Ortodoxia este identică în credinţa şi
cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului
originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în
esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii
nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect
necesităţilor spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu
s-a modificat esenţial după perioadele istorice prin care a trecut
omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul
trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale
ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a
medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului
renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare
esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a
rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la
preocupările simple, adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui
la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un răspuns la întrebările
trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui
fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie şi cu
formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina
severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci
şi-a păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de
manifestare directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând
fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală.
Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul
său interior şi n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinţei
sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri stăpâniţi mai
mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul
adânc şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia
n-a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa
simplă, misterioasă şi măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a
datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea
şi-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui,
rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale şi esenţiale ale
vieţii.
De aceea Ortodoxia a câştigat, cu
prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii,
atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de
totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi
răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al
Renaşterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuinţe şi
cu această sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de
speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real
pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se
autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.
Dimpotrivă, ea intuieşte că
printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia acestui om, căci nu
i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care
continuă să-l frământe în adâncul fiinţei lui.
Ortodoxia s-a adaptat, desigur, şi
ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate
împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile lor. Dar
adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister,
sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp
sau altul. Ea a rămas mereu acelaşi mister al datelor simple,
fundamentale şi necesare ale trăirii religioase. Dar misterul
răspunde nu numai acestor trebuinţe fundamentale de totdeauna, ci
tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin trebuie pus în evidenţă,
în orice timp, în acord cu modul de înţelegere al acelui timp, dar
trebuie pus în evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate deplin
satisfăcătoare a trebuinţelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi
concluzia teoretică şi practică, înţelegând că misterul mântuirii
răspunde şi problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în
calitatea lui de mister integral al creştinismului de totdeauna, fără să
se îngusteze la rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale.
Aşa a făcut Ortodoxia totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi“
(Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelaşi, răspunde totuşi
tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri. Legea Veche era supusă
schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta modifica
mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu
Hristos. Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al
mântuirii. Ea se desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit pe nimeni“ (Evrei 7, 18-19). „Aici
însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască desăvârşit pe
cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei“ (Evrei 7, 24-25).
Ortodoxia a înţeles că nu trebuie să
schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui Hristos, să adauge sau să
reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în evidenţă în
deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia
semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru
că ea Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni
tempore» („permanent conform cu orice timp“). Creştinismul occidental a
pornit, începând din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de
„definire“, adică de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii,
după măsurile minţii omeneşti şi pe calea aceasta s-a lăsat antrenată şi
Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală a
misterului creştin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea
asupra unor frânturi rupte din el.
Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei
termeni au avut rostul să ocrotească trăirea pentru totdeauna a
misterului vestit în Noul Testament că suntem mântuiţi de Fiul lui
Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern acelaşi,
Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit
misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni
s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului
nostru. Ele au refuzat ispita raţionalistă care golea misterul mântuirii
şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de
Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul
mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal şi Ortodoxia a ocrotit
caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva destrămării lui
prin propoziţii raţionale unilaterale.
Se aduce Ortodoxiei obiecţia că, aşa cum
creştinismul occidental s-a adaptat mentalităţii medievale şi
renascentiste, aşa s-a adaptat ea mentalităţii bizantine, îngropând
miezul viu al misterului creştin într-un fast formalist şi aristocrat,
care nu mai corespunde timpului nostru. Nu negăm că Ortodoxia a
suferit o anumită influenţă bizantină. Dar influenţa aceasta n-a atins
esenţa misterului creştin. Dimpotrivă, trăirea misterului a rămas vie şi
în perioada bizantină şi se poate spune că nu gândirea bizantină a
generat spiritualitatea creştină din acea perioadă, ci invers, trăirea
creştină originală a generat gândirea şi arta bizantină. Nu viziunea
bizantină despre existenţă a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia
Bisericii primare a produs viziunea bizantină despre lume.
Ceea ce se consideră moştenire bizantină
în viaţa Bisericii Ortodoxe este, în special, mulţimea de simboluri în
care este exprimată credinţa creştină şi trăirea ei în cult, în artă, în
viaţă. Dar influenţa bizantină a dezvoltat doar un simbolism inerent redării misterului creştin.
Definiţiile intelectuale şi expunerile doctrinare prin care Occidentul a
căutat şi caută să înlocuiască redarea simbolică a misterului mântuirii
pornesc din convingerea că acest mister poate fi exprimat exact de
cuvintele omeneşti. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc la
sensul exact al cuvintelor şi definiţiilor intelectuale, e îngustat sau
evaporat. Plenitudinea paradoxală a misterului mântuirii este mai
real sugerată prin simboluri. Vorbirea despre cruce şi înviere în mod
general, privirea lor în imagini, exprimarea lor prin acte
simbolic-liturgice, sugerează mai real şi mai existenţial misterul
mântuirii decât teoria satisfacţiei lui Anselm, sau teoria penală
protestantă, care nu pot reda decât o latură din misterul
incomprehensibil al mântuirii.
Aceste teorii sunt bune numai dacă nu
pretind să înlocuiască misterul însuşi, în plenitudinea lui
incomprehensibilă, ci să redea ceva din el în mod relativ şi provizoriu.
Influenţa bizantină a constat în voinţa de a orândui toate amănuntele
cultului, ale artei, ale gesturilor vieţii religioase în aşa fel ca să
exprime în mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului
mântuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai dacă nu sunt
manifestate cu seriozitate şi cu convingere. O liturghie săvârşită
într-o parohie de sat, cu credincioşi obişnuiţi cu graiul ei
natural-simbolic, redă în mod clar şi pătrunzător trăsăturile esenţiale
ale misterului mântuirii. În orice caz, acest grai al simbolu-rilor mari
şi clare e cu mult mai accesibil şi mai grăitor credincioşilor în orice
timp decât graiul doctrinar, încărcat de subtilităţi care în Occident a
căutat prea adeseori să se substituie sugerării misterului prin
simboluri. Dacă Ortodoxia are trebuinţă de o anumită adaptare la
trebuinţele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o părăsire
totală a exprimării simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei
exprimări, ca să se vadă imediat marile simboluri ale misterului
creştin, corespunzătoare marilor, simplelor şi permanentelor evidenţe şi
trebuinţe spirituale ale omului de totdeauna.
Dar trebuie să recunoaştem că în era bizantină Ortodoxia a mai prezentat o caracteristică (simfonia dintre Biserică şi Stat
– n.r.). Creştinii occidentali o menţionează şi pe aceasta, dar
recunosc satisfăcuţi că azi nu o mai are. Vrem să ne oprim asupra ei,
deoarece socotim că nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era
bizantină, ci influenţa bizantină doar a accentuat-o, fiind o notă
inerentă a creştinismului autentic şi ca atare, rămânând în oarecare fel
proprie Ortodoxiei astăzi.
Câtă vreme în Occidentul medieval şi
următor evului mediu a apărut şi s-a dezvoltat ideea a două imperii
separate şi opuse, sau a două săbii în luptă, în Orientul creştin s-a
afirmat unitatea lumii, susţinută de acelaşi Hristos Pantocratorul,
imperiul era înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior să se
supună, de o sabie ce se pretindea spirituală, dar care, în fond, lucra
tot lumeşte şi care a supus provizoriu imperiul secular printr-o
superioritate tot lumească. Imperiul bizantin se simţea aflându-se în
interiorul aceleiaşi zone în care se află şi Biserica, în cadrul ordinii
universale a Pantocratorului Mântuitor, deşi avea în acest cadru alte
slujiri şi autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22).
În secolele din urmă lucrurile s-au
dezvoltat în oarecare măsură şi în Orient în sensul concepţiei
occidentale, ajungându-se la o separaţie a statului de Biserică. Dar influenţa
occidentală în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât
asupra Bisericii. Ortodoxia a păstrat şi mai departe viziunea lumii ca o
ţesătură unitară de raţiuni, care îşi au centrul şi finalitatea în
acelaşi Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a făcut din partea ei nimic
care să adâncească separarea, sau ca să o transforme în tot felul de
antagonisme şi conflicte între ordinea bisericească şi ordinea statului
sau a culturii. A găsit totdeauna în solicitudinea pentru
aspiraţiile profunde ale poporului o platformă de înţelegere şi de
colaborare cu statul. (…)
Trăirea misterului integral al
mântuirii de către Ortodoxie este una cu experienţa vie a Duhului Sfânt,
ca suflare a vieţii din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face
mereu contemporan, mereu trăit misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt
ocupă un loc atât de important în preocuparea şi vorbirea Ortodoxiei. În
Duhul Sfânt, sau prin Duhul Sfânt, Ortodoxia trăieşte continuu întregul
mister al mântuirii, trăieşte pe Hristos cel întrupat, răstignit şi
înviat, în comunicarea vie a Sa şi a stărilor Sale către credincioşi.
S-a vorbit şi se vorbeşte mult şi în
protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt a devenit acolo
factorul susţinător al individualismului orgolios, al unei originalităţi
de înţelegere individuală nouă a credinţei, nu al experienţei mai
presus de înţelegere a misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu
fenomenele intelectuale şi sentimentale imanente şi individualiste. Dar
experienţa autentică a Duhului ne ridică la percepţia mai presus de
minte şi de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca o
realitate neinventată de noi, pentru toţi. Duhul Sfânt e capătul
lucrării divine a Treimii ajunsă în intimitatea noastră subiectivă şi
revelându-ni-se ca atare, cum spun Părinţii orientali. El ne revelează
de aceea realitatea divină nu ca teorie intelectuală, ci ca viaţă
misterioasă, mai presus de viaţa noastră imanentă. El pune la priza
vieţii noastre sufleteşti viaţa lui Hristos cel răstignit şi înviat,
făcând-o viaţa comună şi nouă. De aceea Duhul e dătător de viaţă şi
ne face vii, pentru că ne ridică din speculaţiile despre Dumnezeu şi
despre mântuire, făcute de la distanţă, în însăşi experienţa misterului
divin în lucrarea lui mântuitoare. Ortodoxia, fiind experienţa Duhului –
ca experienţă a misterului integral al mântuirii -, este totdeauna
actuală, pentru că totdeauna această experienţă răspunde unei necesităţi
umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuală, care
prin firea ei îngustă şi unilaterală e lipsită de viaţă şi este depăşită
după un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual. Această
împărtăşire din realitatea misterului divin al mântuirii, prin Duhul
Sfânt, este o adevărată viaţă pentru suflet, cu tot ce înseamnă o astfel
de viaţă. De aceea şi cântă Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază“, „prin Duhul Sfânt e începătura vieţii“. „Duhul mişcă făptura“, unde vine El „odrăsleşte viaţa“, „se înnoiesc toate“, „prin Duhul Sfânt e înţelepciunea“ şi „toată buna dăruire“.
(…)
Ortodoxia este doxologică în
sensul larg că toată cunoştinţa despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui
mântuitoare este orientată practic, existenţial, este transformată în
rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conţinutul dialogului
nostru cu Dumnezeu, în substanţă a raportului nostru personal şi viu cu
El. Ortodoxia a păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al
credinciosului cu Dumnezeu, pe când în creştinismul occidental s-a
dezvoltat caracterul de doctrină, de filozofie al creştinismului, de
gnoză, care transformă pe Dumnezeu în obiect, diluându-i realitatea şi
subordonându-L minţii umane.
Dar numai în relaţia dialogică Dumnezeu e
trăit intens şi adevărat. De aceea Ortodoxia e o experienţă vie a lui
Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu credinciosul,
lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl binecuvintează, îi
răspunde la cereri cu mângâierile şi darurile Sale.
Dumnezeu lucrează asupra credincioşilor
prin cult, prin sacramente, iar credincioşii simt şi mărturisesc
prezenţa lui Dumnezeu în cântările de laudă şi rugăciunile ce-I aduc.
Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu şi
credincioşi şi numai după aceea este şi un dialog verbal. Dumnezeu
lucrează asupra noastră, în timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit
faptele Lui mântuitoare şi L-am lăudat pentru ele. Iar lucrând asupra
noastră, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea
Lui, ca să o simţim şi ne mişcă să dăm expresie de laudă şi de mulţumită
pentru această simţire a noastră. Aşa fiind, cultul sacramental nu e
numai forma de rugăciune a cunoştinţei de Dumnezeu, ci şi izvor de
cunoaştere şi de continuă verificare a cunoştinţei de totdeauna a
Bisericii, forma principală a tradiţiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt călăuză spre experienţa conţinutului lor şi exprimarea acestei experienţe.
Credincioşii Bisericii Ortodoxe nu
şi-au însuşit învăţătura Bisericii în genere din catehisme şi expuneri
doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului
mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult şi cultul e gândire, călăuză
în gândire. Credinciosul ortodox nu dispreţuieşte reflecţia despre
Dumnezeu şi despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflecţie o
face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflecţia partenerului care
laudă pe Dumnezeu, Îi mulţumeşte şi Îi cere ceva, e o reflecţie în
cadrul viu al dialogului, în experienţa misterului divin. Gândirea
ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în
vremea cultului.
Aşa fiind, în cultul sacramental al
Ortodoxiei, care e şi gândire, e lucrător Duhul Sfânt, Care e capătul
lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În
ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu
aşa cum în matca unui râu se fac experienţele adâncurilor. În cult
vorbim lui Dumnezeu cântând, pentru că numai cântarea dă expresie
căldurii experienţei mai presus de cuvânt. În cântare fiinţa noastră
devine sensibilă la experienţa misterului, e răpită de entuziasmul
produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viaţă dătător şi
găseşte forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea
eliberează cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le
adecvate vieţii inefabile a misterului trăit.
Dar cultul mai este, în acelaşi timp, şi
vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuinţele sale şi ale semenilor
săi, ale lumii întregi ca şi despre bucuriile sale pentru darurile
primite. În cult, omul îşi vede şi îşi trăieşte, profund şi existenţial,
trebuinţele sale de Dumnezeu şi ia cunoştinţă de ceea ce devine el prin
împărtăşirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine
nu în impasul neputinţei şi al nefericirii pe care le trăieşte în
necunoaşterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale
şi în începutul acestei împliniri, care se ţese în dialogul misterios şi
mântuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se
trăieşte pe sine, în cadrul lui, înălţat şi gustă de mai înainte
înălţările sale viitoare, inclusiv viaţa sa eternă în Dumnezeu, în Duhul
iubirii şi al comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii Săi. Icoanele
sfinţilor, imnele de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei măresc
acest optimism. Acestea cuprind o adevărata doctrină optimistă despre
om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său
viu cu Dumnezeu şi cu semenii săi, o doctrină a măreţiei care aşteaptă
pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi
pregustate. Icoanele şi imnele adresate sfinţilor îl ţin pe credincios
în tensiune între arvuna primită şi desăvârşirea făgăduită, pe drumul
dezvoltării dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum
eshatologic. Perspectiva eshatologică a cultului proiectează o lumină de
optimism asupra vieţii prezente.
Temeiul cel mai adânc al nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox şi caracterizează Ortodoxia este Învierea.
Sărbătoarea Paştilor, care stă în centrul cultului ortodox, este o
explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când au văzut pe
Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinţa vieţii,
după tristeţea intensă pentru moartea pe care a trebuit să o suporte
chiar Stăpânul vieţii prin faptul că S-a făcut om. „Cerurile să se
veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea
văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, veselia cea veşnică“.
Totul s-a umplut de siguranţa vieţii, după ce totul înainta inexorabil
spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune că aceasta e vestea cu
adevărat bună, sau evanghelia pe care a adus-o şi pe care o
propovăduieşte creştinismul lumii: bucuria Învierii. Dacă creştinismul n-ar mai da lumii această bucurie unică, raţiunea lui de a fi ar înceta. Bucuria
Învierii este vestită de creştinism în fiecare duminică. Căci fiecare
duminică este închinată Învierii. Dar tot cultul vibrează de bucuria
Învierii şi e străbătut prin aceasta de tensiunea eshatologică a
nădejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi
pământul“, proclamă Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei
de sens a lumii supuse morţii, acoperită de un cer a cărui intenţie nu
se cunoştea, a timpului care purta totul spre moarte, având imprimată în
sine pecetea nonsensului, a izbucnit viaţa din mormânt, care umple de
lumina sensului întreaga lume şi timpul ei, care ne-a descoperit
intenţia binevoitoare a cerului faţă de lume şi a descoperit chiar şi
îngerilor sensul creaţiei. Timpul a devenit acum din timp spre
moarte, din timp ce se desfăşura în întunericul lipsei de sens, un timp
spre înviere, o desfăşurare luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate
zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, asigurându-ne
că ne duc spre înviere, cum au dus spre viaţa de slavă pe sfinţii pe
care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii
veşnice, cum zilele săptămânii sunt ajunuri ale duminicii, căci ele ne
obligă încă la un efort, asemănător efortului de pe pământ al sfinţilor,
pentru a ajunge la fericita lor odihnă.
Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruinţă credinţa creştinismului în biruinţa vieţii. Lupta
atâta timp nedecisă între viaţă şi moarte s-a terminat cu biruinţa
definitivă a vieţii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai
întristează moartea, căci ea e trecere la viaţa adevărată, pe care o
pregustăm de pe acum. Amestecul de sens şi de nonsens, imprimat în
toate, prin faptul că pe de o parte existau, pe de alta toate erau
supuse morţii, a devenit acum numai sens. Viaţa a biruit deplin şi
definitiv asupra neantului şi a tristeţii. Creaţia întreagă e destinată,
prin înviere, vieţii netrecătoare, creaţia întreagă e recuperată de Cel
ce a creat-o.
note
* Articol publicat în revista Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8, pp. 730-738. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu