Pe 24 decembrie 2009 s-au împlinit două decenii de la revoluţia care în
decembrie 1989 a condus la eliberarea României de sub teroare istorică a o
jumătate de secol de regim comunist. Aceeaşi zi era marcată şi de o aniversare
uitată: puţini îşi mai aduc aminte că se împlineau 120 de ani de la naşterea
poetului, publicistului şi teologului român Nichifor Crainic. Momentul este aşadar
propice pentru o scurtă evocare a uneia din cele mai importante figuri ale teologiei
ortodoxe a secolului XX, dar şi una din personalităţile cele mai controversate şi
hulite din istoria culturii române a veacului trecut. Mai ales că, întrucât
centenarul naşterii sale coincise cu înseşi momentele revoluţiei din decembrie,
el nu a fost marcat atunci aşa cum s-ar fi cuvenit.
Primul deceniu de după 1989 a adus cu sine pe lângă o serie de evocări în
presă şi câteva importante editări şi reeditări, între care s-au evidenţiat: apariţia
celor două volume de memorii Zile albe,
zile negre în 1991 şi Pribeag în ţara
mea. Mărturii din închisoare în 1996, editarea cursului de mistică la Iaşi
în 1993 sub titlul Sfinţenia — împlinirea
umanului şi a cursului despre Dostoievski
şi creştinismul rus la Cluj în 1998, publicarea eseului inedit despre Spiritualitatea poeziei româneşti în
1998, alături de reeditarea Nostalgiei
paradisului în 1994 sau a volumelor de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie în 1997 şi Puncte cardinale în haos în 1998, precum şi, tot în 1997, a
poeziilor antume din anii 1916–1944. Pentru o evaluare atentă lipseşte însă o
ediţie integrală a întregii publicistici a teologului-scriitor risipită în
paginile ziarelor şi revistelor de cultură interbelice. Câteva revelaţii —scrisori,
fotografii, poezii, studii şi „memoriul” de apărare la actul de acuzare din
decembrie 1947 — au adus manuscrisele eliberate în 1993 din arestul fostei
Securităţi de către Serviciul Român de Informaţii şi care au stat la baza
masivului şi indispensabilului număr 100 al revistei Manuscriptum publicat în 1995 de Muzeul Literaturii Române. Toate
acestea ne permit astăzi o restituire mai aproape de adevăr a parcursului biografic
şi intelectual al acestei personalităţi de anvergură a României interbelice. Implicat
în vii dispute şi polemici, Nichifor Crainic a cunoscut între cele două
războaie gloria şi notorietatea scenei politice şi culturale; pentru ca după august
1944 să cunoască exilul intern şi represiunea prelungită a unor mult prea lungi
ani de închisoare, prelungiţi într-o ostracizare definitivă din circuitul publicistic
şi cultural. Iar atunci când s-a scris despre el şi „gândirism” în România
comunistă (D. Micu, 1975 sau Z. Ornea, 1980, dar şi 1996), s-au făcut într-un
ton de contestare şi vehemenţă demascatoare („reacţionar”, „antiprogresist”,
„mistic”, „fascist”, „retrograd”), departe de rigorile obiectivităţii. Aşa se
face că „demascările”, ignorările şi uitările nemeritate au continuat şi după
decembrie 1989, şi ele persistă şi astăzi.
Nichifor Crainic a văzut lumina zilei pe 12/24 decembrie 1889 în satul Bulbucata,
judeţul Vlaşca (azi Giurgiu). Fiu al ţăranilor săraci Nedelea şi Stana Dobre,
copilul Ion Dobre, fiindcă acesta era numele adevărat al viitorului poet şi
teolog, a urmat, cu întreruperi din cauza dificultăţilor materiale, şcoala
primară din satul natal. După care între 1904–1912 a fost elev bursier la
Seminarul Central din Bucureşti. Aici avut parte pe lângă mult ritualism şi de
o bună instrucţie intelectuală cu profesori ca Iuliu Scriban. Coleg de clasă şi
şef de promoţie l-a avut pe Dumitru Cornilescu (1891–1975), viitorul traducător
al Bibliei britanice protestante
convertit la protestantism. Se pasionează de literatura şi publicistica naţională
ale lui Nicolae Iorga, sub auspiciile căreia îşi face în 1907 debutul literar
ca elev într-o revistă din Iaşi, publicând în anii următori ca seminarist sub
diverse pseudonime (I.D. Nichifor, D.I. Crainic) şi în reviste de prestigiu ca Ramuri din Craiova, Luceafărul din Sibiu, Viaţa
Românească din Iaşi, dar şi Semănătorul
şi Neamul Românesc scoase de Nicolae Iorga.
Continuă să publice şi în anii 1912–1916 când, fiind în acelaşi timp cântăreţ
la biserica Zlătari, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. E
remarcat de tânărul profesor de dogmatică Ioan Mihălcescu, care-l îndrumă spre
apologetică, dar absenţa spiritualităţii face ca studiile teologice să îi
apară abstracte, excesiv de raţionaliste
şi istoriste. La rândul său, mediul universitar bucureştean dominat de
pozitivism ştiinţific (P.P. Negulescu, M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru) i
se pare tern şi mediocru, cu excepţia profetismului lui N. Iorga.
Anul 1916 este un an al împlinirilor, dar şi al catastrofelor personale şi
naţionale. Devine licenţiat în teologie şi publică primul volum de poezie, Zâmbete în lacrimi. Dornic să ocupe
parohia Zlătari din capitală, se căsătoreşte rapid. Mitropolitul Conon refuză
să-l numească, în ciuda insistenţelor şi presiunilor. Urmează la scurt timp
divorţul de prima soţie şi intrarea României în primul război mondial,
înfrângerea României şi moartea tatălui. Este mobilizat sergent la spitalul din
Iaşi, colaborând asiduu cu articole şi poezii la Neamul Românesc al lui N. Iorga. Reîntors la Bucureşti devine
redactor la Dacia condusă de Al.
Vlahuţă şi, ulterior, la Luceafărul
mutată de Goga de la Sibiu la Bucureşti. În 1919 publică volumul Icoanele vremii, în care adună articole şi
poezii din anii de război, iar în 1920 îi apare un nou volum de poezii, Darurile pământului. Sunt ani de criză,
în care suferă atât de pe urma eşecului căsătoriei, cât şi a dezorientării unei
generaţi rămase fără ideal odată cu realizarea unităţii naţionale.
Între 1920–1921 se află la Viena împreună cu prietenul său, viitorul critic
de artă şi istoric Al. Busuioceanu (1896–1961), dar şi cu Lucian Blaga
(1895–1961), cu care va lega o lungă amiciţie şi colaborare literară. Tot aici
o cunoaşte pe cea de-a doua soţie, Aglae, studentă la medicină, cu care se şi
căsătoreşte. La Viena descoperă mistica, atât în varianta ei orientală (prin
orientalistul Paul Deussen) şi occidentală a lui A. Silesius şi M. Eckhart prin
filiera poeziei germane a lui R.M. Rilke (1875–1926), dar şi pe cea ortodoxă
bizantină prin intermediul poetului dadaist Hugo Ball (1886–1927) convertit la
catolicism şi autor al unei importante cărţi despre „creştinismul bizantin”. În
faţa excesului de istorism şi scolasticism al teologiei academice, are revelaţia
misticii ca experienţă vie care-l face pe om „contemporanul lui Dumnezeu”, iar
nu prizonierul trecutului sau schemelor gândirii proprii. Tot la Viena
descoperă prin intermediul şvabului din Caransebeş Rénè Fülöp Müller
(1891–1963), traducător din Dostoievski, opera marelui scriitor rus. În mai
1921 i se naşte aici şi unica fiică, Furtuna Ioana. În aceeaşi lună la Cluj un
grup de tineri scriitori: L. Blaga, A. Maniu, G. Mihăescu, în frunte cu Cezar
Petrescu înfiinţau revista literară, artistică şi socială Gândirea cu un program anti-avangardist şi neotradiţionalist
românesc. Crainic devine prin L. Blaga colaborator constant al revistei cu
poezii şi ulterior cu eseuri programatice — „Iisus în ţara mea” (1923),
„Parsifal” (1924) sau „Între Apollo şi Isus” — impunându-se în câţiva ani drept
teoreticianul acestui curent literar şi de opinie din cultura română
interbelică cunoscut sub numele de „gândirism”. În această revistă, a cărei
redacţie s-a mutat la sfârşitul lui decembrie 1922 la Bucureşti, s-au afirmat scriitorii
L. Blaga, I. Pillat, V. Voiculescu, S. Tudor, M. Călinescu, dar şi criticii
literari T. Vianu, O. Papadima, V. Băncilă şi mulţi alţii.
Întors în ţară, Crainic, care în 1921 publicase volumul de însemnări de
călătorie din Transilvania şi Basarabia intitulat Privelişti fugare, devine între 1922–1930 consilier cultural al
Fundaţiei Culturale Principele Carol susţinătoare a Editurii Cultura Naţională,
unde a îngrijit colecţia „Cartea vremii” (28 de titluri de opere ale
scriitorilor români şi străini). Publică în colaborare şi o serie de manuale şcolare.
În toţi aceşti ani desfăşoară o intensă activitate publicistică la revistele
literare ale vremii. În 1924 reorganizează cu P. Şeicaru şi V. Ion Popa Neamul Românesc al lui Iorga plecat la
Sorbona, şi participă împreună cu P. Şeicaru la înfiinţarea noului ziar de
orientare tradiţionalist-conservatoare Cuvântul,
fiind timp de un an şi jumătate redactorul paginii „Duminica”. În 1926 Crainic îl
va aduce în locul său ca titular al acestei rubrici de la Cuvântul pe ziaristul şi profesorul de logică şi metafizică Nae
Ionescu (1890-1940) . În 1925 publică volumul Cântecele patriei, în care strânge poezii publicate în presa anilor
1916–1918.
1926 este un an decisiv pentru scriitorul teolog. Nichifor Crainic îşi
legalizează acum acest pseudonim literar şi preia conducerea efectivă a Gândirii abandonată de Cezar Petrescu,
plecat la Paris, asigurând material apariţia ei aproape neîntreruptă în 10
numere pe an din ianuarie 1926 şi până în august 1944. (În acelaşi an Nae
Ionescu preia conducerea ziarului Cuvântul,
revista Gândirea şi ziarul Cuvântul reprezentând principalele
tribune de manifestare literară şi politică ale tradiţionalismului românesc
interbelic.) Tot acum intră şi în politică, devenind pentru patru luni secretar
general la Ministerul Cultelor şi Artelor sub ministrul Vasile Goldiş. În 21
decembrie 1925, când prinţul Carol II renunţă la tron de dragul metresei sale,
Magda Lupescu, Crainic scrie pe 4 ianuarie 1926 răsunătorul articol
„Sacrificiul enigmatic” şi-i dedică prinţului demisionar un număr special al Gândirii, afişându-şi deschis
„carlismul”.
Tot în 1926 Crainic devine profesor universitar la noua Facultate de Teologie
din Chişinău creată la iniţiativa ministrului culturii, filozoful Ion Petrovici
(1882-1972). Timp de şase ani va face naveta Bucureşti–Chişinău, unde a ocupat
catedra de Literatură religioasă modernă. Cursul faimos despre „Dostoievski şi
creştinismul rus” reprezenta introducerea literară la cursul de Elemente de
mistică ortodoxă, sub haina literaturii Nichifor Crainic impunând primul curs
de mistică ortodoxă de la facultăţile de teologie ortodoxă – o prioritate
românească în şcolile superioare de teologie din spaţiul panortodox.
În acelaşi timp, Crainic, devenit directorul Gândirii, precizează termenii opţiunii culturale, literare şi
politice tradiţionaliste proprii „gândirismului” în eseuri programatice, cum au
fost „A doua neatârnare” din 1926 sau „Sensul tradiţiei” din 1929. În contra
imitaţiei culturii occidentale şi modernismului susţinut de Eugen Lovinescu (în
faimoasa sa Istorie a civilizaţiei române
moderne, 1924–1925), Crainic pledează pentru creaţie modernă inspirată din
valurile autohtonismului şi tradiţionalismului românesc. Spre deosebire însă de
tradiţionalismul liber sub semnul precreştinului „Dionysos” susţinut de Lucian
Blaga, Crainic va milita pentru un tradiţionalism ortodox inspirat din teologia
mistică şi a frumosului a lui „Dionisie Areopagitul”. Gândirea a stat astfel sub semnul acestei bipolarităţi în ce priveşte
înţelegerea creştină teologic-ortodoxă şi necreştină a sensului tradiţiei
promovate de cei doi prieteni, Crainic şi Blaga, care a devenit conflict abia
în 1942. Peste viziunea „pământului” românesc promovată de Sămănătorul, Crainic dorea ca Gândirea
să boltească „cerul” spiritualităţii ortodoxe.
Situaţia României avea să se complice în plan intern prin evoluţii
dramatice începând din 1927. E anul în care mor regele Ferdinand (în iulie) şi
Ionel Brătianu (în octombrie), dar şi anul înfiinţării Legiunii Arhanghelului
Mihail. În haosul creat de prima regenţă în numele minorului Mihai I, gestionat
până în 1933 de guverne ţărăniste (care au pus capăt guvernării liberale din
anii 1922–1928), tineretul naţionalist marginalizat de politicieni şi aflat în
căutarea unei revoluţii de dreapta se radicaliza într-un sens extremist. Între
1927–1928 Crainic colaborează la ziarul Curentul
condus de Pamfil Şeicaru, de care se va despărţi însă în curând pe motive de
divergenţe ideologice, cum se despărţise anterior de Cuvântul lui Nae Ionescu şi de tânăra generaţie de intelectuali
coagulată în jurul acestuia (M. Vulcănescu, M. Eliade şi ceilalţi). În 1929
este ales pentru scurt timp deputat independent pe listele Partidului Naţional Ţărănesc.
În 1930 i se decernează Premiul Naţional de Poezie şi participă la Arles în
sudul Franţei la sărbătorirea centenarului lui Frédéric Mistral. E prezent şi
la Geneva la lucrările Societăţii Naţiunilor care dezbătea sub preşedinţia lui
Nicolae Titulescu ideea Statelor Unite ale Europei, respinsă de Crainic ca o
formulă supernaţională de tip masonic (ulterior îi va opune ideea unei Europe
unite a naţiunilor creştine).
Alături de Nae Ionescu, Cezar Petrescu şi Mihail Manoilescu, Crainic a
jucat un rol important în campania de presă care s-a soldat cu readucerea ca
rege pe tronul României a lui Carol II. Anii domniei acestuia, 1930–1940, au
fost ani de tot mai acută instabilitate politică, machiavelicul rege „play boy”
fiind angajat — alături de camarila sa — într-un joc politic complex şi
periculos care avea să-l conducă în 11 februarie 1938 la proclamarea dictaturii
personale. În tot acest interval Carol
II a slăbit sistematic partidele politice tradiţionale şi a discreditat democraţia
parlamentară intrând în acelaşi timp într-un conflict pe viaţă şi pe moarte cu
Legiunea ca urmare a refuzului liderului acesteia, Corneliu Codreanu
(1899-1938), de a-i preda conducerea tineretului naţionalist ortodox
înregimentat în Legiune.
După 1931, când îi apare ultimul volum de poezii: Ţara de dincolo de veac (retipărit în 1936), în Crainic poetul face
loc teologului, eseistului şi publicistului militant. Pe 1 decembrie 1932 e
chemat profesor titular la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde va preda
până în 1944, iniţial Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne, catedră
sub al cărei nume a ţinut de fapt cursuri de ascetică şi mistică: între
1932–1933 a reluat cursul despre „Dostoievski şi creştinismul rus”, urmat în
1933–1934 de „Elemente de teologie mistică”, iar apoi de cele două cursuri
capitale de mistică ortodoxă în 1935–1936 şi de mistică germană („Magistrul
Eckart şi şcoala sa”) în 1936–1937, cursuri ce constituie esenţialul operei
teologice a teologului-scriitor Nichifor Crainic.
În intervalul ianuarie 1932–decembrie 1933 înfiinţează şi conduce ziarul
independent Calendarul. Pe fundalul
sumbru al crizei economice şi sociale a acestor ani Crainic îşi deplasează tot
mai mult publicistica de pe religios şi estetic pe politica militantă. Este
perioada apropierii de Codreanu şi de legionari, al căror mentor spiritual s-ar
fi dorit (aceştia îl vor prefera însă pe Nae Ionescu); a se vedea eseul
„Tineretul şi creştinismul” din numărul Gândirii
din martie 1933. Călătoreşte în Italia fascistă, unde are două întrevederi cu ducele
Mussolini, convertindu-se în promotor al naţional-socialismului corporatist
italian şi adept al ieşirii României din alianţele tradiţionale cu Franţa şi
Anglia şi al intrării în axa Roma-Berlin. În octombrie 1933 scrie în Calendarul articolul „Ţara regelui Wieder
şi a reginei Duduca”, în care atacă promiscuitatea concubinajului lui Carol II
cu Elena Lupescu şi camarila acestora, în urma căruia ziarul a fost suspendat
15 zile din ordinul prim-ministrului liberal I.G. Duca. Acesta din urmă
dizolvă în noiembrie „Garda de Fier” legionară, fiind asasinat pe 29 decembrie
de câţiva legionari pe peronul gării din Sinaia. A doua zi, Nichifor Crainic e
arestat sub acuzaţia de a fi instigatorul moral al asasinatului şi este închis
la Jilava cu alţi 360 de legionari. Calendarul
este suprimat, Gândirea încetându-şi
apariţia şi ea din mai 1933 până în octombrie 1934. Ieşit din închisoare,
publică în Gândirea o „mărturisire de
credinţă” în Dumnezeu şi neam, încercând totodată platforme de mediere între
diferitele grupări naţionaliste: în 1934 fuziunea la cererea lui Octavian Goga
între partidul acestuia şi Garda de Fier e refuzată de Codreanu; în iulie 1935 Crainic
realizează însă tot la cererea lui Goga fuziunea partidului acestuia şi a ligii antisemitului A.C. Cuza în
Partidul Naţional Creştin, din care se retrage însă câteva luni mai târziu. În
1937 editează revista Sfarmă-Piatră,
suprimată la scurt timp de guvern, revistă în care face critica naţionalismelor
româneşti existente, inclusiv al celui legionar cu asocierea ilicită între
„Hristos şi revolver”, şi cristalizarea unui program practic a „naţionalismului
creator”. Iar în 1938 este timp de două luni codirector la Porunca
vremii.
Sunt anii clarificărilor şi delimitărilor polemice privitoare la sensurile
naţionalismului românesc „autentic”, în care începând din 1935 Nichifor Crainic
apare secondat îndeaproape de pr. Dumitru Stăniloae din Sibiu, care devine un
colaborator statornic al Gândirii
până în 1944. Într-un eseu curajos din 1935 intitulat „Rasă şi religiune”,
Crainic critică rasismul ideologiei noii Germanii naziste şi eforturile ei
ilicite de a „germaniza” creştinismul drept o „naturalizare” inacceptabilă a
acestuia di urmă. Rasismul german vrea nu doar un pământ naţional, ci şi un cer
naţional, pe când „pacea Europei înseamnă: pământ naţional şi cer creştin
comun”. În acelaşi număr pr. Stăniloae publică eseul „Ortodoxie şi naţiune”, ca
două numere mai încolo Crainic să facă apologia „Romei universale” al lui
Mussolini şi să elogieze în Coşbuc „poetul rasei noastre”. În 1935 Gândirea publică „Spaţiul mioritic” al lui Lucian Blaga (cum în 1931 publicase Eonul dogmatic) şi începe o polemică
prelungită cu Românismul lui Constantin
Rădulescu-Motru (1868–1957), în care Nichifor Crainic, secondat fidel de pr.
Dumitru Stăniloae, opune naturalismului filozofului necesitatea spiritualităţii
şi Ortodoxiei pentru un naţionalism autentic. Lui Rădulescu-Motru îi este opusă
figura dr. Nicolae Paulescu (1869-1931), „fondatorul naţionalismului creştin”.
Polemica se continuă în 1937 cu discipolii lui Nae Ionescu de la Predania (care încearcă să-l compromită
ca profesor aducând aminte faptul real că profesorul universitar Crainic nu
avea nici un fel un doctorat, iar licenţa în teologie o obţinuse în 1916 doar
printr-un examen oral) şi cu Radu Dragnea, în faţa cărora pr. Stăniloae
subliniază dimensiunea morală
constitutivă a adevăratului naţionalism, iar Crainic dezvoltă tema „Ortodoxiei
— concepţia noastră despre viaţă” prezentată într-o conferinţă din 1936 la
Sibiu, dar glosează admirativ şi despre relaţia dintre „creştinism şi fascism”
în Italia.
Aceste contribuţii sunt incluse de Nichifor Crainic împreună cu alte eseuri
militante din Gândirea în două volume
de publicistică de politică culturală extrem de populare în epocă: Puncte cardinale în haos (titlul unui
eseu din 1931) apărut în 1936 şi Ortodoxie
şi etnocraţie publicat în 1938. (Şi
aici Crainic va fi urmat îndeaproape de pr. Stăniloae care în 1939 îşi adună
eseurile din Gândirea în volumul
publicat la Sibiu sub titlul Ortodoxie şi
românism.) Volumul din 1938 reproduce în anexă utopia politică a lui
Nichifor Crainic cristalizată – după un periplu dominat de adeziuni şi
deziluzii care l-au condus de la iorghism şi ţărănism, trecând prin carlism şi
gardism (legionarism) – la formula „Programului Statului Etnocratic” (publicat
iniţial în 1937 în Sfarmă-Piatră). În
esenţă acesta este o variantă ortodoxă a corporatismului fascist italian,
discipolii directorului Gândirii
văzând în acest program „doctrina salvării şi misiunii noastre” (Pan M. Vizirescu).
Punctul de plecare al acestuia este România ca naţiune creştină, a cărei
expresie socială organizată trebuie să fie un stat naţional şi
confesional-ortodox. În concepţia doctrinarului politic Crainic, locul demos-ului abstract al statelor
democrate compus din mase şi clase amorfe compuse din indivizi anonimi trebuie
luat de ethnos-ul concret alcătuit
din profesiuni şi tradiţii culturale şi religioase. Statul acestuia e
instrumentul care să asigure afirmarea de sine naţională, religioasă şi
profesională a românilor organizaţi în corporaţii; el este unul „etnocratic” şi
„demofil”, riguros moral şi comunitar. Menirea lui e să asigure dominaţia
autohtonilor în economie, administraţie şi cultură pe baza principiului proporţional,
precum şi afirmarea elitelor în cultul omului eroic, individ spiritual liber
(nu liberal) dedicat comunităţii de credinţă şi neam prin moralitate, tradiţii
culturale şi religie. Este un stat autoritar bazat pe afirmarea drepturilor
comunităţii peste cele ale indivizilor şi chemat să reprime deschis imoralitatea, bogăţia şi viciile şi să
subordoneze minorităţile majorităţii etnice dominante.
Istoria României şi a Europei întregi se precipita însă rapid spre catastrofă
(în martie 1938 Germania ocupa Austria, iar în septembrie şi Cehoslovacia).
După alegerile din noiembrie 1937, Carol II simţind că jocul politic îi scapă
de sub control, proclamă pe 11 februarie 1938 dictatura regală, desfiinţează
partidele politice şi prin intermediul lui Armand Călinescu, în cadrul unui
guvern prezidat iniţial de patriarhul Miron Cristea, declanşează lichidarea mişcării
tineretului naţionalist. Nicolae Iorga îi intentează un proces lui Codreanu,
care e condamnat la şase luni de închisoare. În acest timp Armand Călinescu
intentează lui Codreanu un proces de trădare de ţară (acuzat că ar vrea să dea
România pe mâna Germaniei), în care ca martor al apărării e citat şi Crainic.
Liderul legionarilor e condamnat la zece ani de temniţă grea şi e asasinat
împreună cu liderii mişcării în noaptea de 29–30 noiembrie 1938. Reprimarea
brutală va arunca România într-o spirală a violenţelor interne, care vor spori
într-un crescendo barbar şi absurd, un al doilea moment sângeros fiind legat de
represaliile de stat care au urmat asasinării de legionari a lui Armand
Călinescu pe 21 septembrie 1939.
Nemulţumit de depoziţia lui Crainic în procesul lui Codreanu, Armand
Călinescu include drept represalii catedra acestuia pe lista posturilor
universitare raţionalizate la sfârşitul lui 1938 printr-o lege specială
aprobată de prim-ministrul patriarh Miron Cristea, care a suprimat astfel
catedra de teologie ascetică şi mistică! Nichifor Crainic e trecut la catedra
de dogmatică şi apologetică vacantată prin alegerea profesorului-arhiereu
Irineu-Ioan Mihălcescu ca locţiitor de episcop al Râmnicului pe 1 noiembrie
1938, iar pe 29 noiembrie 1939 ca mitropolit al Moldovei (până pe 16 august
1947). Obligat astfel să se improvizeze în apologet, Nichifor Crainic redactează
şi susţine în intervalul 16 ianuarie–20 mai 1939 un curs inedit de teologia
culturii.
Publicat în 1940 sub titlul Nostalgia
paradisului, el constituie
principala sa operă teoretic-filozofică, voindu-se totodată o fundamentare a opţiunilor
culturale tradiţionaliste pentru care milita în paginile Gândirii. Volumul era rezultatul reflecţiilor proprii pe marginea
amplei dezbateri pe temele filozofiei culturii şi esteticii din spaţiul
cultural european şi românesc în primele decenii ale secolului XX; de la Ideea unei teologii a culturii a lui
P. Tillich (1919) şi Sensul creaţiei
a lui N. Berdiaev (trad. germ. 1927) la Trilogia culturii a lui L. Blaga (1935–1937) trecând prin Esteticile lui M. Dragomirescu
(1901) sau T. Vianu (1934). Scrisă sub semnul „modului teandric” (titlul
introducerii), lucrarea era o analiză a relaţiilor dintre religie şi cultură
(partea I) şi teologie şi estetică (partea II) încheiate cu propunerea de
lectură în cheie metaforic-teologică a fenomenului culturii şi artei (partea
III). Întreaga creaţie omenească este văzută drept produsul unei imense şi
irepresibile nostalgii, ţâşnind dintr-o trăire fundamentală care colorează
existenţial întreaga cunoaştere şi activitate a omului: sentimentul rupturii
unei unităţi ideale a existenţei şi a durerii pe calea de întoarcere spre
această patrie simbolizată de paradis. Paradisul este însă dublu: pământesc şi
ceresc, cum dublă este şi nostalgia lui. Nostalgia sau memoria paradisului
terestru e motorul civilizaţiei materiale care rămâne în cadrele existenţei
actuale supuse morţii, iar nostalgia sau aspiraţia paradisului ceresc e mobilul
ultim al culturii spirituale care se confrunta cu problema morţii şi a sensului
general al existenţei. Comunitatea iniţială pierdută e actualizată în mod real
prin credinţă în Biserică de sfinţi, iar în mod simbolic de cultură şi creaţia
umană, mai ales de cea artistică. Fără a fi religie, arta poate pregăti
sufletele pentru religie prin creaţiile geniilor artistice (gen Dante, Milton,
Eminescu, Dostoievski), ale căror opere dobândesc un statul profetic.
În anii dictaturii regale – 1938-1940 –
Crainic revine în eseurile publicate în paginile Gândirii la temele estetice şi teologice, gen „Copilărie şi sfinţenie”
sau „Rugăciunea lui Iisus” în 1938 sau „R.M. Rilke” în 1939. Alături de
capitole din viitoare Nostalgia
paradisului, Crainic se înscrie şi cu poezii şi articole în sensul cultului
personalităţii lui Carol II („Rugăciune pentru Rege” sau „Regele şi Biserica”
în 1939 sau „Regele şi cultura” în 1940). La sfârşitul lui decembrie 1939, când
împlinea 50 de ani, scriitorul teolog luase hotărârea de a abandona activitatea
ziaristică dedicându-se exclusiv catedrei şi vieţii literare. Lucrurile aveau
să stea altfel.
În aprilie 1940 Crainic este ales , la propunerea Facultăţii de Teologie
Evanghelică, „doctor honoris causa” al Universităţii din Viena, ceremonia programată
pentru luna iunie fiind amânată la cererea sa pentru toamnă. Revista Gândirea se grăbeşte să consacre şi ea
numărul 4, pe aprilie 1940, în întregime lui „N. Crainic la 50 de ani”; în
masivul număr omagial (îngrijit de prof. Ion Petrovici) scriu evocări şi prime
evaluări ale multiplelor dimensiuni ale activităţii şi scrisului acestuia nume
de primă mărime ale culturii şi teologiei româneşti interbelice, ca
I. Petrovici (activitatea), N. Bălan (şi timpul nostru),
V. Voiculescu, D. Caracostea, L. Blaga, D. Botta, dar şi
D. Stăniloae (opera teologică), T.M. Popescu (în teologia noastră),
E. Vasilescu (apologetul) şi alţii.
Ca răsplată a obedienţei faţă de rege, Nichifor Crainic e numit în iunie
ministru al propagandei în guvernul Gigurtu, guvernul care şi-a legat numele de
cele trei cedări (urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939)
teritoriale impuse României în 1940 (Basarabia pe 26 iunie, Cadrilaterul pe 1
august şi nordul Transilvaniei pe 30 august). Crainic demisionează din guvern
pe 6 august; o lună mai târziu, pe 6 septembrie, Carol II este nevoit să
abdice, iar puterea este preluată de comandantul legionar Horia Sima şi
generalul Ion Antonescu. România devine pentru câteva luni „stat naţional-legionar”.
Numit pentru o scurtă perioadă de timp
preşedinte al Radiodifuziunii, Crainic salută acum în Gândirea „Revoluţia legionară”. Pe 5 noiembrie, prezent la Universitatea
din Viena cu prilejul festivităţilor decernării titlului de „doctor honoris
causa”, Crainic rosteşte conferinţa „Viaţa spirituală în România de astăzi”
(repetată şi la Universităţile din Breslau şi Berlin). Asistă oripilat la
asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, precum şi la
masacrele făcute la Jilava pe 27–28 noiembrie 1940 de către legionari — a căror
asociere păgână între Hristos şi revolver o denunţase deschis încă din 1937 —, şi,
câteva luni mai târziu, la rebeliunea legionară din 21–23 ianuarie 1941
zdrobită de armata condusă de generalul Antonescu susţinut de armata germană
din România.
În 1940 redevine pentru patru luni ministru al propagandei în guvernul de
tip dictatorial al generalului Antonescu, în care calitate desfiinţează toată
presa evreiască ca parte a luptei împotriva influenţei „iudaismului” în cultura
română. Îşi publică acum o parte din articolele în sprijinul „noii ordini”
totalitare impuse în Europa de Hitler în primul volum I. Germania şi Italia în scrisul meu din 1932 încoace dintr-un
ciclu intitulat Lupta pentru spiritul nou.
La invitaţia canonistului Ştefan Ţankov (doctor de Cernăuţi), în mai 1940 face o vizită la Sofia. unde e
primit de regele Boris care-l decorează cu ordinul Sfântul Alexandru. Ţine aici
o conferinţă despre Ortodoxie, „Patria noastră ecumenică”, în care promovează
ideea creării ...mn unei uniuni a
popoarelor ortodoxe din Balcani sub egida Reichului german, care în schimbul
fidelităţii le-ar putea retroceda monumentul simbol al catedralei Aghia Sofia.
Conferinţa de la Sofia, ca şi altele din timpul războiului, este simptomatică
pentru convingerea militantă a lui Crainic pentru care doar Germania „nouă”
hitleristă era cea care putea ajuta România să recupereze Ardealul de Nord în
schimbul alianţei necondiţionate la cruciada anti-bolşevică împotriva URSS şi
să-i acorde un loc în „noua Europă”. Pentru mentorul Gândirii anilor sumbri ai celui de-al doilea război mondial sub
svastică românii puteau în sfârşit realiza în politică, literatură şi cultură România
naţională şi tradiţională.
Pe 22 mai 1941, Nichifor Crainic este primit solemn în Academia Română.
Propus de G. Murnu încă din 1936 şi de I. Petrovici în 1939, el nu
întrunise voturile necesare decât pe 20 mai 1940, când la propunerea D. Caracostea a fost ales ca membru
titular pe locul lăsat liber prin moartea lui O. Goga. La sesiunea solemnă
de primire din 22 mai 1941 Crainic rosteşte discursul „Elogiu lui Octavian
Goga”, la care răspunde Lucian Blaga (membru al Academiei din 1936). În
prelungirea evocării din numărul omagial al Gândirii
din 1940, când schiţase „Începuturile şi cadrul unei prietenii”,
poetul-filozof creionează acum sub cupola Academiei un remarcabil portret al
vechiului prieten şi colaborator „Nichifor Crainic”. Om al câmpiei române, adoptat
spiritual de Ardeal, Crainic intră solemn în Academie flancat de doi ardeleni:
Goga şi Blaga. Cu o operă poetică dominată de bipolaritatea pământ-cer (Darurile pământului — Ţara de dincolo de
veac), teologul-scriitor Crainic a depăşit sămănătorismul prin gândirism
adăugând „pământului românesc” „cerul spiritualităţii răsăritene”. În jurul Gândirii îndrumate de el s-a dezvoltat o
impresionantă creaţie literară tradiţionalistă (poezie, eseu), atât de inspiraţie
strict ortodoxă, „pe ogaşele dogmaticii” creştine, cât şi de sensibilitate
general metafizică, liberă faţă de motivele creştine, şi chiar „în duhul
eresului” (aluzie la propria metafizică a Marelui Anonim, expusă deja de Blaga
în Diferenţialele divine din 1940,
care provocaseră replica teologică a pr. D. Stăniloae de la Sibiu). Activităţii
de animator cultura şi operei de gânditor ortodox ale lui Crainic li se
datorează „invazia teologiei în cultura română postbelică”; datorită lui
„teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti”. Intrând astfel în
Academia Română, „Crainic nu vine singur, cu el intră în Academia Română
Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin”.
Primirea în Academie exact înainte cu o lună de intrarea României în război
împotriva URSS împreună cu Germania hitleristă a fost momentul de glorie şi
apogeu al parcursului biografic al teologului-scriitor Nichifor Crainic. În
urma neînţelegerilor cu Mihai Antonescu, Crainic îşi dă demisia din guvern.
Drept răzbunare, Mihai Antonescu orchestrează arestarea fiicei sale în vârstă de
numai 19 ani, Ioana Fortuna Crainic, care este închisă două luni la Văcăreşti şi
încă o lună şi jumătate de lagăr la Târgu Jiu, după care a rămas exmatriculată
din Universitate. La sfârşitul anului şi începutul lui 1942 scriitorul şi
profesorul de teologie Crainic (în 1941 îşi reprimise catedra de mistică) s-a
îmbolnăvit grav: dublă otită, dublă mastoidită, meningită şi pneumonie; se
zbate între viaţă şi moarte, fiind salvat miraculos după şase operaţii. Între
1942–1944 devine preşedintele cooperativei „Filmul românesc”, prin care
călătoreşte în Germania şi Italia pentru achiziţionare de filme (cf. eseul
„Filmul german” din 1943).
Ortodoxismul tot mai strict al lui Crainic şi opţiunile politice afişate au
condus în timp la abandonarea revistei
de majoritate scriitorilor şi colaboratorilor iniţiali, până la sfârşit
rămânându-i fideli doar V. Voiculescu şi I. Pillat. Publicarea de către L.
Blaga la Sibiu în 1942 a cărţii Religie şi
spirit , unde e negată orice
revelaţie supranaturală, iar Hristos e doar un simplu mit, conduce nu doar la
replica polemică a pr. D. Stăniloae în Telegraful
Român la Sibiu, ci şi la excluderea poetului-filozof de la Gândirea, al cărei co-fondator fusese în
urmă cu două decenii. În eseul-conferinţă „Transfigurarea românismului” din
1943 N. Crainic îl acuză pe fostul prieten de caricaturizarea şi negativizarea
lui Dumnezeu ca Mare Anonim şi de edificarea unei metafizici româneşti „din
superstiţiile folclorice, din miturile indiene şi din ereziile creştine, toate
elemente antiortodoxe … o metafizică a babelor vrăjitoare sau un galimatias crişnamurtic,
cum e teosofia”. Atacat în Gândirea în
1943 e şi tomismul catolic ca falsă „filozofie creştină” în numele autentice
„metafizici ortodoxe” (susţinute în eseurile lui P.P. Ionescu). Crainic se
înconjoară tot mai mult de teologi şi îşi publică ritmic prelegerile inaugurale
pe teme de actualitate către studenţii teologi („Despre demofilie” în 1941,
„Providenţa divină în istorie” şi „Colaboratorii lui Hristos” în 1942 sau
„Ortodoxia română ca funcţiune europeană” în 1944). Este susţinut de teologi ca
T.M. Popescu („De la Nero la Stalin” în 1942) sau E. Vasilescu („Prietenii
români ai tomismului” şi „Pentru ce tomismul nu este filozofie creştină” în
1942 sau „Tradiţionalism ortodox şi raţionalism dizolvant” în 1943). Pr. D.
Stăniloae colaborează şi el constant cu eseuri pur teologice („Despre dogmă” şi
„Temeiurile eterne ale mântuirii” în 1941, „Consideraţii în legătură cu
sfintele icoane” în 1942, „Biserica Ortodoxă a Transilvaniei” şi „Despre Iisus
Hristos” în 1943 şi „Contemplaţie şi asceză” în 1944). Din 1942 până la sfârşit
publică regulat poezii în paginile Gândirii
şi tânărul ierodiacon Valeriu-Bartolomeu Anania (n. 1921), cum din 1936 un
colaborat asiduu al revistei fusese şi ceva mai vârstnicul scriitor Vintilă
Horia (1915–1992).
În 1943 Crainic susţine atât în Bucureşti, cât şi în toate provinciile ţării
o serie de conferinţe pe teme patriotice, despre Octavian Goga, Avram Iancu,
George Coşbuc sau „Transfigurarea românismului”, în care exaltă teologic
românismul ca „teantropie” realizată. Pe 4 iunie 1943 prezintă la Zagreb
conferinţa „Poezia noastră religioasă”, pledând pentru crearea, evident sub
auspiciile Reichului, a unei Europe unite naţional şi creştine după formula:
„pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă”. Iar
pe 27 noiembrie 1943, într-un moment în care înfrângerea Germaniei hitleriste
devenea previzibilă, susţine la Weimar conferinţa „România în Europa nouă”, o
tristă apologie a lui Hitler şi a Reichului german („Eu cred în steaua marelui
Reich german”), precum şi comunităţii de viziune a naţionalismului român cu naţional-socialismul
nazist („triumful românismului la el acasă îl datorăm victoriei naţional-socialiste.
Astăzi România se simte un fragment din Europa cea nouă. Integraţi astfel în
ordinea lumii noi, am putut să ne aliniem în uriaşul front al Răsăritului…”).
De altfel în acei ani Crainic devenise şi preşedintele Asociaţiei
Germano-Române. Compromiţătoarea conferinţă de la Weimar a fost publicată în Gândirea în numărul ei din martie 1944.
În numărul următor, pe aprilie–mai, Crainic revine la teologia pură cu un
splendid eseu despre „Dionisie Areopagitul”, iar în numărul ulterior, pe
iunie–iulie, care avea să fie şi ultimul număr al Gândirii, publică ultimul său text. Intitulat „Tehnică fără
suflet”, eseul porneşte de la denunţarea barbariei atacurilor aeriene
anglo-americane asupra României şi întregii Europe „apărate” de nazişti pentru
a se transforma într-o profetică diatribă împotriva tehnicismului american şi
sovietic, triumf al civilizaţiei materialiste asupra culturii spirituale
umaniste a Europei clasice. Crainic e contemporan aici cu Martin Heidegger şi afin
cu mai tânărul Constantin Noica. Dincolo de afirmaţiile de conjunctură, finalul
textului sună astăzi, la peste şase decenii într-o Europă unită economic şi în
plină civilizaţie postmodernă hipertehnologizată, ca o previziune de o sumbră
actualitate: „Tradiţiile de cultură ce stau la temelia fiecărui popor european şi
intimitatea cu natura şi duhul pământului ar feri omul de primejdia pe care o
reprezintă o tehnică dezvoltată unilateral. Deformându-l pe om şi anexându-l maşinii,
această tehnică a atins în războiul actual o culme a rătăcirii şi nonsensului:
civilizaţia a creat oraşele, civilizaţia nimiceşte oraşele de pe faţa
pământului. Dacă Europa ar ajunge în viitor să fabrice monştrii de tip
american, atunci misiunea ei se va fi terminat şi nimic de nădăjduit într-o
lume mai bună n-ar mai rămâne. Geniul ei e geniul plinătăţii şi armoniei. Numai
din adâncul ei de experienţă în zestre multimilenară mai poate răsări omul
desăvârşit, care să fie model popoarelor pământului. Suferinţa apocaliptică pe
care o îndură din toate părţile, o conduce la conştiinţa profundei sale diferenţieri
faţă de celelalte continente, care-i vor nimicirea, şi la o dinamică unitară a
misiunii pe care o are de îndeplinit în lume. Căci nenorocirea ce bântuie
omenirea contemporană, nenorocire pe care numai spiritul european o poate
lecui, e civilizaţia fără cultură sau tehnica fără suflet.”
23 august 1944 şi ocuparea României de trupele sovietice l-au făcut pe
Crainic să simtă din plin teroarea unei istorii intrate sub zodiile nefaste ale
totalitarismelor şi ideologiilor rivale. În timpul bombardamentelor germane
asupra Bucureştilor care au urmat, Crainic se îmbolnăveşte de pneumonie, e
transportat de prof. Ion Petrovici la mănăstirea Cernica, de unde soţia sa, dr.
Aglae Crainic, l-a dus la Sibiu, unde e internat în clinica universitară a dr.
Iuliu Haţieganu. Pe 15 octombrie află din ziare că se află pe lista
criminalilor de război venită de la Moscova şi e sfătuit să rămână ascuns. Îşi
lasă barbă şi se adăposteşte prin diferite case din Sibiu. Primarul din Gălăneşti,
judeţul Rădăuţi, refugiat şi el, îi face un buletin de identitate pe numele de
Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, refugiat bucovinean, sub care va
pribegi prin Transilvania aproape trei ani de zile. Este eliminat din
Societatea scriitorilor şi Sindicatul ziariştilor, este epurat şi din
Universitate, iar Gândirea e
suprimată. În preajma Crăciunului publică sub numele Victor Mărginaş un colind
în paginile Telegrafului Român. În
ianuarie 1945 pleacă din Sibiul devenit nesigur şi stă ascuns mai întâi la
mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar mai apoi la diferiţi preoţi din sate din Munţii
Apuseni până în martie 1946 şi de pe valea Târnavelor până în mai 1947. Află
din ziare că pe 4 iunie 1945 a fost condamnat de Tribunalul Poporului la
închisoare pe viaţă în procesul „ziariştilor fascişti”. În acest interval
Crainic redactează manuscrisul primei părţi a „Memoriilor” (până la sfârşitul
lui 1944) sub titlul Zile albe, zile
negre, precum şi un studiu neterminat în 12 capitole despre Spiritualitatea poeziei româneşti, în
fapt o interesantă judecată teologică asupra operei şi filozofiei lirice a doisprezece
poeţi români (Alexandrescu, Arghezi, Blaga, Coşbuc, Eminescu, Goga, G.
Gregorian, Şt. O. Iosif, Macedonski, D. Nanu, I. Pillat şi Al. Stamatiad).
Pe 20 mai 1946 se stinge din viaţă în mizerie şi copleşită de întristare soţia
scriitorului, dr. Aglae Crainic, în timp ce soţul ei se afla ascuns la preotul
din satul Lepindea. În septembrie 1946 se mută la preotul din satul Iclod, iar
în martie 1947 la preotul Ioan Sămărghiţan din Cerghid, lângă Târnăveni.
Pe 24 mai 1947 îl convinge pe pr. Sămărghiţan (care-i salvează
manuscrisele) să-l denunţe şi se predă autorităţilor în speranţa că va fi
rejudecat şi reabilitat. Este trimis la Târgu-Mureş şi de aici la Bucureşti,
fiind deţinut la Ministerul de Interne şi apoi la Văcăreşti. I se anulează
sentinţa din 1945 şi începe rejudecarea procesului, la care Crainic a fost
apărat de Petre Pandrea (1904–1968), cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu,
ministrul comunist al justiţiei (care avea să fie arestat şi el în 1948 pentru
naţionalism şi executat în 1954). Pe 9 decembrie 1947 lui Crainic i se aduce la
cunoştinţă noul act de acuzare, în care se vede acuzat de legionarism, fascism,
hitlerism, rasism şi ură de clasă, de instigare la război împotriva URSS şi de
colaborare cu Germania hitleristă. Crainic întocmeşte un amplu „Memoriu” de
răspuns (publicat în 1995), un adevărat testament politic şi moral, în care,
respingând cu argumente acuzaţiile şi asumându-şi erorile, justifică poziţia de
scriitor român, creştin, sărac şi independent, ca servire a patriei şi
interesului naţional (inclusiv prin alianţa cu Germania). Invocă precedentele
anterioare ale lui Slavici şi Arghezi, condamnaţi şi ei după primul război
mondial ca ziarişti în serviciul ocupanţilor germani la 5 ani, fiind graţiaţi
după un an şi jumătate.
Din motive ţinând de căderea în dizgraţie în PCR a ministrului Pătrăşcanu,
procesul se întrerupe brusc, avocatul Pandrea e exclus din barou (va fi şi el
condamnat în 1948 la 20 de ani de închisoare, din care a executat şapte între
1948–1952 şi încă alţii între 1958–1964). Crainic este transferat la sinistrul
penitenciar de la Aiud. Timp de 15 ani scriitorul a fost supus unui regim
cumplit de distrugere morală şi fizică prin umilinţe şi înfometări inumane
trecând prin experienţe-limită din care s-a salvat interior doar prin credinţă şi
poezie (în închisoare va alcătui şi memora volumul de poezii Şoim deasupra prăpastiei apărut postum
în 1991).
(...) Este eliberat pe 24 aprilie 1962 şi angajat până în 1968 ca
redactor la revista Ministerului de Interne Glasul
Patriei. Apărută între 1955–1972 de trei ori pe lună şi difuzată în afara
graniţelor ţării, revista era adresată în exclusivitate emigraţiei şi exilului
românesc, pe care redactorii şi colaboratorii — toţi intelectuali de dreapta,
foşti deţinuţi politici „reeducaţi”, dar fără drept de semnătură în ţară —
trebuiau să-i convingă de „umanismul” regimului comunist românesc şi să-i
determine să se repatrieze ori să renunţe la activităţile critice faţă de
Republica Populară Română. Era o formă perversă a regimului de a-i compromite
în faţa străinătăţii şi de a împiedica formarea unor cercuri de rezistenţă
internă, amăgindu-i totodată cu promisiuni deşarte că, în schimbul acestor
„servicii patriotice” în afară, vor fi republicaţi din nou în ţară.
O vreme Crainic s-a lăsat amăgit şi el de naţionalismul comuniştilor români
şi de iluzia revenirii pe scena literară publică. Între 1963–1964 a scris cel
de-al doilea volum al „Memoriilor” despre anii 1946–1947 intitulat Pribeag în ţara mea şi câteva crâmpeie
impresionante de „mărturii” din infernul temniţei de la Aiud. Şi-a rescris
totodată „Memoriile” modificate şi autocenzurate în speranţa editării lor,
încercând să publice şi poezii, dar fără succes. În 1968 a fost pensionat, iar
pe 20 decembrie, la împlinirea vârstei venerabile de 80 de ani, Nichifor
Crainic a fost sărbătorit în cercul prietenilor apropiaţi, într-o emoţionantă
întâlnire la care au luat parte — pe lângă fiica Nini, căsătorită în 1946 cu
inginerul Alexandru Cojan — şi vorbit I. Petrovici, R. Gyr, N. Crevedia, P.M.
Vizirescu, pr. D. Stăniloae şi alţii, printre care inimosul Nedic Lemnaru, fost
lucrător în Securitate menit să-l supravegheze şi devenit prieten intim al
scriitorului în ultimii ani de viaţă.
După o viaţă de lupte, chin şi încercări cumplite, Nichifor Crainic s-a
stins din viaţă lin şi uşor, în somn, în noaptea de 19–20 august 1972 la casa
scriitorilor din Palatul brâncovenesc Mogoşoaia. Trei zile mai târziu a fost
îngropat, prohodit de preoţi şi de prieteni, în cimitirul „Sfânta Vineri” din
Bucureşti. Pe cruce a pus să i se scrie numai numele, căci aşa cum îi spunea
testamentar ginerelui său, Al. Cojan: „Acei care vor să ştie cine am fost, să
mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea,
al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia
Română prin membrii căreia am fost. Acolo sunt eu. Sub cruce e un pumn de ţărână.”
Denigrat şi ignorat, Nichifor Crainic, cu luminile şi umbrele
personalităţii sale reactive şi controversate, nu a beneficiat încă de o
discuţie senină şi o receptare lucidă a multiplelor sale contribuţii la cultura
românească interbelică. Poetul şi ziaristul, animatorul şi teoreticianul
cultural, teologul mistic şi doctrinarul politic îşi aşteaptă încă exegeţii
riguroşi şi obiectivi.
În opinia mea scriitorul teolog de la Gândirea
este simptomatic pentru ceea ce aş numi „criza platonică” de structură a culturii ortodoxe ca soluţie a
relaţiei cruciforme între cer şi pământ, între mistică şi politică, proprie
creştinismului. Crainic a refăcut, ca şi Nae Ionescu şi emulii lor, parcursul
gândirii şi „drama vieţii lui Platon” descrise profetic de Vladimir Soloviov
într-un eseu cu acest titlu publicat în 1898. După ce într-o primă fază, în Banchetul, exalta forţa erosului
regenerator şi realizator al unităţii între sensibil şi inteligibil, divin şi
uman, precum şi în philia dintre
oameni, Platon misticul se converteşte după moartea lui Socrate în doctrinar
politic şi în creator de utopii sociale de tip represiv. Republica , opera de maturitate , şi , mai ales, Legile, ultima sa operă, ni-l arată pe
ultimul Platon făcând apologia unei cetăţi de tip totalitar şi
obscurantismului, precum şi în căutarea unui tiran care să o realizeze. Tot
astfel şi Crainic plecat în 1926 de la mistica Bisericii şi creştinismul
iubirii al lui Dostoievski sfârşeşte după 1937 în utopia şi tirania
represivului stat etnocratic şi pasiunea pentru dictaturi.
Dincolo de această lecţie negativă, scump plătită de doctrinarul politic,
Nichifor Crainic teologul ne dă o lecţie pozitivă permanentă, prin care a
influenţat în chip decisiv destinul teologiei ortodoxe contemporane, fiindcă ea
a fost asumată şi desăvârşită la Sibiu de pr. Dumitru Stăniloae. Crainic a fost
nu numai cel care a înţeles că nu se poate face Ortodoxie fără „gândire”, fără
cultură, literatură şi artă. Şi în acest sens el a fost, cum bine sublinia în
1940 istoricul bisericesc mărturisitor Teodor M. Popescu (1893-1973), „singurul
nostru teolog de interferenţă”. A fost în acelaşi timp primul care a înţeles că
nu poate exista teologie fără mistică, nici Ortodoxie fără Filocalie. A fost
„profesorul de mistică, primul şi singurul în toată teologia ortodoxă actuală”.
„A dorit să fie preot şi n-a reuşit, dar a simţit că are o misiune teologică”.
„A privit spre înălţimea cea mai înaltă a teologiei şi a redescoperit mistica
ortodoxă, floarea spiritualităţii creştine, Olimpul cugetării teologiei,
grădina edenică a sentimentului religios, care zăcea în cărţi necercetate şi
neînţeles, părăsită la periferia intereselor ştiinţifice ale teologiei”. În
teologie Nichifor Crainic a fost „un descoperitor şi un creator”, un
deschizător de orizonturi cereşti. Şi nu are voie să fie uitat.
arhid. prof. Ioan I. Ică jr
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu