Predică a Părintelui Arsenie Boca la Sf. Ierarh Nicolae – mare făcător de minuni

„MILA SI ADEVARUL MERG ÎNAINTEA TA” Psalmul 88,14

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinti ai crestinismului. Nu e nici sfântul Ioan Guradeaur, a carui sfânta Liturghie se savârseste mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele doua calitati ale marelui ierarh:

Dragostea de popor – pâna la sacrificiu, si Dragostea de Iisus – dragostea de Adevar.

Deci „mila si adevarul” pe care le-a trait ca ierarh, l-au facut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu 1-a facut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare 1-a gasit pe sfântul Nicolae în temnita. Prin edictul Împaratului de recunoastere a crestinismului ca religie de stat, de la anu1 313, sfântul Nicolae, dimpreuna cu toti crestinii de prin temnitele Imperiului roman, sunt pusi în libertate.

La anul 325, când Împaratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toata crestinatatea, printre cei 318 sfinti Parinti ai lumii si ierahi era si sfântul Nicolae.

Soborul s-a convocat pentru a stavili marea erezie a arianismului, care tagaduia divinitatea lui Iisus.

Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevar, care a si trecut masura. Caci sfântul Nicolae 1-a palmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: ca Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o faptura a lui Dumnezeu. Hulirea vrednica era de bataie, caci Arie sapa la temelia crestinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului sau. Ori crestinismul sta sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului sau.

Deci sfintii Parinti, amarându-se pentru palma pe care a dat-o sfântul Nicolae lui Arie, i-au luat omoforul arhieriei.

S-a aratat însa Maica Domnului unuia dintre îmbunatatitii Parinti si le-a poruncit sa-i dea omoforul înapoi, ca placuta a fost Domnului râvna sfântului Nicolae.

De atunci pe icoana sfântului Nicolae e zugravita Maica Domnului si Domnul Hristos, dându-i omoforul arhieriei înapoi.

Iata râvna pentru Adevar, cum n-au mai avut-o Parintii Bisericii. Dar tot râvna pentru adevar se pot socoti si interventiile energice, pâna la rafuiala si pâna la împaratul, când, în doua rânduri erau sa fie osânditi la moarte niste nevinovati.

Sfântul Nicolae i-a scapat de moarte. Iata râvna pentru dreptatea omului. Asa ceva nu poate face decât omul hotarât sa le ia locul. Dar acestia sunt sfintii: „pastorii cei buni, care-si pun sufletul pentru oi”.

Dar sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovnicesti ale turmei sale. El n-a vazut omul împartit, ca sa se multumeasca a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, si pentru întreg omul s-a expus riscurilor si grijilor. Asa odata, fiind mare seceta, a alergat si a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scapând oamenii de foamete.

De trei ori a scapat de mizerie si pacat pe un tata vaduv cu trei fete, aruncându-le bani pe ascuns, si asa le-a casatorit iubitorul de oameni, cu cinste. Si i s-ar mai putea pomeni din fapte, dar ne oprim aici.

***

Poate ca si aci sta o taina a sfinteniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinta. Suferinta pe care o aduna de la toti, îi facea iubirea mai stralucitoare, si acestea laolalta ard ca o faclie viata sfântului, care apoi, mai multa suferinta atrage, sporind focul iubirii sale de oameni. Suferinta si iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinti. Asa se face ca inima lui era o mare în care se revarsau toate lacrimile si durerile pamântului si gaseau alinare. Cred ca aceasta e o taina a „luminatorilor lumii”.

De altfel toate minunile pe care le-a facut Dumnezeu oamenilor, dupa mutarea sfântului, nu au alta explicatie, decât ca sunt un raspuns pe care ti-1 da Dumnezeu, pentru iubirea lor de marele ierarh. Caci Dumnezeu e facatorul de minuni în sfinti Sai, indiferent daca sunt în lumea aceasta sau s-au mutat în cealalta.

Dar marea minune – si din ce în ce mai rara între oameni, e tocmai aceasta lumina a inimii, careia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o lauda cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubitilor Sai: iubitorii de oameni, sfintii.

Dumnezeu o lauda cu faptele mai presus de fire.

Sa o laudam si noi… macar cu vorba!

de Ieromonah Arsenie BOCA

Parintele Arsenie Boca despre Sfantul Nicolae: Inima lui era o mare in care se revarsau toate lacrimile pamantului. Ravna pentru adevar

- icoană a Sfântului Nicolae, pictată de Părintele Arsenie Boca la Biserica Sf Nicolae - Drăgănescu

"Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul".

Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e (atât de
popular) nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce?

Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh: dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr.

Deci « mila şi adevărul », pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate.

La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura. Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său. Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sfântului Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei. La porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae.

Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi!

Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi şi i-a scăpat.

Aşa, odată, într-o mare secetă, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete.

A scăpat de mizerie şi păcat trei fete sărace, înzestrându-le pe ascuns ca să se poată căsători.

Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui : capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi, [ceea ce] îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea cresc în progresie.

Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul.

Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi: iubitori de oameni.

Părintele Arsenie Boca

Sursa: http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/12/sfantul-nicolae-inima-lui-era-o-mare-in.html (draga noastră profesoară, pe care am cunoscut-o în blogosfera ortodoxă, azi soră de mănăstire; Dumnezeu să-i ajute în viaţa cea nouă!)

Mladite alese ale Sfantului Nicolae. Preoti si teologi martiri in inchisorile comuniste.

“Cei mai buni fii ai unui popor , slujesc ca pilde poporului lor. Dar ei nu sunt doar pilde; ei sunt şi apărătorii neamului lor; şi nu sunt numai apărători, sunt şi acuzatorii poporului lor”.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici de Ohrida)

Era o vreme frumoasă odinioară, când cu mic, cu mare, gătiţi de sărbătoare, aşteptam cu sufletul la gură şi cu emoţie dogoritoare venirea “Bucuriei” tuturor, cea a lui Moş Nicolae.

Iarna cu imaculata ei hlamidă imperială, strălucea înfiorată şi încântată de venirea cu multe daruri, a Sfântului Ierarh. Câmpiile, dealurile şi munţii cu pomii şi copacii lor de promoroacă lunecau într-un joc diafan, iar hârjoana copiilor străbătea aerul înmiresmat de cinstire. Toată acea atmosferă mirifică de basm, parcă îmi sporea dorul de apropierea lui Moş Nicolae. Am traversat aleea gândului cu bucuria unui chiot, care mă conducea printre plăcutele daruri încărcate şi de îmbrăţişarea părintească, sporind atmosfera minunată de sărbătoare. Toate acele daruri surpriză, le primeam cu sufletul înrourat de lacrimile recunoştinţei pentru frumosul Moş Nicolae. De emoţia bucuriei, mă trezeam noaptea de mai multe ori, dar nu îndrăznem să-l surprind pe Moş tocmai cînd poate el îmi pregătea surpriza plăcută. În fiecare an l-am aşteptat pe Moşul cu rugă, de mulţumire pentru părinţii mei dragi, agonisind în mine dragostea lor şi a lui Dumnezeu, spre a o putea împărtăşi Neamului meu şi altora.

Şi totuşi era frumoasă lumea atunci!

Astăzi, ca să spele faţa lumii şi să-i redea chipul îngeresc de odinioară, Moş Nicolae trebuie s-o spele cu lacrimile lui.

Europa care a purtat de-a lungul secolelor stindardul Creştinismului, începând cu secolul al XIX-lea, s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, s-a apropiat de materie, iar Sfânta Evanghelie, care este Testamentul Spiritualităţii Universale şi în mod expres al Culturii Europene, a fost înlocuită cu o pseudo-ştiinţă, mutilând astfel omul şi spiritul vremilor. Revoluţiile provocate şi ideologiile lor : cruciadele, ateismul, iluminismul, marxismul, leninismul, comunismul, ş.a. au avut drept consecinţe răscoale, colonizări, războaie, genociduri, crime politice, molime, secete, crize politico-economico-sociale, crize morale, crize religioase, arestări, întemniţări, torturi, ucideri, deportări şi alte mutilări spirituale care nici astăzi nu s-au cicatrizat.

Defăimându-L pe Mântuitorul Hristos, întinând demnitatea şi onoarea străbunilor, promovând şcoala fără credinţă, biserica redusă la o simplă formalitate, instituindu-se statul ateu cu o politică fără morală şi cu o oaste fără dragoste de ţară, s-a pornit năruirea zidirii fireşti a Creaţiei şi neîntârziata dreptate a lui Dumnezeu.

“Pentru că au părăsit ei Legea Mea, (…) şi n`au ascultat glasul Meu, ci au mers dupre cele ale inimii lor celei rele, şi dupre idoli (…)-pentru aceea, iată, Eu hrănesc pre ei cu nevoi şi voiu adăpa pre ei cu apă de fiere”. (Ieremia, 9, 13-14).

Sfânta Evangelie este Axa Cosmosului, Constituţia divină a Cerului şi a Pământului. În Ea se lămureşte rostul fiecărui om şi menirea fiecărei Naţiuni. Ea este îndreptarul vieţii şi lumina Adevărului. Toată civilizaţia lumii nu poate decât s-o îmbrace în coperţi de aur sau de argint, iar ştiinţa s-o preamărească astfel la infinit. Orice slavă fără de Iisus Hristos este deşartă, mincinoasă, trecătoare şi primejdioasă. Lepădând înţelepciunea duhovnicească a Evangheliei Sale, înveşmântată în smerenie şi dragoste, oamenii autonomi s-au îmbrăcat precum filosofii păgânii cu mândria lumească şi răutatea trupească.

“Şi au mutat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios…şi au cinstit şi au slujit zidirii mai mult decât Ziditorului. Pentru aceea au dat pre ei Dumnezeu spre patimi de ocară”. (Romani 1, 23, 25-26).

Îndepărtarea şi despărţirea de Dumnezeu stinge flacăra duhului din inima omului şubrezindu-i şi întunecându-i mintea. Astfel în loc de dragoste mocneşte ură, în loc de izvorul înţelepciuni limpede şi curat, bolborăseşte prostia cu mocirla ei puturoasă, în loc de credinţă, apare nebunia, în loc să înflorească viaţa, se aşterne putreziciunea morţii. Când credinţa îşi află sălaş în inima creştinului, omul devine un caracter integru de nebiruit. Inima întronează astfel limba cu mare putere făcând-o să rostească adevărul, să susţină dreptatea, să îmbie spre fapte bune şi să gătească cuvântul în podoabă frumoasă de sărbătoare. “Cele ce ies din gură, din inimă ies”. (Matei 15, 18).

Bunul Dumnezeu preţuieşte cele ale inimii şi se bucură de mărgăritarele rostite de limbă, de gură. “Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”. (Romani 10, 10).

Dreptarul de căpetenie al Ortodoxiei a fost exprimat pilduitor de neînfricatul Sfânt şi Mucenic Haralambie, care la patriarhala vârstă de 113, i-a strigat păgânului care-l tortura: “Nu este răutate în inima mea şi nici vicleşug pe limba mea”.

Ne amintim de vizita şi minunile Mântuitorului Iisus Hristos făcute în ţinutul Gadarenilor. Drept mulţumire gazdele l-au rugat pe Domnul să plece de la ei. Şi Domnul Dumnezeu s-a întristat, dar a plecat fără să spună un cuvânt. Nu după mult timp, ţinutul lor mănos ca o Oază s-a transformat într-un pustiu uscat şi blestemat. Europenii nu L-au rugat, ci L-au izgonit pur şi simplu. L-au izgonit prin tot ce le-a stat în putinţă: prin şcoli, prin mass-media, prin politică, prin exoterism, prin desfrâu, prin sodomie şi prin toată trufia lor culturală.

Alungându-L pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos din trăirea noastră, răutatea pune stăpânire pe inima omenească, care devine o unealtă a minciunii şi un organ al urii. Fără prezenţa lui Dumnezeu, în om, duhul (harul oferit gratuit de Atotcreatorul) fără comuniune, fără conlucrare, părăseşte inima, lăsând-o pradă răutăţii depline. Răutatea şi minciuna au declanşat aprinderea aproape a întregii lumii în cele două războaie mondiale.

Cât a făcut Mântuitorul lumii pentru Europa şi cum s-a străduit aceasta să-I mulţumească?!

ÎL izgonesc prin gânduri, prin cuvinte şi fapte- fiecare în parte, în grup şi toţi laolaltă: şcoală fără Dumnezeu, societate fără frontispiciul dreptăţii, familie fără morală, stat fără temelia adevărărului, fără o raţiune mai înaltă decât cea a răpirii tâlhăreşti, curmarea vieţii profesionale a creştinului valoros, arestarea, nimicirea şi transformarea lui într-o creatură monstruoasă, cu alte cuvinte: viaţă fără rost şi moarte fără nădejde.

Din toată istoria ei şi în toată esenţa ei, Europa a devenit un continent al inteligenţei şi al lăcomiei, tăgăduindu-se atât credinţa, cât şi Biserica lui Hristos. Astfel, de câteva secole în trupul bătrânei Europe sălăşluieşte un duh rău. Câtă vreme Europa a urmat Mântuitorului Iisus Hristos “Soarele dreptăţii”, şi Apostolilor, Mucenicilor, Sfinţilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Mărturisitorilor, Europa a fost ca un Luceafăr ceresc, în graţia lui Dumnezeu.

Când a devenit Europa autonomă, lăcomia a pornit război împotriva inteligenţei, iar inteligenţa împotriva lăcomiei. În vremurile noastre însă, prin ateism lăcomia s-a cununat cu inteligenţa, devenind tot mai pământească şi capabilă de orice micime.

Secolul XX, a fost aproape total lipsit de înţelepciune, fiind cel mai sărac din toate veacurile de până la el. Inteligenţii lui au devenit: “…măiaştri în a face rău; iar a face bine n-au cunoscut”. (Ieremia, 4,22).

Cu adevărat Europa se pricepe să fie egoistă, să răpească, să inventeze tehnici şi strategii, să se slăvească pe sine, să primească, să pizmuiască, dar nu să respecte, să recunoască şi pre alţii, să preţuiască şi să dăruiască. S-a uitat lucrul esenţial, că măsura şi dreptatea sunt în mâinile lui Dumnezeu.

Fiecare veac, naşte veacul următor cu bune sau cu rele, în funcţie de cum s-a plămădit: “Veacul al XVIII-lea este veacul lui Pilat: l-a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea este veacul lui Caiafa: l-a răstignit pe Hristos din nou. Veacul al XX-lea este veacul Sinedriului alcătuit din Iude botezate şi din Iude nebotezate. Acest Sinedriu a proclamat că Hristos este mort în veac, şi nu a înviat. Pentru ce, dar, vă miraţi, fraţilor, că s-au abăut bătăi nemaivăzute asupra omenirii Europene, bătăi până la sânge, până la os, până la măduvă- prin răscoale, revoluţii şi războaie?” (Sf. Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin Fereastra Temniţei. Traducere din lb. sârbă de Ionuţ şi Sladjana Gurgu, Ed. Predania, Bucureşti, 2007, p.84).

NICOLAE ADAM, PREOT MARTIR.

Nicolae Adam s-a născut la 23 Februarie 1891, în comuna Letea Veche, judeţul Bacău, în familia unor creştini inimoşi şi săritori în a-şi ajuta semenii. După absolvirea şcolii primare, a urmat 8 ani cursurile Seminarului ”Veniamin Costachi”, din Iaşi, pe care l-a absolvit în anul 1913. Doi ani mai tîrziu a fost hirotonit preot pe seama parohiei Răcătău, judeţul Bacău, cu 401 familii, respectiv 1442 de suflete. Dorind să aibă o comunitate model privind trăirea creştină, a intrat sub lupa Serviciului secret al Jandarmeriei. Notele informative ale agenţilor erau întregite de percheziţiile domiciliare, potrivit informaţiilor culese în iunie-august 1942. (ATMTI, fond Penal, dosar 1682/Bacău, vol.I, f.38, 44-45, 51-52, Idem, Martiri ortodocşi ai Episcopiei Romanului în vremea comunismului, în “Teologos”, an I (2006), nr. 1-6, p.75-76).

Stricta supraveghere s-a înteţit şi mai mult după instaurarea regimului ateo-comunist. Este anchetat prima oară în Martie 1950, fără rezultate serioase. Cu toate acestea Securitatea îşi înteţeşte atacul şi este reanchetat şi arestat în 15 August 1952, de Sfânta Maria Mare, sub învinuirile de ajutorare cu alimente a unor militari germani în anul 1945, rămaşi în urma frontului, în pădurea Horgeşti-Bacău, îngrădirea şi boicotarea procesului de “socializare a agriculturii” şi agitaţie împotriva formei de guvernământ. (AMJDIM, fond Penal, dosar 103 997, f. 2, 9, 14, 21).

Părintele Nicolae a primit prin Sentinţa nr. 491/1952 a Tribunalului Militar Iaşi, 10 ani de închisoare corecţională şi confiscarea averii personale, potrivit art. 209, pct. 2, lit. a, CP, art. 59 combinat cu art. 58, pct. 2 şi 3 CP. Nu i s-a admis recursul şi părintele Nicolae Adam a început calvarul temniţelor: Bacău, Jilava, Galaţi şi Peninsula. Peste tot a fost “tratat” aşa cum se cuvine “bandiţilor” şi “duşmanilor poporului”. La ultimul “domiciliu” de la Peninsula, starea sănătăţii părintelui s-a agravat şi la 10 Decembrie 1959, şi-a intrerupt “tratamentul” din penitenciar, trecînd la Domnul. (Revista “Memoria”, nr. 34, 1/2001, p. 141).