19.4.12

PLAN DE LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ (I)


Atât timp cât trăim pe pământ suntem într-un necontenit război duhovnicesc cu diavolii. Şi ca să ieşim biruitori din el, trebuie să-l ducem după o anumită schiţă, după un anumit plan, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. Am mai spus anumite lucruri despre importanţa dezvoltării gândurilor bune în viaţa noastră şi într-un alt articol. Acum vom aduce alte mărturii de la Sfinţii Părinţi, folosindu-ne şi de unele din articolul anterior, pentru a schiţa un plan de luptă duhovnicească, cât mai eficace pentru noi. Dacă vom citi Filocalia cu luare aminte şi de mai multe ori, vom găsi la Sfinţii Părinţi trei idei principale care pot face obiectul acestui plan de luptă duhovnicească:

1. Totul depinde de gândurile ce le dezvoltăm cu mintea noastră.
2. E neapărat nevoie să ne silim pe noi înşine pentru a cugeta gânduri bune în toată clipa.
3. Gândurile bune sunt cele despătimitoare, care ne ajută să luptăm cu cele opt patimi mai generale. Ele trebuie dezvoltate tot mai nuanţat, până ce ajungem să avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor şi persoanelor.
Şi pentru că am amintit mai sus de Filocalie, să nu se creadă că ne putem apuca de citirea ei fără a citi în prealabil alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care să ne uşureze într-o oarecare
măsură înţelegerea Filocaliei.

1. TOTUL DEPINDE DE GÂNDURILE CE LE DEZVOLTĂM CU
MINTEA NOASTRĂ.

Mulţi Sfinţi Părinţi filocalici spun că diavolul vrea să ne distrugă sufletele noastre prin
gândurile rele pe care ni le insuflă neîncetat. Însă când vom ajunge datorită atenţiei la
gânduri, să nu mai ignorăm pe niciunul dintre ele, vom face faţă tuturor atacurilor demonice, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din moment ce toată realitatea se rezumă în final la gânduri (idei sau raţiuni) şi ele stau la baza întregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e necesar să avem toată atenţia minţii noastre. S-a spus în articolul anterior că, după Sfântul Marcu Ascetul, nu se pot naşte patimile fără de gânduri. Că gândurile rele nu pot fi distruse fără a desfăşura cu mintea gânduri bune, contrare lor. Şi că atât binele cât şi răul sporesc în funcţie de gândurile ce le desfăşurăm. De asemenea, s-a arătat că, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, e necesar să avem grijă să nu întrebuinţăm rău ideile sau gândurile, pentru a nu fi siliţi să întrebuinţăm rău şi lucrurile. Asta pentru că păcatul are loc mai întâi în mintea noastră. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune, referindu-se la patima desfrânării, că: „Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor.
Căci, dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toţi. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri, pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne ruşinăm nu numai de cei ce ne văd, ci şi de noi înşine, pentru faptele, pentru vorbele şi pentru înfăţişările noastre necuviincioase şi ne uimim de orbirea noastră de mai înainte. De aceea, mulţi cunoscând aceasta s-au oprit de la rău” (Filocalia IX). Şi cum reuşesc cel mai bine diavolii să facă aceasta? Doar dacă pot să ne aducă imagini desfrânate încă din copilărie şi să ne facă să ne îndulcim cu ele, neştiind cât de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul nostru. Căci obişnuindu-ne de la această vârstă cu plăcerea desfrânării, aşa cum se poate manifesta ea în trupul şi mintea copilărească, după aceea o vor înrădăcina şi mai tare în suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfrânat în care suntem siliţi să ne ducem viaţa. Şi chiar dacă în timp ne dăm oarecum seama că nu e bună această îndulcire cu plăcerea desfrânată, obişnuindu-ne însă cu ea din copilărie, ne face să revenim adesea asupra ei şi să întărim astfel patima în noi. Dar răul desfrânării nu se opreşte aici. El ne slăbănogeşte cel mai mult cele 3 puteri ale sufletului după Sfântul Isidor Pelusiotul şi Sfântul Ioan Scărarul. Şi ne face să abordăm apoi toată realitatea doar prin prisma sentimentului sau a poftei, după cum zice Sfântul Isaac Sirul. Nu ne lasă să dominăm cu raţiunea, pe celelalte două puteri ale sufletului: sentimentul şi voinţa. Şi în aceasta constă tot răul din lume, adică în a nu domina cu raţiunea noastră, raportată mereu la cea dumnezeiască, sentimentul şi voinţa noastră, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Având în vedere cele de mai sus, Sfinţii
Părinţi, ca de pildă Sfântul Macarie cel Mare, ne cer să nu hrănim gândurile rele aduse de
diavoli în mintea noastră. Căci prin ele ne vin momelile demonice şi tot prin ele se naşte şi consimţirea cu păcatele, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. „Este cu neputinţă, zice Sfântul Grigorie Sinaitul, a face vreun bine sau rău dacă nu este momit mai întâi gândul tău” (Filocalia VII).
Sigur că raţiunea, sentimentul şi voinţa nu sunt despărţite între ele în lucrarea lor. Dar rolul principal îl are raţiunea sau, mai bine zis, mintea ca adânc al raţiunii. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul) lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea (voinţa) lui se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască”. Iar într-un alt loc din Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice că „în care lucruri zăboveşte mintea, în acelea se şi lărgeşte. Şi cu lucrurile în care se lărgeşte, cu acelea îşi nutreşte şi pofta şi iuţimea.” Sfântul Teofan Zăvorâtul zice şi mai clar că „un gând aduce un alt gând şi din ele se naşte dorinţa. O dorinţă şi încă una dau naştere consimţirii.” („Calea spre mântuire”) Şi mai spune că diavolul arareori ne atacă prin sentimente şi voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin gânduri, care sunt mai iuţi ca sentimentele şi vrerile ce ni le-ar aduce.
Ceea ce trebuie să ştim bine e că sentimentele noastre devin mai adânci, mai puternice şi
vrerile mai neclintite, în funcţie de mulţimea gândurilor bune, pe care e nevoie să ne silim a le agonisi pe tot parcursul vieţii noastre. După Părintele Dumitru Stăniloaie chiar faptele bune ce au la bază gândurile şi care aduc în noi un spor de voinţă, acesta e bazat pe un spor de cunoştinţă. Dată fiind importanţa capitală a gândurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori „Minte” de Cuviosul Nichita Stithatul şi „Cugetare” de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Iar sufletul nostru „minte şi întreg minte” de Cuviosul Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca să fim necontenit atenţi la gândurile ce ne trec prin mintea noastră, spre a le alunga pe cele rele şi a le dezvolta mereu pe cele bune. Să ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul şi mai ales pe cel al iubirii de slava deşartă cu „fulgerile dogmelor şi înţelesurilor (gândurilor) celor dumnezeieşti”. Dar iată mai pe larg cum e bine să lucrăm cu gândurile, pentru a alunga de la noi duhul slavei deşarte şi al mândriei, după Cuviosul Nichita Stithatul: „Când acest drac necurat şi foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înălţime de scaune, aducându-ţi în amintire şi înălţându-ţi lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba şoptindu-ţi că eşti destoinic să călăuzeşti şi suflete, prinde-l pe el cu mintea şi nu-l lăsa să scape, dacă ai luat putere de sus să faci aceasta. Şi prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai făcut şi dezvăluindu-l pe acesta înaintea lui, zi către el: «Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici să urce la un asemenea scaun de conducere şi ţi se pare destoinic să povăţuiască suflete şi să le aducă mântuite lui Hristos? Dacă tu zici acestea, am tăcut». Deci, neavând acela ce să-ţi răspundă, se va mistui ca fumul de ruşine şi nu te va mai supăra cu atâta putere. Iar dacă nu este în viaţa ta mai presus de lume vreo faptă sau vreo lenevie netrebnică, pune-te faţă în faţă cu poruncile şi cu patimile
Domnului şi vei afla că-ţi lipseşte atât de mult din desăvârşire, cât îi lipseşte unui lac ca să fie mare. Căci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pământul în privinţa măririi mai prejos de cer şi ţânţarul mai prejos de leu” (Filocalia VI). Nu ne rămâne decât să fim atenţi la gândurile ce ne trec prin minte spre a le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Căci „mintea raţională nu poate fi în nelucrare nici pentru cea mai scurtă clipă” după Cuviosul Calist Catafigiotul.

va urma

de Artemie Popa
Revista Axa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails