“Frati crestini,
Ne aflam in continuare in fata sfintei Cruci
impodobita cu flori, aici langa sfanta icoana a Tuturor Sfintilor, sfanta
Cruce — continua putere a tuturor crestinilor care i se inchina si o cinstesc —
asteapta de la noi acest respect. Despre sfanta Cruce s-a vorbit in aceste
zile, dar nu s-a amintit de faptul istoric in care s-a intamplat cinstirea
sfintei Cruci. Voi aminti ceva acum, apoi vreau sa va aduc aminte ca sfanta
Cruce are doua intelesuri: sfanta Cruce ca obiect pe care a fost jertfit Iisus
Hristos Dumnezeul nostru, deci altarul Lui, obiectul de osanda la rastignirea
Mantuitorului, si al doilea inteles al sfintei Cruci este acela al suferintei.
Crucea intotdeauna aminteste de rastignirea Mantuitorului. Foarte multe
chinuri, cu foarte mare durere sufera Iisus pe Cruce. In seara aceasta vreau sa
va amintesc faptul istoric al inaltarii sfintei Cruci si apoi sa vorbesc si
despre intelesul ei ca suferinta.
Mantuitorul a patimit pe Cruce, apoi a
inviat, apoi S-a inaltat la ceruri. Ierusalimul a ajuns curand loc de
prigoana impotriva ucenicilor lui Iisus. Şi au trecut ani de prigoana, cei trei
sute de ani de prigoana impotriva crestinilor... Şi a dat bunul Dumnezeu
pace Bisericii dupa atata sange varsat, prin sfantul
Constantin cel Mare care prin edictul de la Milan, dupa cum stiti, a
dat libertate crestinilor, libertate egala cu a celorlalti cetateni ai
imperiului. Un fapt foarte important pe care l-a savarsit sfantul
Constantin, indemnat fara indoiala de sefii Bisericii de atunci: a intrunit
primul sinod ecumenic, prin care s-au stabilit niste randuieli pentru viata
crestina. Pentru ca intre ucenicii lui Iisus, crestinii, fiind prigoniti si
traind viata in catacombe, separati unii de altii, au mai patruns intre ei
niste intelegeri personale ale crestinismului — ori trebuia sa fie unificate,
pentru ca si Hristos este Unul. De aceea s-a tinut sinodul I
ecumenic, cum stiti, la anul 325.
In anul urmator, 326, sfantul Constantin
roaga si trimite pe maica sa, sfanta Elena, sa mearga la Ierusalim, sa afle
sfanta Cruce pe care S-a jertfit Mantuitorul Hristos, aceasta Cruce pe care
sfantul Constantin cel Mare o vazuse pe cer alcatuita din stele, intr-un moment
de grea cumpana pentru el, cand avea in fata un razboi greu cu Maxentiu. Rivalul lui de la Roma
[avea] o armata foarte puternica, iar el avea armata putina. Şi in framantarea
lui si in rugaciunea facuta catre Dumnezeu Mantuitorul Hristos, vede pe cer,
ziua la amiaza, semnul sfintei Cruci, alcatuita din stele si sub Cruce
scria: „In acest
semn vei invinge” (…). Mantuitorul ii spune sa porneasca
razboiul cu curaj, cu indrazneala, ca il va ajuta prin semnul sfintei Cruci.
In cinstea acestei minuni, sfantul Constantin roaga si trimite pe maica sa,
sfanta Elena, la Ierusalim, ca sa afle sfanta Cruce pe care S-a rastignit
Mantuitorul Hristos.
Insa intre timp, sfanta Cruce fusese
profanata.
Ierusalimul, in cei trei sute de ani, cati au trecut de la Invierea si
Inaltarea Mantuitorului Hristos, a fost bantuit de multe valuri de ura, [incurajate
de] insisi imparatii romani, cum au fost Adrian si mai ales Iulian Apostatul, acel
fost crestin, nepot al lui Constantin cel Mare, care a amestecat cu moloz locul
unde a fost sfanta Cruce si a cladit acolo, pe locul ei, pe Golgota, un templu
al pacatului, un templu al zeitei Venus, anume ca sa-si bata joc de sfintenia
Crucii. Incercase Iulian sa reconstruiasca Templul [lui Solomon] asa cum a
fost, adica sa fie cu totul impotriva Mantuitorului Hristos, Care le-a spus ca
nu va ramane piatra peste piatra din Templul lor, pe care l-au profanat prin
viata lor netrebnica. Iulian a vrut sa
ridice acest Templu din nou, insa Dumnezeu si-a tinut cuvantul: apareau niste
flacari puternice de foc care topeau pe cei care se apropiau sa construiasca
Templul impotriva vointei Lui. Insa sfanta Cruce ramasese
profanata, ingropata in moloz (…), pana la anul 326. Sfanta Elena, ajunsa la
Ierusalim cu o ceata de arheologi, de arhitecti, de oameni foarte intelepti, a
inceput sa caute, sa se intereseze unde anume este locul Golgotei.
Astazi nu mai este Golgota de altadata, pe
care a fost Iisus rastignit, ci marea biserica a
Invierii, construita de sfanta Elena. Un etaj al bisericii
aminteste de fosta Golgota. Sfanta Elena s-a interesat si a aflat locul unde a fost
rastignit Iisus Hristos. Ştim din istoriile care s-au scris, ca sfanta Cruce
fusese smulsa din locul ei si aruncata intr-o vale, intr-o prapastie si
acoperita cu pietre si bolovani. Stratul de pamant depus pe sfanta Cruce
era gros. Sfanta Elena a staruit foarte mult, a inceput sa sape si au sapat
mult acolo, incat sapatorii obosisera, se saturasera de atata munca. Este si
azi la Ierusalim, in biserica [de pe locul] unde au fost aceste sapaturi,
intr-un mic amvon, o ferestruica. Astazi parca nu are nici un rost. Atunci,
insa, sfanta Elena statea in acel pridvor, in acel amvon, sus si supraveghea
lucrarile. Şi pentru ca muncitorii sapatori se plictisisera, arunca bani de
aur, de sus, printre pietre. Banii, fara indoiala, intrau printre bolovani mai
la adancime si ei sapau ca sa gaseasca banii. Au tot sapat asa, mereu, [sfanta
Elena] aruncand de sus monede de aur, pana cand a ajutat bunul Dumnezeu si au
ajuns la sfanta Cruce.
Erau de fapt trei cruci aruncate in
dezordine. Au gasit si cuiele care au fost batute in picioarele Mantuitorului
si cununa de spini, aruncata, strivita de bolovani. Insa… nu stiau care dintre
cele trei cruci este a Mantuitorului Hristos. Şi au adus din cetate o bolnava, o doamna
din aristocratia din Ierusalim, o doamna care era foarte grav bolnava, pe
moarte, si au atins-o de fiecare din cele trei cruci. Cand s-a atins de o
anumita cruce, s-a cutremurat putin si s-a vindecat pe loc. Atunci au
spus: „Aceasta este Crucea Mantuitorului Hristos”. Aceasta o spune
Eusebiu din Cezareea care era sfetnicul lui Constantin cel Mare si o spune
Sozomen, un istoric din acea vreme [2].
Gasita sfanta Cruce in aceasta stare, patriarhul de
atunci al Ierusalimului, numit Macarie, a luat-o cu cinste si, cu clerul care
era atunci in Ierusalim, a ridicat-o pana in amvon si poporul tot striga: „Doamne
miluieste”!
Atunci a fost
in anul 326, 14 septembrie. Acest moment de inaltare a sfintei
Cruci dintre bolovani, din prapastiile in care a fost aruncata si profanata de
dusmani, aceasta inaltare cu cinste in fata crestinilor de atunci, a ramas pana
astazi si a ramas din an in an, praznuita pana acum si pana la sfarsitul
istoriei neamului crestinesc.
Intre timp a avut alte necazuri. De pilda, la
un anumit moment sfanta Cruce a fost rapita de persi, dupa ce au distrus
Ierusalimul, si dusa cu mare fala, ca un trofeu la care tineau foarte mult
crestinii. Peste cativa ani, imparatul bizantin de atunci, Heraclie, a biruit
pe persi si a adus sfanta Cruce inapoi. Insa o aduce nu pe ceva, ci in spate. Imparatul
Heraclie, imbracat cu o haina de umilinta, a adus in spate sfanta Cruce de la
locul unde a fost ascunsa de rapitori, de persi, pana la Ierusalim.
Lemnul sfintei Cruci descoperit de sfanta
Elena a fost pastrat mare parte la Ierusalim si o parte a fost dusa la
Constantinopol. Piroanele care au fost batute in picioarele Mantuitorului si in
mainile Lui au fost luate si duse cu cinste acolo, inchinandu-se la ele toata
lumea crestina de atunci. Acum sfantul lemn al Crucii este o parte la
Ierusalim – si de sarbatoarea Inaltarii sfintei Cruci este purtat cu mare
cinste in biserica Invierii din Ierusalim — o parte este la Roma, iar o buna
parte este la Muntele Athos. Acesta este pe scurt istoricul sarbatorii de
la 14 septembrie.
Acum sa va spun in continuare, citindu-va
niste ganduri, despre sfanta Cruce ca semn sau ca simbol al suferintelor
noastre.
Adeseori se spune de oamenii care patimesc
mult, care au fel de fel de necazuri, ca „isi duc cu greu crucea”. Crucea
era grea, crucea pe care a dus-o Mantuitorul Hristos, din lemn de cedru (…), un
lemn dens si foarte greu. Iisus ducand-o in spatele Lui a cazut de mai
multe ori sub Cruce, ca era atunci Iisus—omul… . Dumnezeu S-a retras de la
El anume ca sa patimeasca, cum patimesc si oamenii, El neavand pacat. De aceea
se spune ca este grea crucea anumitor oameni care sunt supusi la grele
incercari.
Privind sfanta Cruce asa cum este aici, si
cum este in biserici, in fata sfantului altar, ea ne aduce aminte intotdeauna
de Iisus Hristos cel rastignit si inviat, de la care i s-a transmis si cinstea
si sfintenia si puterea. De aceea, cand ne inchinam ei si cand o cinstim cu
evlavie, cinstim si ne inchinam, de fapt, Mantuitorului nostru Iisus Hristos,
care a fost rastignit pe ea si a sfintit-o cu scump si prea sfant sangele Sau.
Staruim, frati crestini, asupra sfintei
Cruci, pentru ca dumneavoastra stiti ca sunt multi asa—zisi crestini care o hulesc. Nu cinstesc nici sfanta Cruce, nici
pe Maica Domnului, nici pe prietenii lui Dumnezeu care sunt sfintii.
Din clipa istorica a rastignirii Mantuitorului pe sfanta Cruce, pe Golgota,
ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridica
pacatele lumii.
Daca in timpul vietii Sale pamantesti, din
Iisus Hristos se revarsa o putere care vindeca pe toti cei care se atingeau de
El,
cum ne spune sfantul evanghelist Luca in capitolul 6, cu atat mai mult
aceasta putere s-a comunicat sfintei Cruci, nu numai printr-o atingere de
scurta durata, ci timp de trei ore, cat a stat Iisus viu, pironit pe
Cruce, de la ora douasprezece ziua pana la ora trei dupa amiaza, deci trei ore
in care a curs sangele de pe trupul sfant al lui Iisus pe sfanta Cruce.
In aceste ceasuri de chinuri cumplite, Crucea a fost stropita din belsug de
sfantul Sau sange care curgea din capul Sau incoronat cu spini, de pe trupul
Sau biciuit si plin de rani, din coasta Sa strapunsa brutal cu sulita si din
mainile si picioarele Sale strapunse de piroane. Acest sange nevinovat,
sfant si dumnezeiesc, a sfintit Crucea pentru totdeauna. Fara indoiala ca
este o singura Cruce pe care a fost Iisus rastignit, insa ea poarta acelasi
semn si se identifica mereu cu istorica si sfanta Cruce de pe Golgota. Astfel,
unealta rusinoasa de executie pe care se rastigneau cei mai mari facatori de
rele pana atunci, inainte de venirea Mantuitorului in lume, din clipa
rastignirii Sale pe Cruce devine altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul
intrupat, steagul de biruinta al crestinatatii si obiectul sfant si mantuitor
pentru orice suflet crestin.
