Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica

Sursa: http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica

Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, C-tin Noica, iulie 1978

Horia Stamatu credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Dar pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-MEANDRE.htm ), hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele”. Mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează şi Mircea Eliade în romanul Pe strada Mântuleasa (1). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţă la nesfârşit. El iese din timpul istoric şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice, si, prin tematica povestirilor sale, chiar în Marele Timp al sacralităţii.

Intr-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (Noica in arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind acela care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate(2), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata4.htm ). Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniş care-l sfătuise să-l lase pe Heidegger spre a-l citi pe Kant, căci la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (Noica), G. Liiceanu pare a se simti implinit ca traducător al lui Heidegger (3), deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc printre heideggerieni. De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât G. Liiceanu, şi decât toţi bursierii post-decembrişti pe care i-a implicat în traducerea lui Heidegger, au fost cu siguranţă mulţi. Pentru că în comunism generaţia lui Noica (şi generaţia imediat următoare) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22). Filozofii marginalizaţi de teroarea ideologică a statului poliţienesc n-au fost numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iabob Bohme). La modul cel mai general, mai buni decât cei şcoliţi după distrugerea Academiei Române si a învăţământului în 1948 au fost toţi cei formaţi înainte de “ocupaţia comunistă” (Vasile Băncilă). Rezultatele muncii lor de traducere au fost de-a dreptul impresionante, atât cantitativ, cît şi calitativ, căci ei (D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, C-tin Floru, Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, C. Rădulescu-Motru, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, C. Noica, L. Blaga, etc.,) au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani.

Cineva îmi spunea că l-a întâlnit pe Noica pe stradă după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş, când filozoful i-a părut complet răvăsit, văzându-şi terfelită viaţa privată, intimitatea sa, foarte impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltinis. Cam după o lună de la apariţia (4) acestei  cărţi pe care Ion Ianoşi (fost sef al cenzurii)  “o scosese la lumină” (v. dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea apartamentul “microfonizat”, ca şi camera de cca opt metri pătraţi în care locuia Noica la Păltiniş) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în Jurnalul de la Păltiniş, observând că G. Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (Noica şi Securitatea, II,  2010, p.94). Si la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, Noica şi Securitatea, II, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui Liiceanu de a-şi face sieşi reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (mai 1984, p.250), la vremea când ideologii din structurile de vârf nu-i publicau decât cu mare dificultate scrierile (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui C. Noica, rev. “Plumb”, V, 34, ian. 2010, p.4). Filozoful marginalizat spunea în 1984  “pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes] şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (ibid., p.153). Desigur Noica a remarcat si că Jurnalul de la Păltiniş  a fost tipărit nu doar ca “model paideic”, ci si spre a-l “înfunda” prin nepotrivite comentarii politice în marginea cărţilor sale de filozofie (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista  neagră cu cărţi scrise de Noica, în rev. “Origini/Romanian Roots”, XIV,  9-10 (146-147), 2009, p. 22-24; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_lista_neagra5.htm ). După apariţia Epistolarului, pe 4 sept. 1987 Noica este înregistrat de Securitate spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot.

Extrem de interesante mai sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe  Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora:  Liiceanu poate veni din RFG în ţară,  soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că A. Pleşu şi G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un tratament de excepţie. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor autorităţile comuniste le-a prelungit bursa la Heidelberg (5) dându-le posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier. Cu alt prilej este înregistrată remarca după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii comunişti trimit unul sau doi, restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare  în RFG cu bursă Humbold (Noica şi Securitatea II, p.123).

Lipsit întreaga viaţă de o catedră universitară, C-tin Noica nu a “produs” niciun filozof, în ciuda repetatelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu (6) că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (v. Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în rev. “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803);  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-Humanitas3.htm ). La modul cel mai ciudat, I.P. Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj similar: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (v. I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în rev. Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm ). 

Momentul difuzării acestui mesaj manipulatoriu a fost prilejuit chiar de moartea filozofului, pe 4 dec. 1987, neanunţată prin nici un post de radio sau de televiziune din ţară (v. I. Vasiliu-Scraba, Sfârşitul lui Noica, în “Jurnalul literar”, XX, 19-24, oct.-dec. 2009, p.6; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm ). Răspândită de Andrei Pleşu întâi prin revista băcăoană  “Ateneu” (cu tirajul pe care-l aveau în comunism revistele), apoi prin revista scoasă de Sorin Alexandrescu la Amsterdam (Entre la philosophie et la sagesse: notes sur C. Noica,  “International Journal of  Rumanian Studies”, nr.2, 1984-1986, vol.IV, p. 15-21), ideea aceasta fusese formulată în 1985 în felul următor: “împrejurările au făcut ca în România de azi nu opera lui Noica să conteze” (A. Pleşu, Constantin Noica, între filozofie şi înţelepciune, “Ateneu”, mai 1985); contează (sublinia la Radio BBC şi Culianu) doar cei “ieşiţi din şcoala lui Noica” ( Scrieri româneşti, II, p.229). Tereza Culianu scria că fratele ei (înainte de căderea comunismului) “ghicise” că Pleşu va fi ministru al culturii. Din cartea lui Ion Varlam aflăm că exista la Radio Europa liberă o “casetă video care arată că în 1987 era deja stabilită” succesiunea la cârma României (vezi Ion Varlam, PseudoRomania. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucurtești, 2004, p. 85).

Note:

1.       Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada mântuleasa, în “Acolada”, 6/2012, p.19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Mantuleasa13.htm )

2.       În cele cam 20 de pagini ale primului său eseu despre îngeri compus după 1990 si ultrapremiat cu bani grei, Andrei Pleşu preia/ împrumută de la Noica (din vol. Scrisori despre logica lui Hermes, 1986), fără menţionarea filozofului marginalizat până la moarte, ideea din „logica lui Ares” a  “blocajului în dihotomii” (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p.46). După înregistrările Securităţii se vede că în 1986 Noica îl considera pe A. Pleşu un “cronicar plastic”, neiesit prea mult in evidenta, după cronicile pe care le scria din indatorire profesională. Din transcrierile lui Liiceanu a conversațiilor de la Păltiniș, reiese că Noica ar fi sesizat cu justeţe că dezinteresul pentru filozofie se va vedea mai târziu în scrierile lui Pleşu (ibid.).  

3.       “Ce-ar avea de discutat traducătorul lui Heidegger [G. Liiceanu] cu traducătorul lui Joyce [Mircea Ivănescu]?” scria prin 2011- 2012 Liiceanu în marginea unor discuţii cu Mircea Ivănescu (1931-2011), precizând opinia proprie despre principalul său domeniu de competenţă. In 1983 - an în care Cioran refuzase premiul de stat austriac (Noica si Securitatea, II, 2010, p.93) oferit pentru Sissi ou la vulnerabilite,  lucrare ieşită dintr-un interviu şi de aceea considerată de el  “o chestie neserioasă” (Emil Cioran la telefon cu Relu Cioran pe 1 ian 1984, ibidem p.111) -, Noica “a avut emoţii” că Emil Cioran nu-l va plăcea pe Liiceanu care “are obositorul obicei de a pune mereu întrebări” (ibid. p. 65).

4.       În 1983, rapida publicare  (prin I. Ianoşi, ideolog din structurile de vârf ale staliniștilor instruiți în URSS) a Jurnalului de la Păltiniș  scris de G. Liiceanu a fost realizată probabil si cu speranţa de a face mai vizibili nişte comunişti (cum observase si Noica) privilegiați de autorităţi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici si  mari ai culturii noastre la 25 de ani de lqa moarte, în “Acolada”, 2/2012, p.19 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ). Postura de privilegiați ai regimului de teroare exercitată de o vigilentă poliție politică este sesizată si de Constantin Roman (Londra, autorul volumului The Blouse Roumaines) în recenzia cărții Jessicăi Douglas-Home, Once upon another time. Memoirs of Ceausescu s Romania (2000), unde povestește atmosfera unei recepții organizată la București  în onoarea ei de Ambasada Angliei prin anii optzeci. Ea își amintește de relaxarea (deplasată) pe care Liiceanu si Plesu o afișau ostentativ ( “a posture of ill-bred muffins, completely out of place for the occasion, although perhaps quite acceptable at Communist Party rallies”), in contrast cu restul invitatilor, evident timorați. Faptul că cei doi aveau permisiunea de a frecventa Ambasada „is even stranger if one thinks that their host – H E Hugh Arbuthnot, British Ambassador to Romania was the butt of some rough treatment in the hands of the Securitate agents in Cluj where the Ambassador went to visit the dissident Academic Doina Cornea. Any further speculative questions about the real meaning of their visits to the British Embassy durring Ceausescu s dictatorship are therefore superfluous, to say the least! Clearly in such context, Messrs  Plesu and Liiceanu knew very well at the time what is was all about and they also knew what they were doing!” (C-tin Roman http://www.romanianstudies.org/content/2010/04/book-review-once-upon-a-time-by-jessica-douglas-home/ ).  În post-comunism, ca director al fostei Edituri Politice la care Noica nu a fost publicat deloc, G. Liiceanu, în peste două decenii, n-a avut timp să publice intreaga așa-zisă PRODUCTIE BIBLIOGRAFICĂ a maestrului sau de care a făcut atâta caz, la unison cu Pleșu. În schimb, ca proprietar  al Vilei  “Noica” de la Păltinis, Liiceanu îi făcea reclamă stalinistului Ion Ianosi, plasând în camera lui Noica niste foi scrise de acest academician cu liceul pe puncte, asemeni Elenei Ceausescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la Păltiniş, în rev. Discobolul XIII, iul.-sept. 2010, p. 256-260 ; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.425; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ) 

5.       vezi vol.  Noica si  Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, data 12 nov.1983 p.88, p.89, p.94. În martie 1984 Noica spunea că-i sînt cărţile scose din circuitul public al bibliotecilor si ascunse la FONDUL SECRET, în afară de revista Izvoare de filozofie (2 vol) si Povestiri despre om (Paris, 1962), dar că de soarta traducerilor sale din Descartes, din Kant si din idealiştii germani nu ştie nimic (Noica si Securitatea, II, 2010, p.138). 

6.       Dacă ar fi să ne luăm după cele transcrise de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş (1983), si după notaţiile din caietele tipărite [probabil cenzurat] în 2007 cu neinspiratul titlui de  Jurnal de idei  - folosit de Noica la publicarea între sept. 1977 şi aprilie 1982 a douăzecişicinci de  texte în revista “Cronica” de la Iaşi, nestrânse în volum nici până azi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade,  in rev. “Conta”, 10/2012, p.126-131; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm  -,  părerea “optimistului” Noica era de-a dreptul pesimistă  în ce priveşte “mântuirea prin cultură” a  cronicarului plastic Andrei Pleşu, dezinteresat de filozofie, vag interesat de istoria artei, de spiritualitatea orientală şi de psihanaliză pe fundalul  unei excesive griji pentru “fratele porc”: “Obsesia lui Andrei Plesu este fratele porc, cu mântuirea în sens trivial, în planul existenţei (Noica, Jurnal de idei,  2007, [227]).

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba

 Sursa: http://isabelavs.blogspot.com