor si cu sufletul omenesc, deci
si ca om. E adevarat ca numai intrucat are calitatea deosebita de a
oricarui alt om de a fi si Dumnezeu, se duce la iad ca biruitor. Atata
inseamna expresia "a pradat iadul ca un Domn atotputernic". Aceasta se
vede si din faptul ca actul invierii i se atribuie lui Iisus tot ca
unui Dumnezeu, desi nu se poate spune ca El nu invie propriu zis ca om.
Deci expresia "ca un Dumnezeu", fie ca se foloseste pentru actul
Domnului de zdrobire a iadului, fie pentru cel de inviere, nu arata
cine le-a savarsit, ci cu ce putere.
Ca cel ce a savarsit actele
din iad in vreme ce trupul Lui era in mormant, nu era numai Dumnezeu,
ci si omul, sau ele se refereau si la omenitatea Lui, o vedem din
expresia: "La iad coborandu-Te, puternice, legaturile mortii ca un
Dumnezeu, le-ai rupt" (Stihira II, glas IV, la Vecernie). Dar Domnul nu
putea rupe legaturile mortii de deasupra altora, inainte de a rupe
legaturile mortii de deasupra omenitatii Sale. Deci Domnul pogorandu-se
la iad in clipa urmatoare expirarii, rupea chiar atunci legaturile
mortii de deasupra omenitatii sale, ca sa se poata spune pe de o parte
ca in iad a rupt in principiu legaturile mortii, dar pe de alta parte
ca n-a cazut nici o clipa sub puterea iadului, deci la primul contact
cu iadul a rupt legaturile mortii. Astfel, cel ce rupea legaturile
mortii ce infasurau pe cei din iad, era deja si Omul-Hristos scapat El
insusi de legaturile mortii, nu numai Dumnezeu.
Expresia "cu moartea pe moarte ai calcat"
si cele asemenea ei, ne precizeaza si mai bine momentul in care
Hristos a surpat stapanirea ce o avea moartea asupra firii omenesti: in
momentul cand moartea s-a consumat, in momentul cand ea si-a implinit
lucrarea ei, adica in momentul cand Hristos ca om a expirat, care
coincide cu momentul cand atingea iadul. Inaintind, moartea inainta in
surparea mortii. Cand s-a savarsit ea deplin, s-a savarsit si slujba, ei
de instrument al desfiintarii mortii. Domnul strabatand actul mortii
ca om, strabatea spre desfiintarea mortii firii omenesti, prin actul
mortii.
Dar de ce a fost necesar
pentru Fiul lui Dumnezeu ca sa treaca umanitatea Sa prin moarte, pentru
ca sa rupa legaturile mortii de deasupra umanitatii Sale si implicit de
deasupra intregii omeniri?
Redand explicarile ce le
dau Sfintii Parinti acestei necesitati a mortii Domnului pentru invierea
Lui, vom da inevitabil de faptul ca moartea Omului Hristos
are si ea o contributie la actul invierii Sale. Nu e aci vorba numai
de necesitatea ca Hristos sa fie mai intai mort ca om, pentru ca sa
aiba cine fi inviat de catre Hristos ca Dumnezeu. Din acest punct de
vedere ar putea fi trecut omul la starea de inviere si fara sa fie
intai mort, ceea ce nu se intampla insa. Ci e vorba de un rol pozitiv
pe care il are insusi actul primirii mortii de catre Domnul, ca om,
pentru actul invierii Sale, Desigur, nu moartea unui om de sine statator, autonom in existenta si in actul mortii sale, ci existenta umanitatii in Dumnezeu si moartea
ei in El are un rol in actul invierii; un rol pe care nu-l are,
asadar, umanitatea prin sine, ci prin faptul ca i se randuieste de
Dumnezeu. Si acesta a fost cazul cu Hristos.
Crucea e considerata de Sfintii Parinti si de Biserica
o mare taina. Ca atare, ea nu poate fi explicata pana la capat, ci
trebuie respectata prin tacere, formand o tema a teologiei apofatice.
