“Cei mai buni fii ai unui popor , slujesc ca pilde poporului lor. Dar ei nu sunt doar pilde; ei sunt şi apărătorii neamului lor; şi nu sunt numai apărători, sunt şi acuzatorii poporului lor”.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici de Ohrida)
Era o vreme frumoasă odinioară, când cu mic, cu mare, gătiţi de sărbătoare, aşteptam cu sufletul la gură şi cu emoţie dogoritoare venirea “Bucuriei” tuturor, cea a lui Moş Nicolae.
Iarna cu imaculata ei hlamidă imperială, strălucea înfiorată şi încântată de venirea cu multe daruri, a Sfântului Ierarh. Câmpiile, dealurile şi munţii cu pomii şi copacii lor de promoroacă lunecau într-un joc diafan, iar hârjoana copiilor străbătea aerul înmiresmat de cinstire. Toată acea atmosferă mirifică de basm, parcă îmi sporea dorul de apropierea lui Moş Nicolae. Am traversat aleea gândului cu bucuria unui chiot, care mă conducea printre plăcutele daruri încărcate şi de îmbrăţişarea părintească, sporind atmosfera minunată de sărbătoare. Toate acele daruri surpriză, le primeam cu sufletul înrourat de lacrimile recunoştinţei pentru frumosul Moş Nicolae. De emoţia bucuriei, mă trezeam noaptea de mai multe ori, dar nu îndrăznem să-l surprind pe Moş tocmai cînd poate el îmi pregătea surpriza plăcută. În fiecare an l-am aşteptat pe Moşul cu rugă, de mulţumire pentru părinţii mei dragi, agonisind în mine dragostea lor şi a lui Dumnezeu, spre a o putea împărtăşi Neamului meu şi altora.
Şi totuşi era frumoasă lumea atunci!
Astăzi, ca să spele faţa lumii şi să-i redea chipul îngeresc de odinioară, Moş Nicolae trebuie s-o spele cu lacrimile lui.
Europa care a purtat de-a lungul secolelor stindardul Creştinismului, începând cu secolul al XIX-lea, s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, s-a apropiat de materie, iar Sfânta Evanghelie, care este Testamentul Spiritualităţii Universale şi în mod expres al Culturii Europene, a fost înlocuită cu o pseudo-ştiinţă, mutilând astfel omul şi spiritul vremilor. Revoluţiile provocate şi ideologiile lor : cruciadele, ateismul, iluminismul, marxismul, leninismul, comunismul, ş.a. au avut drept consecinţe răscoale, colonizări, războaie, genociduri, crime politice, molime, secete, crize politico-economico-sociale, crize morale, crize religioase, arestări, întemniţări, torturi, ucideri, deportări şi alte mutilări spirituale care nici astăzi nu s-au cicatrizat.
Defăimându-L pe Mântuitorul Hristos, întinând demnitatea şi onoarea străbunilor, promovând şcoala fără credinţă, biserica redusă la o simplă formalitate, instituindu-se statul ateu cu o politică fără morală şi cu o oaste fără dragoste de ţară, s-a pornit năruirea zidirii fireşti a Creaţiei şi neîntârziata dreptate a lui Dumnezeu.
“Pentru că au părăsit ei Legea Mea, (…) şi n`au ascultat glasul Meu, ci au mers dupre cele ale inimii lor celei rele, şi dupre idoli (…)-pentru aceea, iată, Eu hrănesc pre ei cu nevoi şi voiu adăpa pre ei cu apă de fiere”. (Ieremia, 9, 13-14).
Sfânta Evangelie este Axa Cosmosului, Constituţia divină a Cerului şi a Pământului. În Ea se lămureşte rostul fiecărui om şi menirea fiecărei Naţiuni. Ea este îndreptarul vieţii şi lumina Adevărului. Toată civilizaţia lumii nu poate decât s-o îmbrace în coperţi de aur sau de argint, iar ştiinţa s-o preamărească astfel la infinit. Orice slavă fără de Iisus Hristos este deşartă, mincinoasă, trecătoare şi primejdioasă. Lepădând înţelepciunea duhovnicească a Evangheliei Sale, înveşmântată în smerenie şi dragoste, oamenii autonomi s-au îmbrăcat precum filosofii păgânii cu mândria lumească şi răutatea trupească.
“Şi au mutat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios…şi au cinstit şi au slujit zidirii mai mult decât Ziditorului. Pentru aceea au dat pre ei Dumnezeu spre patimi de ocară”. (Romani 1, 23, 25-26).
Îndepărtarea şi despărţirea de Dumnezeu stinge flacăra duhului din inima omului şubrezindu-i şi întunecându-i mintea. Astfel în loc de dragoste mocneşte ură, în loc de izvorul înţelepciuni limpede şi curat, bolborăseşte prostia cu mocirla ei puturoasă, în loc de credinţă, apare nebunia, în loc să înflorească viaţa, se aşterne putreziciunea morţii. Când credinţa îşi află sălaş în inima creştinului, omul devine un caracter integru de nebiruit. Inima întronează astfel limba cu mare putere făcând-o să rostească adevărul, să susţină dreptatea, să îmbie spre fapte bune şi să gătească cuvântul în podoabă frumoasă de sărbătoare. “Cele ce ies din gură, din inimă ies”. (Matei 15, 18).
Bunul Dumnezeu preţuieşte cele ale inimii şi se bucură de mărgăritarele rostite de limbă, de gură. “Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”. (Romani 10, 10).
Dreptarul de căpetenie al Ortodoxiei a fost exprimat pilduitor de neînfricatul Sfânt şi Mucenic Haralambie, care la patriarhala vârstă de 113, i-a strigat păgânului care-l tortura: “Nu este răutate în inima mea şi nici vicleşug pe limba mea”.
Ne amintim de vizita şi minunile Mântuitorului Iisus Hristos făcute în ţinutul Gadarenilor. Drept mulţumire gazdele l-au rugat pe Domnul să plece de la ei. Şi Domnul Dumnezeu s-a întristat, dar a plecat fără să spună un cuvânt. Nu după mult timp, ţinutul lor mănos ca o Oază s-a transformat într-un pustiu uscat şi blestemat. Europenii nu L-au rugat, ci L-au izgonit pur şi simplu. L-au izgonit prin tot ce le-a stat în putinţă: prin şcoli, prin mass-media, prin politică, prin exoterism, prin desfrâu, prin sodomie şi prin toată trufia lor culturală.
Alungându-L pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos din trăirea noastră, răutatea pune stăpânire pe inima omenească, care devine o unealtă a minciunii şi un organ al urii. Fără prezenţa lui Dumnezeu, în om, duhul (harul oferit gratuit de Atotcreatorul) fără comuniune, fără conlucrare, părăseşte inima, lăsând-o pradă răutăţii depline. Răutatea şi minciuna au declanşat aprinderea aproape a întregii lumii în cele două războaie mondiale.
Cât a făcut Mântuitorul lumii pentru Europa şi cum s-a străduit aceasta să-I mulţumească?!
ÎL izgonesc prin gânduri, prin cuvinte şi fapte- fiecare în parte, în grup şi toţi laolaltă: şcoală fără Dumnezeu, societate fără frontispiciul dreptăţii, familie fără morală, stat fără temelia adevărărului, fără o raţiune mai înaltă decât cea a răpirii tâlhăreşti, curmarea vieţii profesionale a creştinului valoros, arestarea, nimicirea şi transformarea lui într-o creatură monstruoasă, cu alte cuvinte: viaţă fără rost şi moarte fără nădejde.
Din toată istoria ei şi în toată esenţa ei, Europa a devenit un continent al inteligenţei şi al lăcomiei, tăgăduindu-se atât credinţa, cât şi Biserica lui Hristos. Astfel, de câteva secole în trupul bătrânei Europe sălăşluieşte un duh rău. Câtă vreme Europa a urmat Mântuitorului Iisus Hristos “Soarele dreptăţii”, şi Apostolilor, Mucenicilor, Sfinţilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Mărturisitorilor, Europa a fost ca un Luceafăr ceresc, în graţia lui Dumnezeu.
Când a devenit Europa autonomă, lăcomia a pornit război împotriva inteligenţei, iar inteligenţa împotriva lăcomiei. În vremurile noastre însă, prin ateism lăcomia s-a cununat cu inteligenţa, devenind tot mai pământească şi capabilă de orice micime.
Secolul XX, a fost aproape total lipsit de înţelepciune, fiind cel mai sărac din toate veacurile de până la el. Inteligenţii lui au devenit: “…măiaştri în a face rău; iar a face bine n-au cunoscut”. (Ieremia, 4,22).
Cu adevărat Europa se pricepe să fie egoistă, să răpească, să inventeze tehnici şi strategii, să se slăvească pe sine, să primească, să pizmuiască, dar nu să respecte, să recunoască şi pre alţii, să preţuiască şi să dăruiască. S-a uitat lucrul esenţial, că măsura şi dreptatea sunt în mâinile lui Dumnezeu.
Fiecare veac, naşte veacul următor cu bune sau cu rele, în funcţie de cum s-a plămădit: “Veacul al XVIII-lea este veacul lui Pilat: l-a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea este veacul lui Caiafa: l-a răstignit pe Hristos din nou. Veacul al XX-lea este veacul Sinedriului alcătuit din Iude botezate şi din Iude nebotezate. Acest Sinedriu a proclamat că Hristos este mort în veac, şi nu a înviat. Pentru ce, dar, vă miraţi, fraţilor, că s-au abăut bătăi nemaivăzute asupra omenirii Europene, bătăi până la sânge, până la os, până la măduvă- prin răscoale, revoluţii şi războaie?” (Sf. Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin Fereastra Temniţei. Traducere din lb. sârbă de Ionuţ şi Sladjana Gurgu, Ed. Predania, Bucureşti, 2007, p.84).
NICOLAE ADAM, PREOT MARTIR.
Nicolae Adam s-a născut la 23 Februarie 1891, în comuna Letea Veche, judeţul Bacău, în familia unor creştini inimoşi şi săritori în a-şi ajuta semenii. După absolvirea şcolii primare, a urmat 8 ani cursurile Seminarului ”Veniamin Costachi”, din Iaşi, pe care l-a absolvit în anul 1913. Doi ani mai tîrziu a fost hirotonit preot pe seama parohiei Răcătău, judeţul Bacău, cu 401 familii, respectiv 1442 de suflete. Dorind să aibă o comunitate model privind trăirea creştină, a intrat sub lupa Serviciului secret al Jandarmeriei. Notele informative ale agenţilor erau întregite de percheziţiile domiciliare, potrivit informaţiilor culese în iunie-august 1942. (ATMTI, fond Penal, dosar 1682/Bacău, vol.I, f.38, 44-45, 51-52, Idem, Martiri ortodocşi ai Episcopiei Romanului în vremea comunismului, în “Teologos”, an I (2006), nr. 1-6, p.75-76).
Stricta supraveghere s-a înteţit şi mai mult după instaurarea regimului ateo-comunist. Este anchetat prima oară în Martie 1950, fără rezultate serioase. Cu toate acestea Securitatea îşi înteţeşte atacul şi este reanchetat şi arestat în 15 August 1952, de Sfânta Maria Mare, sub învinuirile de ajutorare cu alimente a unor militari germani în anul 1945, rămaşi în urma frontului, în pădurea Horgeşti-Bacău, îngrădirea şi boicotarea procesului de “socializare a agriculturii” şi agitaţie împotriva formei de guvernământ. (AMJDIM, fond Penal, dosar 103 997, f. 2, 9, 14, 21).
Părintele Nicolae a primit prin Sentinţa nr. 491/1952 a Tribunalului Militar Iaşi, 10 ani de închisoare corecţională şi confiscarea averii personale, potrivit art. 209, pct. 2, lit. a, CP, art. 59 combinat cu art. 58, pct. 2 şi 3 CP. Nu i s-a admis recursul şi părintele Nicolae Adam a început calvarul temniţelor: Bacău, Jilava, Galaţi şi Peninsula. Peste tot a fost “tratat” aşa cum se cuvine “bandiţilor” şi “duşmanilor poporului”. La ultimul “domiciliu” de la Peninsula, starea sănătăţii părintelui s-a agravat şi la 10 Decembrie 1959, şi-a intrerupt “tratamentul” din penitenciar, trecînd la Domnul. (Revista “Memoria”, nr. 34, 1/2001, p. 141).
NICOLAE ANDREESCU, PREOT MARTIR.
Nicolae Andreescu s-a născut în satul Poenărei, comuna Corbi, judeţul Argeş la 18 Februarie 1918, în familia bunilor primitori Nicolae şi Paraschiva. După ce absolvă şcoala primară, urmează Seminarul Teologic din Curtea de Argeş şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. S-a căsătorit în anul 1943, fiind hirotonit preot pe seama parohiei Maglavit, judeţul Dolj, apoi se transferă la Aninoasa şi în cele din urmă la Nucşoara, Argeş. Se opune încă de la început regimului comunist atât prin predicile sale furibunde, prin care critica atitudinea regimului faţă de Biserică, dar şi prin relaţia cu grupul de rezistenţă condus de fraţii Arnăuţoiu în perioada 1949-1950. (ACNSAS, fond Informativ, dosar 675, vol. 12, f. 128, 387).
Părintele este supravegheat îndeaproape, anchetat chiar de ministru Al. Drăghici şi arestat la sediul M.A.I. din Bucureşti, în Mai 1958, pentru faptul că “împreună cu alte elemente duşmănoase a favorizat pe membrii unei bande teroriste”. Este apoi transferat la Piteşti unde este interogat un an de zile. La 19 Mai 1959, s-a pronunţat Sentinţa nr. 107, a Tribunalului Militar a Regiunii a II-a Militare, de condamnare la moarte şi confiscarea totală a averii, în lotul Arnăuţoiu. Tot în acest lot a fost condamnată şi soţia sa Maria la 15 ani muncă silnică. A fost eliberată la 23 Iunie 1964. (ibid. dosar 675, vol. 14, f. 377).
Executarea sentinţei a avut loc la 19 Iulie 1959, orele 22, 15, alături de preoţii Ion Constantinescu, Ion Drăgoi şi fraţii Arnăuţoiu, în incinta penitenciarului Jilava, conform Procesului-verbal aflat în dosarul penal:
“Ne-am deplasat la Penitenciarul Jilava pentru a proceda la execuţie. Am constatat că sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 283 din 1 iunie 1959 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar şi că a devenit executorie prin respingerea cererii de comutare a pedepsei cu moartea a prezidiului Marii Adunări Naţionale, în şedinţa din 16 iulie 1959, comunicare făcută de Ministerul Justiţiei, Direcţia Tribunalelor Militare, din 18 iulie 1959, nr 01116 şi trnsmisă de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a, cu nr. 0338 din 18 iulie 1059, dându-se şi dispoziţie de punerea în execuţie a sentinţei, conform prevederilor art. 14 şi următoarele…”
NIŢĂ BRAŞOV, STUDENT TEOLOG, MARTIR.
Niţă Braşov s-a născut de Buna Vestire la 25 Martie 1926, în Măstăcani, judeţul Covurlui. De mic copil dovedeşte călităţi înăscute pentru analiză şi cunoaştere. Era odorul mamei şi mândria tatălui. După terminarea şcolii primare, continuă Seminarul Teologic “Sfântul Andrei” din Galaţi, pe care-l termină ca premiant. După 6 Septembrie 1940 se înscrie în Frăţiile de Cruce. În anul 1944, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar din 1946 activează în grupul legionarilor de la Facultatea de Teologie. Refuză Şefia Studenţilor Teologi, dar alcătuieşte un manifest, larg răspândit sub denumirea de “Fraţi creştini”: “…Ca o încercare pentru noi şi parcă pentru a le grăbi diavoleasca lor uneltire, Dumnezeu a voit ca anul acesta, sorocită a fi petrecută în post şi rugăciune, ziua Sâmbetei celei mari a Sfintelor Patimi, să cadă la aceeaşi dată cu ziua pe care necreştinii şi-au ales-o pentru bucurii deşarte: 1 Mai. Nu s-au cutremurat necreştinii la aflarea acestei semnificaţii; semnificative potriviri. Pentru izbânda pe care o doresc, pentru ura roşie pe care o vor purta pe străzi şi pentru batjocorirea creştinătăţii şi creştineştii noastre reculegeri se pregătesc de pe acum. Creştini, lăsaţi-i singuri pe duşmanii credinţei, însemnându-i cu dispreţul vostru; lăsaţi-i singuri ca să strige în văzduhul unui idol neputincios îndemnător la moarte. De vom fi uniţi, furia lor va fi fără putere, iar izbânda noastră nu o va zdruncina nimic. Fiţi uniţi români creştini; ziua de 1 mai trebuie înlăturată anul acesta din locul ei. În Iisus încă nu vor avea curajul să lovească”. (AMJDIM, fond Penal, dosar 22908, vol. 7, f.8-9, 31,57-58).
În vara lui 1948, Siguranţa descoperă “organizaţia creştină subversivă” de la Facultatea de Teologie şi trece la arestări. La 14 Iulie 1948, Niţă Braşov este încarcerat cu întregul său lot de la Teologie, la Prefectura Poliţiei Capitalei. Niţă este extrem de dur anchetat până în Decembrie `48, când este deferit justiţiei. Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 6 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică, prin Decizia nr. 1531 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie, din data de 7 Iunie 1950. (ibid. vol. 2, f. 18-19, 81-87, 177-180).
După condamnare Niţă este trimis în Penitenciarul Jilava. Asprul tratament şi tortura l-au îmbolnăvit şi a fost transferat la Piteşti. Acolo însă regimul era şi mai dur şi fără a se acorda asistenţă medicală, după un “tratament” preliminar este trimis la închisoarea Văcăreşti. Fiind depistat cu TBC avansat este trimis la penitenciarul Târgu Ocna. Neglijenţa şi refuzul de a fi tratat i-au grăbit sfârşitul. Astfel, la 8 Mai 1950, la orele 6.00, energicul şi neînfricatul student creştin Niţă Braşov suie la ceruri.
NICOLAE CĂRMĂNUŞ, PREOT MARTIR.
Nicolae Cărmănuş s-a născut la 1 Decembrie 1893, în localitatea Talcina, judeţul Severin. A urmat şcoala primară în comuna natală, liceul “Avram Iancu” din Brad şi Institutul Pedagogic-Teologic din Arad. A funcţionat 4 ani ca învăţător , apoi a fost hirotonit preot pe seama parohiei Fundata-Bran II, din Judeţul Braşov. Pentru dârza sa ţinută naţională şi ajutarea armatei române în 1916, a fost arestat de autorităţile ungureşti.
Între 1920-1921, Părintele Cărmănuş a fost membru al P.N.L. În 1923 a fost decorat de regale Ferdinand cu distincţia “Coroana României”, pentru înaltele servicii aduse Patriei. Are şansa în 1936, să-i cunosacă pe cei doi lideri comandanţi Ion Moţa şi Vasile Marin, care-l integrează în Mişcare. Odată instaurată Dictatura lui Carol al II-lea, s-a început marea prigoană. Părintele Nicolae este arestat la 12 Noiembrie 1939 şi Internat la Miercurea Ciuc. A fost eliberat la 18 Aprilie 1940, dar sub strictă supraveghere. Este arestat din nou în Septembrie 1941, eliberat la scurt timp din motive de sănătate, iar la 11 Iunie 1942, părintele Nicolae este brusc pensionat, în timp ce se preocupa de ridicarea unei biserici noi la Fundata-Bran. De “Naşterea Domnului”, în 1942 este internat în lagărul destinat preoţilor la Mănăstirea Tismana, pentru trecutul său naţionalist. La 8 Aprilie 1943 a fost pus în libertate, până la 15 Mai 1948, când a fost reţinut la penitenciarul Braşov. De aici este trimis la Aiud, apoi la Ocnele Mari. Regimul de exterminare l-a slăbit şi l-a îmbolnăvit grav de TBC, internându-se la 4 Martie 1950 în Spitalul de Stat din Râmnicu Vâlcea. În loc să fie supus unui tratament spre vindecare, părintelui i s-a dispus încadrarea pentru 24 de luni, în “Unitatea de Muncă” pentru Canal. N-a apucat să iasă din spital pentru că la 10 Martie 1950, orele 18.30, a plecat la Domnul.
Toţi aceşti mari Români, mari Eroi şi mari Martiri s-au dăruit pe deplin dragostei de Dumnezeu şi de Naţie, dăruindu-şi vieţile lor curate şi sfinte.
Spunea odată Părintele Arsenie Boca (şi el la rându-i Român, Erou şi Martir):
“Iubirea te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite. De aceea Iubiriii i s-a dat, prima, să vestească Învierea!”.
În veci fie lăudată jertfa şi dragoste lor!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
(Brusturi-Neamţ, decembrie 2010)
Sursa: Odaia de Sus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu