Părintele Ilie Moldovan: Aspecte ale liturghiei cosmice din paradisul etnic românesc în poezia lui Eminescu

În opera lui Eminescu, poezia „Luceafărul” ne deschide perspectiva cunoaşterii liturgice a paradisului etnic românesc. Folosindu-se de ea, ca de un prototip al unei stări ce leagă pământul de cer, acesta ne conduce spre aflarea unei expresii supreme a măreţiei pe care ne-o descoperă poetul, care, de pe o culme a inspiraţiei sale, contemplă minunile creaţiei. Cunoscutul pasaj al „Luceafărului”, care descrie drumul astrului spre divinitate, ar putea fi considerat o trecere pe planul liturghiei cosmice al dumnezeiescului urcuş spre cer, analizat mai înainte în imnul heruvimic din liturghia euharistică. Contemplaţia poetică îmbrăţişează spaţiul întregului paradis românesc, cu alesele lui alcătuiri peisagistice, de la mare la munte, ca şi de la munte la mare. În ce priveşte marea, sunt impresionante aceste versuri:

„Dar un Luceafăr răsărit

Din liniştea uitării

Dă orizont nemărginit

Singurătăţii mării”.

Încărcate de acelaşi fior liric sunt şi versurile care privesc peisajul pădurii şi al colinelor brăzdate de lumina aceluiaşi astru:

„El tremură ca alte dăţi

În codrii şi pe dealuri

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri”.

E uşor de constatat faptul că farmecul poetic al acestor versuri, mărit de muzicalitatea rimei şi a ritmului, de aliteraţii şi jocul subtil al silabelor melodioase de comparaţii şi imagini, scapă ultimei noastre analize oricât am dori-o de pătrunzătoare, ca dovadă poezia lui Eminescu este intraductibilă precum şi cuvintele dor şi doină din limba română. Tot la fel, extazul paradisiac pe care îl trăieşte şi îl exprimă poetul rămâne în esenţa sa inaccesibil celui străin de sufletul românesc. Dar dacă nu înseamnă nimic pentru mintea şi inima celui ce se află mult prea departe de acest suflet, în schimb constituie cauza unei sete absorbante care atrage în nesfârşitele desfătări ale iubirii divine pe cei ce se apropie de el. Căci paradisul acesta exprimat în extaz este lumină şi fericire, iar poetul, în genialul său poem, nu-l defineşte cu denumirea de „Luceafăr” decât în mod simbolic. Apropiindu-ne tot mai mult de finalitatea acestui poem, ajungem să ne întrebăm: ce vrea, în cele din urmă, să ne spună Eminescu în „Luceafărul” său? Dacă într-adevăr nu doreşte altceva decât să-l preamărească şi să-l cânte într-un mod sublim, acest lucru sa datorează faptului că la obârşia acestei nespuse frumuseţi poetul întrezăreşte o prezenţă divină. Luceafărul, ca principiu supranatural manifestat în creaţie, îmbrăţişează cu razele lui blânde faţa pământului, iar făptura pământeană simte nevoia alăturării puterilor cereşti pentru a-l lăuda cum se cuvine:

“Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează”.

Numai după descrierea acestui moment extatic al fiinţei umane, poetul ne prezintă pe luceafărul, care se îndreaptă el însuşi, prin rugăciune, obârşiei sale, unui adânc ca “uitarea cea oarbă”, expresie teologică a apofatismului divin, şi căruia i se adresează cu apelativul ”Părinte” şi “Doamne”. Aşadar, întrucât şi-a revenit î sine tocmai datorită acestui extaz paradisiac, fiul credincios al cerului şi copil al pământului, poetul dobândeşte conştiinţa deplină a aşezării lui într-un spaţiu al fericirii, certitudinea îmbrăcării lui în lumina şi iubirea lui Dumnezeu.