Dar daca Dumnezeu ar opera invierea omenitatii prin simpla Sa
atotputernicie cum ar opera invierea unei alte oarecari naturi ce s-ar
comporta cu totul pasiv fata de acest act dumnezeiesc, de ce ar mai fi
considerata crucea, moartea si invierea Domnului, niste mari taine?
Licareste aici, precum se vede, misteriosul rol al mortii de instrument
folosit de Dumnezeu pentru desfiintarea mortii. Dumnezeu e cel ce
lucreaza prin ea ca instrument in acest scop. Dar Dumnezeu se foloseste
de acest instrument; in acest rost paradoxal, sta taina crucii.
Explicarile ce le dau
Sfintii Parinti acestui sens paradoxal al crucii, nu au pretentia sa-l
epuizeze, ci sa evidentieze si mai mult caracterul ei de taina, conform
cu ceea ce spune Sfantul Grigorie de Nissa, ca orice inaintare in intelegerea lui Dumnezeu, e o inaintare in intelegerea Lui ca taina neinteleasa.
Sfantul Maxim Marturisitorul
vede rostul mortii Mantuitorului in eliberarea firii omenesti de
afectele care s-au introdus in ea dupa caderea lui Adam. E vorba de o
eliberare a firii de aceste afecte, nu printr-un act de atotputernicie
divina, savarsit asupra ei din afara de ea, ci printr-o biruire a lor de
catre firea omeneasca insasi, dinauntru in afara, se intelege nu fara
lucrarea lui Dumnezeu,
care este neaparat necesara, pentru a face firea omeneasca in stare de
un asemenea act. Caci ele reprezinta starea de slabiciune in care a
fost asezata firea omeneasca dupa caderea in pacat.
Deci scaparea firii omenesti de ele trebuie sa se arate ca o tarie a
firii fata de ele. Si numai intr-un act de biruire a lor de catre firea
omeneasca, se arata taria ei efectiva fata de ele.
Unul din aceste afecte este
frica de moarte. Biruinta acestei frici de moarte nu o putea arata
firea omeneasca a Domnului ocolind moartea, ci primind-o, biruind frica
ce face firea omeneasca sa fuga de moarte. Aceasta frica e cel mai
puternic afect, e cea mai mare slabiciune a firii omenesti. De aceea, in
biruirea ei se manifesta cea mai mare tarie a firii. Si de aceea ea e
ultima pe care a invins-o Mantuitorul. Si invingand cu firea Sa
omeneasca aceasta ultima slabiciune a ei, a fost invinsa moartea insasi,
ca punct final al slabiciunii firii umane.
Iata, deci, paradoxul: prin
primirea mortii se invinge moartea; primirea mortii este supremul act
de tarie al firii umane, in efortul ei de a se ridica de sub stapanirea
slabiciunilor de pe urma pacatelor, slabiciuni ce culmineaza in
moarte. Dar moartea primita, astfel e altfel decat moartea suportata
ca punct final al pacatelor, al momentelor de slabire a firii. Moartea
Celui fara de pacat e supremul act de tarie, cata vreme moartea de pe
urma pacatului e ultima treapta de slabire a firii. Daca e asa, aceste
doua morti sunt direct contrare: moartea ca supremul act de tarie al
firii, de intarire a ei, e actul de biruinta a ultimei trepte de
slabire a firii, aratata in moarte. Pe cand moartea de pe urma
pacatului e o moarte a firii, moartea Celui fara de pacat e o moarte a
mortii firii. Mai bine zis, prin moartea Celui fara de pacat se
nimiceste orice urma a pacatului si drept urmare orice premisa din care
ar putea rezulta in mod indreptatit moartea firii. Prin moartea Celui
fara de pacat se ia baza ontologica si de drept a mortii din firea
omeneasca.
Dar aceasta tarie a lui
Hristos ca om, in fata tuturor afectelor, inclusiv in fata mortii, tarie
care nu se putea arata si actualiza decat prin primirea mortii, sau
staruinta Lui intr-o atitudine fara de pacat, ca unul ce n-a acceptat
placerea si nu s-a incovoiat in fata durerii, inclusiv a celei adusa de
moarte, inseamna o atitudine a vointei Lui ca om. Anume El n-a primit
pacatul in voia Lui omeneasca, ceea ce inseamna ca n-a cautat nici cand
cele ale omului, ci cele ale lui Dumnezeu. El a luat "pacatul", sau
"blestemul" nostru in firea Sa, adica a luat afectele de pe urma
pacatului, dar nu l-a luat in vointa Sa, adica nu si l-a facut personal,
ceea ce inseamna ca nu a primit slabiciuni in vointa Sa. Si faptele
Lui sunt cu atat mai vrednice de lauda, cu cat avand slabiciunile
noastre in firea Sa, nu s-a plecat lor cu vointa, ci dimpotriva le-a
biruit. Vointa Lui ca om s-a putut arata tare, tocmai intrucat n-a
evitat, cautand placerea, sa suporte afectele de durere, prezente in
firea Sa, ci le-a suportat, sau a ramas ascultatoare de Tatal, desi
avea in firea sa unele afecte de placere care se cereau satisfacute.
Propriu zis, pacatul
fapturii isi are originea si suportul in voia ei libera. Trebuia ca voia
omeneasca sa ramana odata pana la capat fara de pacat, adica in
ascultare de Dumnezeu, necazand in placere nici prin atractia pozitiva
exercitata de placere, nici prin fuga de durere. Firea omeneasca nu
putea depasi pacatul, decat daca invingea odata, prin voia ei, de la
inceput pana la sfarsit, cele ale sale. Era necesara o voie care sa
renunte pana la capat in afirmarea de sine a omului impotriva lui
Dumnezeu. Aceasta deplina conformare a voii omenesti cu voia lui
Dumnezeu, nu putea avea loc, - data fiind starea de pacat a tuturor
oamenilor, sau posibilitatea pacatului pentru orice faptura
autoipostatica, - decat primindu-si ca purtator ipostatic pe Dumnezeu
insusi. Aceasta s-a facut in Hristos.
"Hristos a asumat natura
noastra. El s-a supus de buma voie tuturor responsabilitatilor
pacatului, El a luat asupra Lui responsabilitatea pentru greseala
noastra, ramanand totusi strain de pacat, pentru a rezolva tragedia
libertatii umane, pentru a depasi dezbinarea intre om si Dumnezeu, introducandu-l in sanul persoanei unde nu e loc pentru dezbinare, pentru nici un conflict interior".
Dar o vointa care ramane
pana la capat in renuntarea autonomiei sale, este o vointa care trebuie
sa accepte si moartea pentru Dumnezeu. In aceasta se vede si se
manifesta deplina renuntare a vointei umane la autonomia ei. Acesta e
actul ultim al supunerii omului sub voia lui Dumnezeu.
O vointa care nu o face si pe aceasta, nu arata ca s-a conformat cu
totul voii lui Dumnezeu. Dar, pe de alta parte, acceptarea prin vointa a
mortii pentru Dumnezeu,
este si ea tot un act al vointei, deci un act de afirmare a unei
vointe. In acest caz vointa afirma, de buna voie, printr-un act suprem
si irevocabil, suveranitatea lui Dumnezeu, isi afirma de buna voie
supunerea desavarsita si definitiva sub voia lui Dumnezeu. Si propriu
zis acesta este actul cel mai puternic al vointei. Acesta este actul
care manifesta o recunoastere deplina a adevarului; e actul care
deschide faptura pentru comunicarea deplina cu izvorul vietii. Voind ce
vrea si Dumnezeu, pe de o parte vointa accepta o moarte a ei, dar pe de
alta parte, aceasta nu inseamna o incetare de a voi, ci dovada ultima a
unei voiri intru totul conforma cu firea, a adevaratei voiri. Caci
firea noastra isi poate trai adevarata viata numai in comuniune
desavarsita, prin voire, cu Dumnezeu, izvorul vietii ei. Moartea ca
suprema si definitiva aratare a supunerii vointei omenesti, vointei lui
Dumnezeu, este astfel o trecere la adevarata viata. Omenescul atunci
moare intrucat arata definitiv ca nu vrea nimic al sau, nimic deosebit
de Dumnezeu; dar invie, intrucat facand dovada ultima ca vrea ce vrea si Dumnezeu, s-a deschis izvorului de viata, si-a aratat identificarea deplina a voirii cu voia lui Dumnezeu. Acest fel de moarte e totodata inceputul vietii
adevarate, sau premisa ei, e o moarte paradoxala. Faptura voindu-se pe
sine, deosebit de Dumnezeu, moare; si renuntand Pentru Dumnezeu in mod
definitiv de a se voi pe sine, invie in Dumnezeu. Si cine nu vrea ceva
deosebit de ceeace vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu.
Deci actul prin care
Mantuitorul a primit moartea, a fost actul sau de suprema tarie ca om,
nu intrucat a sfidat pur si simplu moartea, ci intrucat a fost actul
prin care si-a aratat definitiva identificare a voii sale cu voia lui
Dumnezeu, actul ultim si irevocabil al unei voiri sara de pacat. Si
numai la El primirea mortii a avut o astfel de semnificatie, netrebuind
sa moara, cum trebuie sa moara omul.
Supremul act de tarie al
vointei fapturii e renuntarea definitiva pentru Dumnezeu la tot ceea ce
pare ca are: la existenta empirica. Prin aceasta nu inceteaza de a fi
peste tot. Firul existentei nu se rupe de tot prin moarte nici la cei
pacatosi, cum socotesc protestantii chiar si pentru cei drepti. Cu atat
mai mult, acest fir al existentii se ridica la cel ce moare pentru
Dumnezeu, la un mod de viata superioara, la viata prin Dumnezeu.
Moartea pentru Dumnezeu e o
desghiocare a fapturii de o viata de suprafata, de un invelis
neesential al vietii, pentru a face sa se dezvaluie adevarata viata ce incepe sa se adape, chiar prin acest fapt al mortii pentru Dumnezeu, din izvorul nesfarsit al vietii dumnezeiesti, intr-un mod mai deplin, ca inainte.
Rostul acesta l-a primit in
mod desavarsit moartea Domnului. Si intrucat El a primit moartea ca
act ultim al supunerii voii Sale omenesti lui Dumnezeu-Tatal, nu pentru
un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spunem, ca El e in veci in
stare de jertfa in fata Tatalui. Iar puterea acestei stari ne-o
comunica si noua, unindu-se cu noi in dumnezeiasca Euharistie, pentru
ca murind cu noi si in momentul mortii noastre, sa nu ne fie moartea
spre moarte, ci spre trecere la viata, spre identificare deplina a
voii noastre cu voia Tatalui, cum a fost si moartea Lui.
Dar jertfa adevarata
implica in sine o curatie. Iar curatia aceasta e, pe de o parte, un
rezultat al jertfirii, pe de alta ceva prealabil jertfirii. Lui Dumnezeu
trebuie sa I se inchine ceva curat, ca sa-i fie Lui spre miros de buna
mireasma; iar Dumnezeu, primind acest dar curat, il sfinteste. Dar
daca e asa, ideea de jertfa nu se implineste cu adevarat decat printr-o
fiinta rationala si libera, a carei curatie nu e numai rezultatul
naturii automate, sau a unei griji externe, exercitata asupra ei, ci
rodul vointei proprii. Jertfa adevarata nu poate fi decat cel fara de
pacat. Iar acesta e cel care are vointa orientata intreaga si
neintrerupta spre Dumnezeu. Chiar aceasta inseamna ca acela isi
traieste existenta ca pe o jertfa, ca pe un dar inchinat lui Dumnezeu,
ca nu-si traieste siesi viata, ci lui Dumnezeu. Insa jertfa trebuie
dusa pana la capat. Cel ce se jertfeste, trebuie sa arate ca e in
stare sa-si duca jertfa, sau existenta fara de pacat, chiar pana la
primirea mortii existentei sale, pentru Dumnezeu. Propriu zis aceasta e
jertfa, ca act ultim, cu care e in stare sa se incoroneze numai Cel ce
a dus o viata fara de pacat. Prin aceasta arata ca se face cu vointa
deplin a lui Dumnezeu.
Dar ceea ce se jertfeste
lui Dumnezeu, chiar in sensul acesta deplin, nu se distruge, ci se
daruieste lui Dumnezeu, devine bun al Lui. Si in aceasta calitate,
intrucat a intrat in proprietatea lui Dumnezeu, in sfera Lui, se
sfinteste, se patrunde de suflarea lui Dumnezeu, de Duhul Lui, de
calitatea Lui; cu alte cuvinte, e ridicat la un nou mod de existenta,
deosebit de cea naturala, la un mod indumnezeit.
Hristos jertfindu-se, ni se
face conducator spre Dumnezeu, deci isi urca umanitatea la un mod de
existenta nou, deosebit de cel dinainte de moarte si inviere, la o stare
de slava, de penetratie prin Duhul, intr-un fel deosebit de cel de
dinainte de moarte si inviere. In acest fel moartea Domnului este pe de o
parte o jertfa adusa lui Dumnezeu ca o renuntare la tot ce este ca
om, pe de alta, o saltare pe un plan de existenta superioara, se
intelege ca om, dat fiind ca modul de existenta infintita este un mod
de existenta mai inalta, mai bogata, prin impartasirea desavarsita de
Dumnezeu, izvorul vietii, prin impreuna-vietuire cu Dumnezeu.
Daca numai in stare de
jertfa se poate patrunde la Dumnezeu, sau in Dumnezeu, aceasta are doua
sensuri: a) inca chiar in starea de jertfa pe cruce,
Hristos e ridicat ca om intr-un mod nou in Dumnezeu, si b) Hristos
ramane la Dumnezeu in stare de jertfa si dupa inviere, pentru ca numai
insusindu-ne si noi aceasta stare a Lui, ne putem transpune in starea de
jertfa si prin urmare avem intrare la Dumnezeu. Ideea aceasta e cea pe
care o dezvolta Sf. Ciril al Alexandriei cel mai mult.
Ca chiar actul de jertfire
este o saltare ontologica a celui ce se jertfeste pe un plan superior
de existenta, se vede din faptul ca, Hristos intra cu jertfa Sa in
Sfanta Sfintelor (Evrei 9, 12). Sfantul Ciril spune ca chiar prin jertfa
Sa, Iisus Hristos se ofera ca un dar de buna mireasma lui Dumnezeu,
iar prin Sine, si pe noi, umpland de aceeasi buna mireasma tot cortul
sfant, adica toata Biserica, desigur pentru ca toata sa inalte spre
Dumnezeu aceasta buna mireasma a lui Hristos, prin toate madularele
care o constituie.
Ori, daca Domnul ar fi in
starea de jertfa cu totul mort, n-ar putea imprastia aceasta buna
mireasma. "S-a jertfit pentru noi Hristos, dar acelasi era si in moarte
si mai presus de moarte".
In
rezumat, din oricare din cele trei laturi am privi moartea Domnului:
a) ca desfiintarea "pacatului", sau a slabiciunilor din firea Lui
omeneasca de pe urma pacatului; b) ca renuntare a vointei omenesti la
orice autoafirmare a ei si ca supunere ultima si irevocabila a ei sub
voia dumnezeiasca, si c) ca jertfa curata a umanitatii Sale, adusa lui
Dumnezeu pentru a se sfinti, ca prin ea sa ne sfintim si noi - laturi
care, privite in fondul lor, sunt una -, moartea Lui apare ca drum spre
inviere. Si nu e drum spre inviere numai in sensul de conditie
prealabila a invierii, in sensul ca intai trebuie sa dispara forma
veche de viata pentru a face loc celei noi, care vine cu totul din alta
parte. Ci moartea si invierea Domnului sunt legate intr-un mod
launtric: moartea Domnului e miscare spre inviere, asa cum moartea
grauntelui vechi, semanat in pamant e miscare spre grauntele cel nou si
inceput de viata pentru acest graunte nou; din moartea Domnului ia
putere actul de inviere, caci moartea Lui e si un act de putere. Dar e
act de putere prin faptul ca moartea Lui e afundarea desavarsita a
omenescului in dumnezeiesc, prin faptul ca omenescul soarbe pentru, in
si prin acest act, putere din dumnezeire. Iar aceasta o poate face
Hristos ca om, pentru ca e totodata si Dumnezeu.
Moartea numai ca expresie
ultima a renuntarii omului la o existenta autonoma, sau a afirmarii sale
in Dumnezeu si cu Dumnezeu, e o astfel de saltare in "mai multa
viata"; numai intrucat e actul de cea mai stransa relatie dialectica cu
Dumnezeu, nu un act ce se savarseste in afara
de Dumnezeu. Un asemenea act a fost moartea Domnului. Si un asemenea
act e moartea celor ce mor avand pe Hristos in ei. Lucrul acesta il
semnaleaza Sfantul Ciril al Alexandriei, cand comenteaza cuvintele
Mantuitorului pe cruce; "Parinte, in mainile Tale imi dau duhul Meu".
"Aceste cuvinte, zice Sfantul Ciril, au pus inceputul si temelia unei
nadejdi bune si pentru noi. Caci trebuie sa socotim, pe drept cuvant, ca
sufletele sfintilor plecand din trupuri se muta in mainile Tatalui
Atottiitor, prin bunatatea si iubirea Lui de oameni, si nu umbla in
jurul mormintelor, asteptand inmormantarea, cum au crezut unii
necredinciosi, nici nu sunt duse ca cele ale pacatosilor la locul
chinurilor nemasurate, adica in iad; ci trec in mainile Tatalui tuturor,
iar acest drum ni l-a inaugurat Mantuitorul nostru Hristos".
Moartea pentru Dumnezeu e un act prin care omenescul se umple de Duhul, intr-un grad sporit, de cum a fost dreptul in viata,
savarsindu-se in relatia omenescului cu Duhul. De aceea e un act de
sfintire. De aceea ea e calea spre inviere. Si de aceea numai in starea
de inviere, crescuta din stare de moarte, Duhul umple deplin omenescul,
ridicandu-l la un nou nivel de existenta. In acest sens explica
Sfantul Ciril din Alexandria cuvantul Sfantului Evanghelist Ioan: "Inca nu era Duh, pentru ca Iisus inca nu fusese slavit" (6, 39).
Prin intruparea, moartea si
in mod deplin prin invierea Sa, Hristos a recastigat pe seama firii
omenesti Duhul Sfant, pierdut, de aceasta prin caderea lui Adam. Iar
prin readucerea Duhului Sfant in firea omeneasca, a restabilit-o pe
aceasta in modul ei adevarat de fiintare, caci omenescul isi
actualizeaza intreaga lui virtualitate numai prin si in Duhul Sfant.
"S-a facut deci Unul Nascut ca noi pentru ca in El, cel dintai, sa i se
pastreze intregii firi bunatatile restituite si harul Duhului
inradacina, prin aceea ca Unul Nascut ne daruieste stabilitatea
neclatinata a firii Sale".
Prezenta Duhului se arata
numai in actul de tarie al unei firi ce se ridica din slabiciune.
Aceasta calitate a avut-o actul mortii Mantuitorului. Si Duhul Sfant
ramane statornic numai intr-o fire ce-si pastreaza taria in mod
neschimbat, adica nu mai cade. Si aceasta insusire o are firea
omeneasca a Mantuitorului, prin faptul ca e purtata de persoana
neschimbata a Cuvantului, dar si prin faptul ca datorita Purtatorului ei dumnezeiesc
s-a ridicat prin actul mortii la taria neschimibacioasa de dincolo de
moarte a invierii. "Caci nu e trupul altuia, ci al insasi vietii dupa
fire, avand in sine toata puterea Cuvantului salasluit si fiind, asa
zicand, imbibat, mai bine zis umplut de lucrarea (energia) Lui, prin
care toate se vivifica si se pastreaza in existenta".
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu