Editorial descalificant al lui Mircea Cartarescu: Pentru reorganizarea administrativa a Romaniei. "Ce se câştigă? ... întărirea identităţii regionale a populaţiei... un sistem "federal" modern ". Curat delir!

Reorganizarea administrativă a României se va face. Din discuţiile reflectate de presă în ultima vreme, dacă lăsăm la o parte deformările pamfletare şi stereotipurile, reies atât o voinţă politică pentru îndeplinirea acestui act de normalitate, cât şi dorinţa populaţiei în acelaşi sens.

Convingerea mea este că, fie prin referendum, fie printr-o cale parlamentară sau alta, vom ajunge la sistemul modern, de multă vreme necesar, al reîmpărţirii teritoriale a ţării în cele opt regiuni mari cunoscute azi de toată lumea. În acest sens, nu pot decât să salut prezenţa partidelor din opoziţie la Cotroceni pentru discutarea acestei probleme. E o dovadă de maturitate politică. Se pare că până la urmă şi PNL, şi PSD încep să înţeleagă că interesul naţional nu trece nici prin ură, nici prin demonizare. Că pentru realizarea sa trebuie respectate instituţiile politice ale ţării: preşedintele, primul-ministru, şefii de partide, chiar dacă ele sunt de cealaltă parte a baricadei. Opoziţia, absolut necesară în procesul guvernării democratice, nu este adversara puterii decât în plan politic. În privinţa interesului naţional puterea şi opoziţia trebuie să fie aliate. Dezbaterea de idei în jurul restructurării teritoriale şi administrative a României, care a frânt simetria Putere-Opoziţie (atât de stereotipă în ultimul timp) e primul semn, timid încă, al acestui adevăr.

Într-adevăr, puterea nu mai este un bloc, o maşină de votare. UDMR, actor principal şi esenţial în această dezbatere, şi-a arătat limpede o poziţie proprie, diferită de cea a PDL. De fapt, motivul principal pentru care reîmpărţitrea nu s-a făcut când trebuia să se facă, acum zece ani cel puţin, a fost teama de tendinţele separatiste ale maghiarilor din Ardeal. Guvernele precedente nu şi-au asumat acest risc, care rămâne un risc şi azi, după cum o arată voci din rândul politicienilor maghiari, care s-au şi grăbit să vorbească despre nesupunere civică şi alte prăpăstii. Fireşte, e vorba de câţiva extremişti, căci beneficiile economice şi de imagine pe care noua împărţire le aduce populaţiei maghiare ţin nu de un model iredentist, ci de unul democratic. Maghiarii cer referendum: e-n regulă, un referendum nu are de ce să strice, deşi eu prefer calea parlamentară (nu şi asumarea răspunderii, care nu mi se pare un procedeu mulţumitor din punct de vedere democratic).

La rândul ei, opoziţia şi-a prezentat şi ea proiectul, care cuprinde un număr intermediar de regiuni între cel de azi şi cele opt scontate pentru viitor. Proiectul acesta mi se pare doar o ricanare în faţa celui prezidenţial. Evident, opoziţia nu crede în el, după cum nimeni n-ar putea crede, dar nici ralierea de lanceput la opiniile adversarilor nu li s-a părut potrivită celor din USL. Însuşi faptul că, venind la Cotroceni, liberalii şi social-democraţii au participat la dezbatere în loc s-o boicoteze, şi au şi acceptat de principiu necesitatea reîmpărţirii României pe regiuni de dezvoltare arată un consens politic al dreptei şi stângii, al puterii şi opoziţiei în privinţa aceasta. Nu am citit decât sondaje făcute de ziare, deci fără adevărată valoare statistică, totuşi ele toate arată că şi omul de pe stradă este în favoarea renunţării la fărâmiţarea judeţelor.

Ce se câştigă? O autonomie şi descentralizare mai mare a zonelor ţării, o competiţie economică între regiuni, o întărire a identităţii regionale a populaţiei, o enormă simplificare a aparatului administrativ, cu economiile aferente, un sistem "federal" modern. Şi mai ales, cum au subliniat mai toate comentariile, o curăţire a baronilor care-au transformat judeţele în moşii proprii. E greu de crezut că o mare regiune mai poate fi condusă prin abuzuri şi corupţie, prin cârdăşii locale şi nepotism, cum sentâmplă în multe judeţe azi.

Ar fi fost de dorit ca reorganizarea teritorială să se fi făcut într-o perioadă mai prosperă şi mai stabilă economic şi politic, pentru că ea implică modificări legislative serioase chiar şi pentru funcţionarea sa pe hârtie. De-aici însă până la funcţionarea reală, pe teren, va fi cale lungă, costisitoare şi însoţită de un haos teribil. Vechi structuri vor trebui demantelate şi altele noi implementate, şi mă refer aici la organigrame, la definiţii de funcţii şi responsabilităţi administrative, dar şi la chestiuni pur materiale: sedii, infrastructură, căi de comunicare etc. Nu ştiu, şi cred că nimeni nu ştie cât timp va trece până la votarea legii, şi apoi cât timp va trece iarăşi până ce noul sistem va începe să funcţioneze cu adevărat. Dar reforma administrativă se va face, pentru că e evident necesară pentru România.

Sursa: Evenimentul zilei

POLEMICI INCORECTE POLITIC. De la marxism la "dreapta” pro-homosexuala.

 

O primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta,  autentic, al comunismului: “POLEMICI INCORECTE POLITIC”[1], de Theodor Codreanu

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.

Cartea lui Theodor Codreanu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini-Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară-Piteşti, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Salonul literar-Focşani, Orizont literar contemporan-Vaslui, Sinteze-Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!)  – periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul  gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente) -  sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi  zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.

Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.

Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii)  - acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.
“<>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a… „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg… – mai ales pe timp de criză (economică, financiară -  morală, mai cu seamă!).

Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu… – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! -  drept… „modele moral-comportamentale”…!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS…), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (…): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4-revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. – cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).

Adio, domnule Manolescu!

Am cumparat acum cateva luni Istoria critica… Am fost foarte bucuros de achizitie, atat pentru ca e foarte scumpa, 270 de lei, cat si pentru ca am o parere foarte buna despre lucrarile mari, de o viata sa zic, mai ales despre cele literare .
Bucuria mea a tinut exact pana am citit ce a catadicsit dl Manolescu sa scrie despre Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu si chiar Eminescu si sunt sigur ca si despre alte valori deja consacrate ale culturii romanesti.
Trebuie sa recunosc ca intai am fost socat si bulversat , apoi maniat si apoi am incercat sa inteleg nemernicia acestui critic literar pentru care genial este Mircea Cartarescu, nu Eliade , nu Nichita Stanescu, nu Cioran si nici macar Eminescu.

Am o parere foarte buna despre Istoriile literare in general. Din punctul meu de vedere ele ar trebui sa fie asemenea descrierii unei incaperi pline cu comori si pietre pretioase. Se poate vorbi astfel despre stralucirea diamantelor si fascinatia aurului dar si despre misterul platinei sau argintului. Dar a vorbi despre astfel de …pietre fara a adauga si cuvantul pretioase este o impietate si nimeni nu are dreptul sa desconsidere personalitatile marilor creatori si sa intre incaltat in castelul literaturii …

Am avut stupoarea sa citesc despre fascismul lui Eliade, despre hitlerismul lui Cioran, despre un Nae Ionescu criminal ( citate scandaloase din jurnalul lui Petre Pandrea), despre un Nichita Stanescu care nu se ia in serios dar mai ales , atentie, despre xenophobia, rasismul si antisemistismul lui Eminescu…
Domnul Manolescu , care se considera un fel de buric al literaturii si care incearca sa ne manipuleze inca din introducere unde abil isi scuza subiectivitatea afirmand ca orice istorie si critica nu poate fi decat subiectiva si explicand de ce nu a curatat de “impuritati “ propria-i lucrare, tocmai ne pune in fata unui atac de neingaduit din partea unui om care se plimba printre valorile literare de o viata, la imaginea celor mai mari spirite ale culturii romane.
Astfel dl Manolescu considera spre exemplu ca definitiile lui Iorga si Noica despre Eminescu( “expresie integrala a sufletului romanesc” respectiv “omul deplin al culturii romanesti”) sunt “ lipsite de masura si potrivnice spiritului critic”. Caietele si scrisorile lui Eminescu nu au nici cea mai mica valoare literara ne spune criticul care pe de alta parte este mai mult decat convins ca "nu incape nici o indoiala ca Eminescu a fost nationalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste si antisemite tot mai vii spre sfarsitul vietii..."
Nu regret ca am cumparat cartea, orice istorie avand si o valoare de index si apoi satisfactia lecturarii acestei sinucideri a d-lui Manolescu compenseaza un pic pretul cam mare al lucrarii. Pentru ca mai degraba renuntam la 10 critici precum dl Manolescu decat la darurile divine primite de acest neam si anume marii sai scriitori si poeti nedreptatiti de viziunea stramba a unui critic tendentios.

Dar ceea ce m-a contrariat poate cel mai mult sunt inconstienta, iresponsabilitatea, orgoliul si dorinta imensa de razbunare . Probabil frustarile de o viata ale d-lui Manolescu au fost refulate pentru a izbucni in aceasta lucrare si a murdari pentru totdeauna pe aceia cu care a avut conflicte mai mici sau mai mari.

Spre exemplu Nichita Stanescu este taxat drastic, chiar Marin Sorescu avand alocate mai multe pagini, lucrarea putand fi comparata fara exagerare cu un pat al lui Procust din care toti cei mai mari ca d-l Manolescu ies ciuntiti si mutilati iar cei mai mici sunt chinuiti in zadar si probabil cu efecte contrare in constiinta cititorului: Cartarescu, Patapievici, Paleologu.

Sunt si avantaje in urma acestei lecturari partiale : imaginea si valoarea lui G Calinescu au crescut foarte mult , un mare domn prin comparatie, iar lucrarea acestuia ramane de neinlocuit inca, se pare.
Sunt sigur ca lucrarea dumneavoastra ar fi fost primita cu multe laude inainte de 1989, poate ca v-ar fi felicitat personal chiar Ceausescu, domnule Manolescu. Sa insemne asta ca sunteti un comunist?

Va spunem Adio d-le Manolescu, desi inca mai aveti timp sa scoateti “impuritatile” intr-o posibila editie viitoare. Apropo de asta, nu sunt impuritati ci mizerii…

http://teiubesc-romania.blogspot.com/