In acelasi timp, Crucea devine semnul
distinctiv al Mantuitorului Hristos, purtat pe aureola din jurul capului, cum
il vedem si aici in icoana. Şi sa stiti, frati crestini, ca orice icoana a
Mantuitorului Hristos poarta nimbul insemnat de cruce. Mantuitorul Hristos
este a doua Fata a Sfintei Treimi – Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Numai Fiul
are aceasta cruce pe aureola, pentru ca numai El a patimit pe Cruce pentru
mantuirea neamului omenesc. De aceea este semnul lui
Hristos sfanta Cruce si la a doua venire a Mantuitorului Hristos pe norii
cerului, cum spune Mantuitorul Hristos Insusi — va aparea mai intai
semnul Fiului omului, sfanta Cruce inconjurata de ingeri. Gasim aceasta in
Evanghelia de la Matei, capitolul 24.
Sfintii apostoli cunosteau din plin puterea
sfintei Cruci si o cinsteau, de aceea, dupa Patimile Mantuitorului, Crucea a
ajuns punctul central al predicii crestine. Apostolii nu doresc sa se laude cu
altceva decat in Crucea Domnului, cum spune sfantul Pavel „Nu doresc sa
mai cunosc altceva decat pe Iisus cel Rastignit” [3] .
Crucea devine pentru cei ce se mantuiesc, puterea lui Dumnezeu, iar
pentru cei pieritori, nebunie, cum spune tot sfantul apostol Pavel [4]. Moartea nu-i mai inspaimanta pe sfintii apostoli, nici
pe urmasii lor, sirurile nesfarsite de marturisitori ai Crucii, caci prin
Cruce s-a surpat puterea mortii. Iisus Hristos cel rastignit, cel omorat si
ingropat, a inviat din morti prin puterea Sa dumnezeiasca si a deschis calea
Invierii, calea catre Imparatia lui Dumnezeu, tuturor celor ce cred in El.
Ingerul, cand apare la mormantul Mantuitorului si se intalneste cu femeile
mironosite, le intreaba: „Pe cine cautati? Pe Iisus cel rastignit? A inviat,
nu este aici” [5] Pentru ca sunt multi Iisus,
multe persoane cu acelasi nume, Iisus, insa Iisus cel rastignit si inviat este
adevaratul nostru Dumnezeu. Pentru prima data in istoria lumii s-au
vazut multimi nenumarate de oameni, barbati, femei si copii, murind cu bucurie
pentru cauza lui Dumnezeu in lume, convinsi ca o asemenea moarte este un castig
pentru ei. Barbatia neobisnuita pana atunci, linistea in fata mortii pentru
Dumnezeu, le-au dobandit tot prin sfanta Cruce, adica prin jertfa Mantuitorului
Hristos cel rastignit si inviat, prin care primeau puterea si harul lui
Dumnezeu asupra lor.
Frati crestini, semnul acesta sfintit care a
devenit unealta mantuirii noastre este alcatuit din doua brate, unul lung si
unul scurt care sta de-a curmezisul, formand crucea, cum stiti. Noi insine,
oamenii, daca stam drepti si intindem mainile, formam o cruce. Nu numai ca o
purtam, dar noi insine avem forma sfintei Cruci. De aceea amintim adeseori,
ca atunci cand ne inchinam la sfanta Cruce, sa facem corect sfanta Cruce,
adica doua numiri: pe verticala „in numele Tatalui si al Fiului” care
S-a intrupat, „si al Sfantului Duh” care este puterea si lucrarea
dumnezeirii in lume, pe aceasta orizontala a globului nostru pamantesc. Tot
asa si viata noastra este o cruce, unde bratul lung insemneaza drumul nostru in
lume, cu planurile si gandurile noastre care ne insotesc de-a lungul vietii.
Bratul scurt care incheie crucea este degetul lui Dumnezeu care trage o
dunga de-a curmezisul acestui drum al nostru si ne rastoarna anumite planuri
omenesti, formand astfel crucea suferintelor pe care este dator sa o poarte
fiecare muritor de-a lungul vietii sale. Vrand sau nevrand, o asemenea
cruce este de neinlaturat pentru fiecare dintre noi.
Pe Golgota, cum
stim, au fost trei cruci, una a Mantuitorului si doua ale talharilor.
Iisus
cel drept este rastignit printre cei nedrepti. Crucea lui Iisus este ca o
cumpana a dreptatii fata de nedreptatile noastre. Crucile talharilor sunt crucile
noastre. Iisus sufera pentru pacate straine, pentru pacatele noastre, caci El
pacat nu a avut. Sufera insa si talharii, dar pentru pacatele lor. Unul, cel din dreapta Lui,
le recunoaste, le marturiseste, ii pare rau ca le-a facut si este mantuit.
Celalalt talhar nu se gandeste la pacatele sale, defaima pe altii, huleste pe
Dumnezeu si moare ca un netrebnic in stare de pacat, coborandu-se in iad prin
biruirea [in el a] hulii si pedepsit, pierdut pentru totdeauna. Pentru fiecare
muritor [crucea] este de neinlaturat, dar pentru unii crucea aduce mantuire si
slava, iar pentru altii pieire. Crucile de pe Golgota sunt si
crucile noastre, crucea suferintelor noastre. Crucea suferintelor pentru
fiecare din noi insemneaza portia noastra de durere, de necaz, dupa cuvantul
spus de Mantuitorul Hristos: „Ca in lume necazuri veti avea” [6].
Frati crestini, suferinta, necazurile de
care se teme atat de mult lumea — si cand este atinsa, lumea plange, face fel
de fel de manevre ca sa scape de suferinta — sunt lasate anume de Dumnezeu in
viata noastra ca sa ne umanizeze, sa ne modeleze, sa ne faca mai buni, mai
cinstiti, mai ingaduitori, mai intelegatori, poate, cu suferintele altora. Cine
nu sufera, nu crede pe altul… „Cine n-a gustat amarul, nu stie ce-i
zaharul”, cum spune poporul. Suferinta este lasata anume ca o dalta
in mainile unui sculptor iscusit care sa modeleze din marmura sau din piatra un
portret sau un obiect de mare pret. Asa vrea Dumnezeu sa faca cu aceia pe
care-i iubeste. Ca de obicei suferinta este lasata pentru cei care-L iubesc pe
Dumnezeu si adeseori — vom vorbi mai departe despre acest lucru — se
scandalizeaza oamenii cand duc o viata corecta si sufera. Suferinta este
lasata deci ca un medicament sau ca o operatie la un trup muribund, la care
trebuie taiate madularele ca sa salvezi restul vietii. Cu adevarat ca fiecare
dintre noi avem parte in viata de multe necazuri, suparari, dezamagiri, ura,
invidie, necinste, batjocura si rautate din partea semenilor nostri, neputinte
de tot felul, boala, batranete si moarte. Orice suferinta este grea si
neplacuta, pentru ca este o infrangere a voii si a planurilor noastre, o
piedica pusa de-a curmezisul drumului nostru pe care ni l-am ales. Asemenea
piedici nevoite si nedorite produc necaz si posomorasc viata noastra omeneasca
si suntem mereu tristi si revoltati.
Dar, ne putem intreba, ce putem face in
asemenea situatii? Fara indoiala, fiecare se descurca in felul
lui. Astfel, sunt oameni care in fata durerilor si a necazurilor se
revolta, scrasnesc, lovesc, injura, arunca vorbe grele asupra acelora care le
incurca socotelile si se revolta chiar impotriva lui Dumnezeu, hulind si
injurand. Şi adeseori, coplesiti de durere, plang deznadajduiti si
blestema, intreband nesmeriti si plini de manie pentru ce sufera. Asemenea oameni
care nu cunosc sau nu vor sa-si recunoasca propriile lor rataciri si pacate se
aseamana talharului celui rau, de-a stanga lui Iisus, pe Golgota, care-si
ispasea propriile pacate si talharii, dar nu le recunostea. Cam asa suntem noi,
cei care ne revoltam impotriva suferintei revarsate de Dumnezeu asupra noastra.
Revolta
lor, a unor asemenea oameni, amara, impotriva suferintei, in loc sa-i ajute si
sa-i usureze, sa-i daltuiasca si sa-i modeleze, le adanceste si mai mult
suferinta, izolandu-i de Dumnezeu si de oameni. Asemenea talharului celui rau,
se pierd pentru vesnicie, apasati de ingreuierea urii.
Sunt insa oameni, confruntati cu acelasi
fel de necazuri, boli grele, infrangeri, sangerari, umilinte, pagube de tot
felul, dar in loc sa se revolte, sa blesteme si sa se razbune, ei se reculeg,
se intorc spre ei insisi, iar la intrebarea „pentru ce sufar?”, ei isi
gasesc raspunsuri in propriile abuzuri si pacate savarsite fata de semenii lor
si fata de Insusi Dumnezeu. Astfel, fiecare din acestia, recunoscandu-si pacatele
proprii, parandu-le rau ca le-au savarsit, caindu-se in adancul constiintei lor
pentru toate relele pe care le-au savarsit si hotarandu-se sa nu mai
savarseasca asemenea abateri, constata o schimbare profunda in viata lor. Tot
valul de necazuri venite asupra lor slabeste in chip uimitor. O mare greutate
care-i apasa si-i sufoca pana atunci, li se ridica si ei insisi se insenineaza
si se linistesc, disparandu-le si ura si revolta fata de cei care le-au
pricinuit necazurile, asemanandu-i cu niste doctori chirurgi care prin operatie
le-au salvat viata de la moarte sigura.
Incercati aceasta experienta, frati crestini,
cand sunteti in necazuri, felurite necazuri, pentru ca fiecare, asa cum are o
umbra care se tine de el, are si un necaz sau mai multe care se tin de el. Incercati
ca in asemenea necazuri, in loc sa va revoltati, sa va rugati ca sa va
daruiasca Dumnezeu rabdare si veti vedea ce usurare veti simti in viata
dumneavoastra, daca va veti gandi ca ceea ce vi s-a dat ca suferinta este
pentru pacatele dumneavoastra. Şi ganditi-va si ce rele ati facut,
pentru care sunteti oarecum certati prin suferinta. Daca dati vina pe
dumneavoastra, care sunteti cauza suferintei — ca ati gresit, ati facut niste
abateri, niste abuzuri, niste faradelegi si ati uitat — meditati, [ca] sa va
aduceti aminte de ele, caiti-va, rugati-va sa fiti iertati si veti simti aievea
o mare usurare in inima si in fiinta dumneavoastra. Aceasta lucrare a harului
dumnezeiesc asupra noastra ni se intampla de obicei daca, dupa un examen de
constiinta si dupa o cainta sincera, ne incredintam rostul si restul vietii
noastre lui Dumnezeu, rostind in cugetul nostru o rugaciune scurta ca aceasta:
„Doamne, stiu ca toate le randuiesti in
folosul meu. Chiar daca nu inteleg purtarea de grija a Ta fata de mine, ma rog
sa nu ma parasesti niciodata si sa ma ajuti, ca intotdeauna sa se faca voia Ta
cea sfanta in toata viata mea”.
Mai este insa si o alta latura despre care
trebuie sa vorbim in continuare. Sunt crestini care traiesc o viata cinstita
si cumpatata, v-am amintit de aceasta. Se ostenesc in slujba binelui, se roaga,
postesc, ajuta pe cei in neputinta si totusi au parte de necazuri. Ei se
tulbura mai ales cand vad pe altii ca fac mii de rele si cu toate acestea le
merge foarte bine. Asemenea crestini ar trebui sa nu uite niciodata ca succesul in
viata si bucuriile dobandite prin pacat nu sunt vrednice de invidiat, pentru ca
orice pacat facut de noi in viata asta va fi platit. E o datorie care trebuie
platita, o platim ori aici, ori dincolo. E mai bine s-o platim aici, prin suferinta,
prin necaz, pentru ca in chip firesc orice abuz si orice pacat pe care il face
omul in viata aceasta pamanteanca, se razbuna tot asupra lui, acum sau mai
tarziu, de obicei in clipa cand nu ne asteptam. Este lovit in trup sau in
suflet de o boala sau o durere, o paguba, o necinste si chiar o moarte neasteptata,
o moarte fara nadejdea mantuirii.
Imi povestea cineva cu care mergeam pe un
drum in Moldova, aratandu-mi locul unde un camion incarcat cu mai multi
muncitori mergea urcand la deal, aproape de Pascani. Era o masina foarte
vesela, era un ras in masina si o bucurie mare, neobisnuita. De ce? Pentru ca
unul dintre ei care sta pe partea din urma a masinii, pe latura care se desface
de obicei, spunea fel de fel de lucruri si batjocuri aduse lui Dumnezeu,
injurand pe Maica Domnului, sfanta Cruce, pe Iisus, Treimea, tot…! Radeau
intr-un hohot neobisnuit si la un moment dat sar cele doua carlige de la
aceasta latura a masinii si cade cu capul in jos respectivul si moare pe loc. Vai de o asemenea moarte, care este o rasplata a
hulii impotriva lui Dumnezeu!
Pe de alta parte, cei buni, oricat
ar fi de atenti la viata lor personala, nu pot ramane fara de pacat. Poate sunt
si ei biruiti de lacomie, de invidie, de mandrie sau de alte pacate ascunse. Şi
fapta lor cea buna pe dinafara, nu este chiar asa de curata inaintea lui
Dumnezeu, cum ar trebui sa fie, pentru El cel care vede cele dinlauntru ale
noastre. Şi
de aceea, Dumnezeu, pretuind ravna lor, ii cerceteaza si-i cearta prin
suferinta, ca pe de-o parte sa le verifice credinciosia fata de El, iar pe de
alta parte sa-i ajute sa fie si mai buni, si mai smeriti, si mai omenosi, si
mai rabdatori, si mai intelegatori fata de suferintele si neputintele altora.
Toti cei ce sufera, fiind in slujba binelui,
nu trebuie sa uite niciodata ca Dumnezeu nu ingaduie incercari peste puterile
omului, dupa cum ne spune sfantul apostol Pavel, cel mult incercat, zicand asa:
„Nu v-a ajuns nici o ispita care sa fi fost
peste puterea omeneasca. Dumnezeu care este credincios, nu va ingadui sa fiti
incercati peste puterile voastre si, dimpreuna cu ispita, a pregatit si
mijlocul sa iesiti din ea, ca sa puteti rabda” [7] .
Iar daca i se intampla cuiva sa aiba cu
adevarat o viata fara de prihana si sa faca bine si sa fie rasplatit cu rau
pentru bine, unul ca acela se mangaie in smerenie, ca isi poarta cu bucurie si
rabdare crucea suferintelor, in asemanarea cu Cel rastignit pe ea intre
talhari, care cu adevarat a fost nevinovat si pentru bine a fost rasplatit cu
rau.
Pe linia aceasta a lui Iisus pe Cruce, cel
neprihanit, sunt aproape toti sfintii martiri pe care-i avem in calendarele
noastre crestine. Ei au fost cei mai buni fii ai omenirii, cei mai buni
cetateni ai cerului, au facut bine cu toata fiinta lor si sfarsesc pe cruce,
sau in cazane cu smoala, sau in ulei fiert, sau retezati de sabie. Adica facand bine, au fost
rasplatiti cu rau. Toti
aceia s-au jertfit pentru cauza lui Dumnezeu, mergand pe calea Lui, pe calea
Crucii Lui, pe calea suferintelor Lui. De pe inaltimea Golgotei, El ne-a
invatat ca dupa suferinta si umilinta, vin mangaiere si bucurie, dupa cum dupa
o furtuna mare si viscol, vin liniste si bucurie in natura care ne inconjoara.
Şi dupa Vinerea Patimilor ne intalnirn cu Duminica Invierii.
Frati crestini, cu ochii
atintiti la Iisus cel rastignit si inviat, mai ales atunci cand suntem
incercati de necazuri, sa privim la viata Lui fara prihana si ca
intr-o oglinda curata sa ne vedem petele pacatelor noastre. Sa ne
cercetam cinstit si ne vom da seama ca de obicei multe din necazurile care vin
asupra noastra sunt din pricina pacatelor noastre. Cine spune ca nu are
pacate este un mincinos si nu se afla adevarul in el, cum spune sfantul
evanghelist Ioan. De aceea cand suntem biruiti de necazuri grele, cand
crucea suferintelor ne apasa mai greu, sa nu ne tulburam ca talharul cel
nesocotit. Sa ne cercetam cu luare aminte faptele noastre rele, sa ne
recunoastem cinstit vinovatia fata de aproapele nostru, fata de Dumnezeu, sa ne
caim sincer ca in anumite imprejurari din viata noastra am putut fi rai si
ticalosi, sa ne rugam lui Dumnezeu din adancul inimii sa ne ierte, sa ne
usureze si sa ne izbaveasca din necazul in care se afla fiecare… si care ne
apasa. Sa fagaduim in taina ca ne vom schimba viata in bine pentru restul
zilelor noastre. Daca vom face asa, ne vom linisti fara intarziere, intr-un
chip neobisnuit si minunat Atunci suferinta ne va aparea cu mult mai usoara si
ne vom da seama ca ea ne-a fost cu adevarat de folos, ca o doctorie din partea
lui Dumnezeu. Amin”.
Sursa: Cuvântul ortodox
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu