( Părintele Arsenie Boca )
„ Dacă omul nu ar avea voinţă liberă el n-ar
avea nici vrednicie sau merit pentru faptele lui bune, nici vină şi pedeapsă
pentru faptele lui rele. ”
(
Profesor Teolog Teodor M. Popescu )
Dumnezeu fiind
identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică l-a creat pe om după chipul
Său, tot ca identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică. În comuniune cu
Dumnezeu şi cu semenii creştinul ajunge prin harul Duhului la asemănare, la
dumnezeirea harică. Sfântul Irineu al Lyonului spune că :”Omul este liber dintru începuturi- căci Dumnezeu este libertate, iar
omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. În crearea omului liber,
adică a fiinţei personale, Atotcreatorul a folosit puterea libertăţii
dumnezeirii Sale la modul absolut, dar Şi-a
oprit o limită pentru a-i respecta omului limitele libertăţii. Harul
Libertăţii absolute are sensul dăruirii jertfelnice totale. În crearea liberă a
omului, Dumnezeu Şi-a asumat de la început jertfa Crucii, căci crearea liberă a
unor libertăţi implică în mod indiscutabil riscul Crucii. În dumnezeiasca Sa
libertate, Atotcreatorul îşi poate transcende şi propria Sa transcendenţă,
atingând infinitul Dragostei, îngăduind omului chiar şi libertatea de a-L nega.
Sfinţii Părinţi
definesc libertatea lui Dumnezeu ca pe o „nebunie
a iubirii”, ce-şi are în Cruce o ultimă expresie. Prin răstignirea Sa, Mântuitorul îşi însuşeşte toată robia
păcatelor lumii, cu moartea în toată plenitudinea ei spirituală, ca chip al
separării, al urii, al crimei, al suicidului, al absenţei lui Dumnezeu, al
constrângerii (legea lumii căzute), „ca
plată a păcatului”, ca chip al iadului. În fibra Crucii jertfelnice răul se
mistuie în picurii de sânge ai Iubirii Domnului. Devenind lăcaş al lui Hristos,
lăcaş al Duhului, Obiectul iubirii
devine subiect al dragostei: El în tu, în
noi, noi în Unul în Trei. Creştinul trăieşte în Dumnezeu, recăpătându-şi
libertatea de acum creatoare. „Fiorul
înaintea Crucii de-viaţă-făcătoare, înaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu, ne
deschide Duhului Care eliberează din interior libertatea noastră, care
luminează asemeni unei inspiraţii creatoare, unei vieţi, unui foc, fiindcă El
Însuşi e interioritatea a tot ceea ce există, Viaţa vieţii, parfumul spiritual
al oricărui lucru, şansa chipului în lumea cea mai opacă” (Olivier Clement,
op. cit. p.103).
Darul Domnului după Învierea Sa este prezenţa
eliberatoare a Duhului, care odată cu libertatea ne dă şi credinţa. Libertatea
trebuie să fiinţească în Iubire, dar să trăiască în Adevăr.
Măsura vieţii libere ne
este dată de Dumnezeu, prin Logosul Său, în Biserică şi în Sfintele Taine.
Mântuitorul ne arată măsura libertăţii, demnităţii şi a slavei care sunt „ascultare până la moarte, şi încă moarte pe
Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care
este mai presus de orice nume. Ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece
şi al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să
mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui
Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).
În Biserică libertatea credinţei trebuie
să fie comuniunea încrederii, a slujirii şi ascultării a tuturor faţă de toţi.
În libertatea credinţei creştinul este deopotrivă slujitor şi prieten al lui
Hristos: „Nu vă mai numesc slujitori, ci
prieteni”. Libertatea tuturor înseamnă de altfel şi respectul alterităţii
celuilalt. Pentru a deveni capabil şi responsabil de o libertate deplină
creştinul are nevoie de urcuşul ascetic al ascultării, de o înfiere liberă faţă
de un îndrumător spiritual, faţă de un părinte
duhovnicesc în care sălăşluieşte Duhul care eliberează, care înnobilează
chipul. De aceea creştinul nu poate fi obiectul manipulărilor: genetice,
comerciale, ideologice, religioase. Chipul primit ne obligă la un respect
necondiţionat faţă de semeni. Cu fiecare om cu care ne întâlnim ar trebui să-l
întâmpinăm cu aceste cuvinte: Bucură-te!
Hristos a înviat!, asemeni Sfântului Serafim de Sarov: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Omul
creştin, fiinţă şi persoană devine prin biruinţa lui Hristos asupra morţii pe
Cruce, libertate şi iubire, care se
circumscriu unui singur cuvânt-Înviere.
Deci, numele propriu al creştinului este
Înviere. De aici se pot naşte expresiile minunatului salut al Biruinţei:
-
Înviere, Hristos a înviat!/-Adevărat a
înviat, Înviere!
-
Iubire, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat,
Iubire!
-
Libertate, Hristos a înviat!/-Adevărat a
înviat, Libertate!
-
Bucură-te, Bucurie Hristos a
înviat!/-Adevărat a înviat, Bucurie!
Dumnezeu este Iubire. Dragostea nu este o
poruncă ci un dar dumnezeiesc, un îndemn şi o chemare la iubire. Din acest Dar
trebuie să ne renaştem toţi. Toţi trebuie să alegem Iubirea. Toate poruncile
dumnezeieşti sunt de fapt daruri pentru creşterea noastră duhovnicească.
Dragostea-Darul lui Dumnezeu oferit omului se transformă în dăruirea iubirii
noastre pentru apropele. Devenim astfel, toţi fiii Iubirii, dar, doar în
temeiul reciprocităţii. Chemarea apostolică la iubire este Dar din Darul Iubirii: „Iubiţilor să ne iubim unul pe altul, pentru
că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi
cunoaşte pe Dumnezeu.Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către
noi, că pe Fiul Său cel Unu Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El
viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu,
ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său Jertfă de ispăşire
pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi
noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 7-11). Se spune că
doar marii călugări, misticii creaţiei (poeţi, filosofi, eseişti) şi duhovnicii
cunosc cu adevărat Taina iubirii. Cei
care nu iubesc, şi deci nu-L cunosc pe Dumnezeu (ateii în genere) confundă
erosul cu expresia lui sexuală, despărţind astfel libertatea de iubire.
Sistemele totalitare, concentraţionare au promovat o astfel de despărţire, o
astfel de mutilare. Numai că în oamenii credinţei, Harul lu Dumnezeu a adus un
preaplin de libertate şi un prinos de iubire: prin rezistenţă, prin comuniune,
prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, transformând lagărele (cum remarca Olivier Clement) în straniile mănăstiri ale epocii noastre. Iubirea adevărată,
fidelitatea, respectul reciproc, răbdarea în greutăţi, necazuri şi suferinţe nu
este o impunere, ci o propunere din partea lui Dumnezeu. Ceea ce impune Domnul
este doar responsabilitatea iubirii, adică iubirea trăită întru adevăr, care îl
transfigurează pe om în bunătate, adevăr, dreptate, credinţă, curaj, răbdare,
frumuseţe, dăruire, jertfă, sfinţenie. „Rănile
lui Hristos (spune Sfântul Nicolae Velimirovici) au lucrat mai multe binecuvântări în lume decât sănătatea tuturor
cezarilor romani”(Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p.20).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu
trebuie să fie pentru noi doar foamea şi setea de absolut, ci şi hrana noastră
zilnică de adevăr, cea spre fiinţă,
căci „Euharistia nu înseamnă doar o
aducere-aminte, ci şi o proorocie. Proorocia ei este că întregul pământ va
deveni Trupul lui Hristos, carnea şi sângele lui Hristos, astfel încât orice am
mânca sau am bea, să-L mâncăm şi să-L bem pe El” (idem).
Hrana în
Hristos constituie pentru om o jertfă a naturii, iar jertfa în Hristos devine
pentru noi o alegere, dar şi o chemare permanentă la jertfă. Jertfa nu poate
avea loc decât în smerenie, în înfrăţire, în comuniune. „Nu există nici un lucru sublim sau josnic în lumea întreagă (continuă
Sfântul Nicolae Velimirovici) căruia să
nu-i aflu un chip în mine însumi şi nici unul în care, măcar în parte, să nu-mi
aflu chipul. Frumuseţea, slava şi măreţia unei holde de grâu auriu stă în
înfrăţirea nenumăratelor spice de grâu, cu neasemănata lor frumuseţe, slavă şi
măreţie. De ai văzut aceasta, atunci nu-mi repeta iarăşi vechea poveste a
frumuseţii slavei şi măreţiei spicelor omeneşti numite Pitagora, Cezar sau
Napoleon. Oamenii cei mai bogaţi şi mai puternici, pe care ne-am deprins să-i
admirăm şi să-i urmăm, au fost cei mai deplânşi de Hristos. Astăzi, ca
întotdeauna, cea mai grea propăvăduire creştină este printre cei bogaţi.
Adevărata vrednicie nu ne-o arătăm niciodată prin folosirea drepturilor
noastre, ci prin puterea noastră de slujire şi de jertfă” (ibid., p.20-21).
Cine nu
e capabil de cinstire, de slujire şi de jertfă, nu poate fi niciodată capabil
să înţeleagă Taina Jertfei Mântuitorului, ca semnificaţie, ca faptă
sfântă, ca realitate vie, ca dăruire
divină, ca iubire dumnezeiască pentru omenirea Sa şi nici slujirea şi jertfa
celor aleşi pentru Dumnezeu şi pentru
neamurile lor. Autonomii, sclavii sinelui, robii e-ului, respectiv ai
răului, altoiesc cele două mlădiţe care au odrăslit pe tulpina vieţii lor:
libertatea şi iubirea, în libertinaj şi mândrie, devenind infirmi în slujire şi
mutilaţi în capacitatea de jertfă.
Ştiinţa
fără preţuirea moralei nu are nici preţ, nici valoare. Pe orice sistem metafizic se poate întemeia oricând o
nouă învăţătură, dar fără temelie morală şi fără stâlp spiritual, însă pe
Sfânta Evanghelie sau pe învăţătura marelui Apostol Pavel, orice om îşi poate
zidi casa sa duhovnicească. La fel, orice comunitate, orice popor şi orice
naţie poate avea propria sa cetate duhovnicească. „Toate Imperiile întemeiate pe drepturi au pierit şi trebuie să piară.
Viitorul aparţine Împărăţiei Sfântului Pavel, una întemeiată pe slujirea
iubitoare... Aceia care îl răstignesc cu adevărat pe Hristos în vremea noastră
sunt cei care cugetă că Evanghelia lui Hristos nu poate fi luată drept temelie
a politicii lumii. Oare n-au fost cuvintele Lui cele din urmă către ucenici: „Mergeţi
la toate neamurile”? (Matei 28, 19)” (ibid.,
p.22).
(...)Un
om, un popor sau un neam se simte şi este liber doar atunci când se dăruieşte
jertfei. În libertatea creştină n-ar trebui să se ceară drepturi, ci slujire şi
jertfă, dar întrucât lumea în majoritatea ei este satisfăcută prin drepturi,
determină într-un fel şi comunitatea creştină minoritară.
„Nici Republica lui Pericle, nici monarhia
lui Octavian n-au fost state ale fericirii, doar statul a-tot-omenesc al
Sfântului Pavel, cu o singură Magna Charta a slujirii de bunăvoie, va fi un
stat al fericirii universale” (ibid., p.23).
Multe duhuri necurate aşează în fiecare om un câmp de
luptă permanent. Trezvia omului constă tocmai în izgonirea lor, pentru a nu le
deveni un sălaş lesnicios. „Concepţia că
gândirea lui Machivelli şi a lui Metternich, a lui Bismarck şi a lui
Beaconsfield ar fi potrivite ca bază a politicii, în vreme ce gândirea lui
Hristos n-ar fi, este o concepţie împărtăşită chiar şi de mulţi teologi. Însă
Hristos le supravieţuieşte tuturor acelor politicieni ca o Putere fără de
moarte, pentru că este Cel mai potrivit dintre toţi aceia. Ce filosofie
neluminată e aceea care învaţă că Moise şi Mahomed au avut ceva de-a face cu
politica, şi Hristos nu! ”(ibid., p. 24).
Slujirea şi jertfa creştină întru Domnul şi întru
semeni este înfierea noastră hristică în Dumnezeu. „Carlyle şi Emerson s-au îngrijit peste măsură să-l recomande pe orice
mare om drept lider al omenirii mai degrabă decât pe Hristos. E ca şi cum ar
spune: „Omule! Ia lumânări şi lămpi ca să-ţi luminezi calea în întuneric, dar
fereşte-te de soare!” Cât de mult diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!”
(ibid. p.25).
Stricat de grija pentru mâine, cu
amintirile de ieri, fiecare azi al nostru îl golim şi-l dezindividualizăm de
spirit. Lipsurile şi neajunsurile morale îl fac pe om robul său, sclavul altora
şi despotul celorlalţi. Închipuirile care înrobesc un neam îl determină să fie
asupritorul altor naţii.
„I-am privit pe oameni în rugăciune şi am
cugetat: Iată, îngerii căzuţi! I-am privit din nou în ceartă plină de ură şi am
cugetat: Iată, dracii ridicaţi!”(ibid., p.25).
Biologic vorbind esenţa vieţii creştine e Taina ei.
Sub aspect moral împlinirea creştinului constă tocmai în trăirea acestei Taine
a vieţii. Creştinismul este singurul optimism raţional. Singurul om, popor sau
neam liber este doar cel ce slujieşte Libertăţii, Adevărului şi Iubirii. În
istoria omenirii cel mai mare apărător al libertăţii s-a numit pe sine: „Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos” (Romani
1,1).
Nu
rugăciunea şi postul, asceza şi smerenia, credinţa şi dragostea sunt cele
care-l înalţă pe om ci duhul din ele, trăire în duh a toate acestea. În
Suferinţa şi Jertfa Sa Mântuitorul a împreunat pe toate cele fireşti cu cele
suprafireşti.
Aşezat în centrul istoriei universale Iisus
Hristos reprezintă sublimul înţelepciunii Răsăritului şi Apusului. Premergător
„plinirii vremi i”marile naţii aveau
o gândire spirituală avansată. Dacia, Mesopotamia şi Palestina erau în
aşteptarea trimisului lui Dumnezeu, Mesia. În Egipt era o intuiţie a Treimii
dumnezeirii, chiar de era gândită ca o Familie perfectă: Tată, Mamă şi Fiu. În
mitologia lor aşteptau venirea Fiului adevărat al lui Osiris, care le aducea
fericirea. India promova dogma reîncarnării, dar starea cea mai înaltă, cea mai
sublimă, nu fusese atinsă. Politeiştii cultivaţi află despre o Pluralitate Treimică întru Unitate.
Eleniştii şi grecii insistau pe monada divină şi a unui Logos mijlocitor între
Creator şi Creaţie. Peste Asia fâlfâiau misterele lui Zoroastru şi ale lui
Mithra. Roma, care era suveranul politic al lumii, tânja după un Împărat suprem
care să instaureze Pacea universală. Aşadar, toate neamurile şi-au avut
profeţii, profetesele şi proorocii în filosofiile şi religiile lor.
Puterea
minunată de a îmbrăţişa şi de a primi de la toate marile filosofii şi religii,
dă mărturie creştinismului pentru vitalitatea şi universalitatea sa. Peste
toate acestea a trecut duhul Înţelepciunii lui Hristos. Prin Jertfa sfântă şi
Slăvita Înviere Biserica lui Hristos a devenit Sânul tuturor Naţiunilor
recunoscătoare, în aşteptarea de a-i cuprinde pe toţi deopotrivă, pe temeiul
politicii eclesiastice: „Cel ce nu este
împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40).
Înţelepciunea
puterii Bisericii lui Hristos are caracter
atotcuprinzător. Exclusivismul constă tocmai în criza, slăbiciunea şi
boala Bisericii. Numai Biserica adevărată are puterea şi înţelepciunea
sofianică de a uni omenirea într-un singur trup duhovnicesc. În întregul ei
Biserica lui Hristos este una, neîntreruptă şi nedespărţită.
Creştinismul
nu se doreşte e fi un Imperiu lumesc, ci o Împărăţie a lui Hristos divino-umană,
universală. Întruchipând istoria lumii în întregime, Biserica, desigur şi-a
asumat şi drama cea mai mare a istoriei. Dacă ne raportăm la Iisus Hristos,
drama vieţii Lui are o dimensiune cosmică, mai presus de orice viaţă istorică
de pe pământ. La toţi marii Întemeietori de Religii în realizarea scopului lor
au predominat: învăţătura şi lucrarea mai presus de viaţă. La Mântuitorul lumii
Viaţa Sa a fost mai presus de orice învăţătură şi orice lucrare, chiar dacă
cele două au avut o dimensiune divină. Drama şi Jertfa Vieţii lui Iisus Hristos
au pus Temelia şi Stâlpul Bisericii Sale, care la rândul ei îi trăieşte Drama
şi Jertfa Vieţii Sale.
„Circulă
acum în Londra (povesteşte Sf. Nicolae Velimirovici) o imagine impresionantă a unui soldat englez care zace rănit în
suferinţă, pe câmpul de luptă. Ei bine, cu ce ar compara un pictor budist pe
omul acesta în suferinţă? Cu ce altceva dacă nu cu un cuvânt ori cu o zicere a
lui Buddha? Şi ce ar picta un mahomedan ca să-l mângâie pe soldatul aflat pe
patul de moarte dacă nu cu un cuvânt sau o zicere din Coran sau o viziune a
Paradisului care îl aşteaptă? Însă ştiţi ce ar picta un pictor creştin-
viziunea Celui Răstignit! Soldatul zăcând sub viziunea aceasta şi ţinând strâns
cu mâna piciorul sângerând al lui Iisus; această viziune a Răstignitului este
mai mare decât orice sentinţă, decât orice cuvânt, da, cuprinde toate cuvintele
de compătimire şi de mângâiere” (ibid., p. 52).
Poate cu alt prilej artistul creştin ar
picta o altă viziune potrivită cu Jertfa sfântă, cum ar fi cea a lui Valeriu
Gafencu, supranumit pe bună dreptate „Sfântul
Închisorilor”. Valeriu Gafencu strălucitorul student în Drept, marele Român
şi angelicul creştin, condamnat la închisoare pentru Dragoste de Dumnezeu şi de
Neam, încă de pe vremea dictatorului Antonescu, a îndurat cu stoicism toate
mizeriile, defăimările şi torturile regimurilor totalitar-atee. Prin dăruirea
dragostei sale creştine a salvat de la moarte cu 10 grame de streptomicină
(primite de la un camarad de suferinţă pentru a-şi salva propria-i viaţă) viaţa
pastorului evreu Richard Wurmbrand. I-a dăruit bucuros propria sa viaţă cu
sufletul său plin de lumină. Apoi, cu starea sa împodobită de har, Valeriu a
mai putut adăuga:
În
inima sa caldă şi mare cât o ţară, îi îmbrăţişa pe toţi cu sufletul său
înmiresmat şi mărturisitor. Pentru izbăvirea semenilor, ruga sa cu lacrimi de
foc, devenise un crez jertfitor: ”
Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng,
cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea sufletească pe cei ce
mi-au făcut mie personal rău. De fapt cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins
în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi
pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.” (Ioan Ianolide,
Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 222).
Slăvind întotdeauna pe Dumnezeu, Valeriu
devenise prin trăire un simbol. Deşi era evlavios, smerit şi profund
interiorizat, comunica înţelept şi bucuros cu semenii săi, atât prieteni, cât
şi duşmani. Chinul, tortura, boala, persecuţiile îl striveau permanent, dar
prin suferinţa smereniei şi bucuria dăruirii învia mereu în duh omorând
moartea: „Eu plec acum, şi chiar dacă
viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios
Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt
cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi
niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicia
adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol
sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a
Domnului. Lui îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în
vecii vecilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 223).
Cu inima plină de bucurie şi-a pus
sufletul în Mâinile lui Hristos la 18 Februarie 1952, în Penitenciarul
Tîrgu-Ocna.
Fanatismul religios este o înşelare a
credinţei. Nebunia credinţei este o
putere a dragostei dumnezeieşti.
Argumentul Bisericii Ortodoxe în lupta
sa istorică cu toate stihiile şi mândriile politice şi culturale n-a fost
atacul la loviturile dinafară şi dinlăuntru, ci evidenţa eroilor, martirilor,
mărturisitorilor şi sfinţilor, iar ca chezăşie a Biruinţei supreme Învierea şi
Înălţarea lui Hristos la ceruri de-a dreapta Tatălui.
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei
Rusaliile- Pogorârea Duhului Sfânt .
02. Iunie-2012, Brusturi-Neamţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu