18.1.12

Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre, un text care mărturiseşte despre calităţile de prozator ale lui Sandu Tudor şi despre cunoştinţele sale teologice


Sandu Tudor atât în poezia de factură religioasă cât şi în proza scurtă a promovat modelul duhovnicesc. Dintr-o categorie distinctă face parte imaginea monahului răsăritean, căutător al drumului spre mântuire. În anul 1929, scriitorul publică în revista „Gândirea“ o povestioară scrisă după modelul paterical, cu titlul Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre sau cum că şi înfăţişarea cea făloasă sfinţenie poate să dosească.[1]
 
            Subiectul evocat este specific istorioarelor din Pateric, culegere despre viaţa monahilor înduhovniciţi, din creştinismul ortodox. Scriitorul foloseşte un limbaj arhaic, specific hagiografilor. Avva Sava „un mare părinte pustnicesc,“ în vremea tinereţii sale a fost rând pe rând „clopotar, împletitor în papură şi doftor iară de venea cineva să-l ceară la orice fel de lucru, fără preget venea, dară viaţa cea lăuntrică în multe petreceri aspre, posturi şi rugăciuni îşi ducea.“[2] Acesta îşi alesese chilia în „clopotniţa de lemn peste poarta cea mare a mănăstirii,“ cum, de altfel o va face şi autorul peste câţiva ani, când va intra ca frate la mănăstirea Antim. Deasupra clopotelor „îşi bătuse în scânduri chilie şi urca pe o scară mică aşa că nimeni nu mai putea veni la el când o ridica.“[3]
 
Avva Sava iubind virtuţiile duhovniceşti, împletea munca cu rugăciunea. Fraţii din mănăstire, văzând că dintre toţi el era cel mai lipsit de vreo agoniseală, îl socoteau „foarte nestrângător.“ „Nopţile nu se hodinea trudindu-se să împletească rogojini din papura moale şi ziua călătorea pân’ la douăzeci de leghe la târg unde vindea pe preţuri bune.“[4] Din banii pe care îi câştiga cumpăra „leacuri şi cele trebuincioase pentru căutarea şi slujirea întru ascuns a bătrânilor din chilii care, de greul anilor sau de boală, nu mai puteau nici să mai vadă, nici să mai pună în gură.“[5] Faptele de milostenie pe care părintele Sava le făcea obştea nu le cunoştea,  el socotind în spiritul Sfinţilor Părinţi că-i mai cuviincios „să nu ştie mâna ta cea stângă ce face dreapta.“ Dar, în scurt timp, ţara a fost cuprinsă de o foamete straşnică, încât multă lume o ducea din ce în ce mai greu. Înmulţindu-se bătrânii mănăstirii şi nemaiputând singur a se îngriji de călugării neputincioşi, Avva Sava îi dezleagă taina egumenului mănăstirii. Avva Isaac după ce i-a ascultat tot păsul, îi dă binecuvântare a-l lua drept ucenic pe un tânăr frate. Egumenul îl prezintă ca fiind „destul de înţelept cu mintea, fără de preget cu trupul şi cu adevărat plin de ascultare să se facă ţie rob tăcut ca mormântul. Alonie este numele lui şi este încă tânăr.“[6]

            În acest mod, tânărul frate Alonie doritor de creştere duhovnicească îi devine ucenic părintelui Sava. Conform rânduielii monahale, fratele Alonie îşi schimbă chilia venind aproape de Avva Sava. Îşi alese chilia într-un vas uriaş: „sub scara cea mare din tindă, într-un chiup uriaş de lut, în care odinioară pe vremuri de secetă se păstra apă şi care trebuia acum să-i fie drept chilie călugărească.“[7] Spre uimirea monahului înduhovnicit, a doua zi, Alonie după ce i-a făcut trei mătănii cu plecăciune până la pământ, cu smerenie i-a cerut părintelui Sava să-i dea „porunca pe care s-o păstrez totdeauna.“ Bătrânul i-a dat ca ascultare îndemnul: „Fii om de taină şi să nu întinzi mâna ta în aceiaşi strachină cu nelegiuitul sau cu muierea. Mai ales om de taină să fii, pentru că nu se cade să-şi arate cineva viaţa şi faptele bune înaintea oamenilor spre laudă. Aşa vei ajunge chipul cel îngeresc şi purtător de semne te vei face.“[8]
 
            Apoi, şi-a învăţat ucenicul să împletească rogojini şi să tragă cele trei clopote „fie la morţi, fie la sărbători, şi cum să vândă fără tocmeală şi să se ferească de zarva lumii şi a mănăstirii.“[9] Astfel au început să lucreze şi să se roage împreună, păstrând taina faptelor bune. Avva Sava, cunoscător al încercărilor monahale, se mira că nici o ispită nu se ivise în viaţa tânărului frate Alonie, care se mulţumea cu puţin. Bătrânul „îl vedea că-şi ţine după regulă tipicul şi numai un colţ de posmag pe care îl usca din pâinea obştească lua în gură seara şi se arăta vârtos la trup şi tăcut la suflet.“[10]   

 
            După trei ani de vieţuire, „fratele cel tânăr ajunsese călugăr desăvârşit.“ Într-o zi de iarnă sub un ger năprasnic, Avva Sava îl trimite pe ucenic la târg pentru a vinde rogojinele împletite. Dar, văzând că Alonie avea „o zdreanţă în spate,“ bătrânul duhovnic „s-a suit din nou în chilia lui de peste clopote şi a desfăcut lădoiul cel ruginit din ungher în care păstra pe fund hainele cele de îngropare ale lui. Se mai ţinea încă în acea vreme vechiul obiceiu al bătrânilor adus în mănăstirile noastre prin Bezanţul cel vechiu de la Sfinţii Părinţi de odinioară, ce vieţuiau în lăuntrul pustiului celui mare al Tbaidei. Şi obiceiul acesta era: fiecare să păstreze până la moarte culionul cu zăbranic, haina cea neagră şi cămaşa care se numeşte leviton sub care omul lumesc e tuns şi ia sfântul chip, când îşi face aşezământul lui cu Dumnezeu în faţa obştei. Cu dânsele era îndatinat să se şi îngroape călugărul îmbrăcându-se cu ele numai în zilele Duminicii la Sfânta Împărtăşanie şi apoi îndată se desbrăca de ele strângându-le şi ticluindu-le bine.“[11]  

            Bătrânul fără a sta mult timp pe gânduri „şi-a scos după fundul tronului cel vechiu acele straie de mult preţ pentru sufletul lui“ şi i le-a dat ucenicului. Chiar dacă s-a simţit tare stingherit să se îmbrace în hainele lui sacre, conform votului monahal a făcut ascultare şi a plecat la târg înveşmântat astfel. Fiind frumos la chip şi îmbrăcat cu rasa cea nouă, parcă în neconcordanţă cu ţinuta unui smerit călugăr care vindea rogojini, unii mirenii din târg au început să-l admire lăudându-l pentru ţinuta distinsă pe care o afişa cu oarecare reţinere, iar alţii îl considerau trufaş desconsiderându-l. „Toţi îl priveau pieziş sau lung. Unii miraţi, alţii zâmbind.“[12]  

            Alonie stingherit de privirile mirenilor, se grăbea de fiecare dată să vândă rogojinile. Dar, într-una din zile, întorcându-se în grabă la mănăstire, „cu capul în piept,“ a uitat să cumpere doctoriile necesare bătrânilor monahi. Pe când mergea, la un moment dat, o şaretă se opreşte în dreptul său şi un boier îl pofteşte să urce. Alonie, s-a împotrivit, însă fără de folos. Spre surprinderea fratelui, binefăcătorul său era însoţit de soţia sa, o femeie împodobită „în mătăsuri verzi şi invoalte şi plină de miresme neaşteptate şi pătrunzătoare.“[13]   

            Fratele Alonie, pentru a se linişti, începu a se ruga Domnului. Şi în ciuda rugăciunii fierbinţi „nu putu să nu audă strecurându-i-se în ureche ca o amintire şoaptele mlădioase şi calde cu care îl lăuda pentru portul şi chipul lui cel frumos, acea femeie lumească. Simţi fierbinţeli în tot trupul şi dogoreli de jar.“[14]
 
            Ajungând în dreptul mănăstirii fratele Alonie a coborât din şaretă, împiedicându-se în straiele lui prea lungi, alergând spre chilie. Văzându-i tulburarea, bătrânul i-a dat să sărute o cruce de la Sfântul Munte Athos, spunându-i cu glas duios: „Liniştească-se sufletul tău, frate!“ apoi l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci poruncindu-i: „Du-te de te culcă în chiupul tău.“ A doua zi Avva, văzându-l îmbrăcat în rasa cea veche şi cu ochii în pământ, nu l-a chemat la spovedanie după rânduială, ci l-a sfătuit precum un duhovnic înţelept: „Frate Alonie, călugărul adevărat înţelege că e mai presus de om şi că nu i se cade să fugă de ispită, ci s-o biruiască.“[15] Ruşinându-se, tânărul a căzut l-a pământ stăruind să nu-l mai silească să se îmbrace cu hainele cele noi. Avva înţelesese că ucenicul trebuia să depăşească încercarea şi fără a mai sta pe gânduri i-a aruncat hainele cele zdrenţuite în foc, poruncindu-i să poarte camilafca cea nouă. 

            Sandu Tudor pune un accent deosebit pe starea sa sufletească, nuanţând tulburarea care-i neliniştise inima: „Mult a mai plâns fratele nostru întru ascuns pentru acele petice vechi. Stătea la rugăciune ceasuri neîntrerupte având mare frică de vrăjmaşul care poate aduce căderea omului în tot chipul şi în tot locul. Dară în războiul şi sila dinlăuntru, gândia că acum îi vremea de cercare a lui şi foarte ţinea nevoinţa şi nu se da biruit. De la o vreme însă ispitirile se împânziau tot mai tare în preajma lui şi peripeţiile din pricina straelor lui curgeau neaşteptat.“[16]    
           
Starea sa interioară se amplifică în aşa fel încât „uneori îi venea să-şi murdărească şi să sfâşie în silă hainele, dară se oprea fiindcă îşi amintea ce fel de straie erau şi atunci şi mai vârtos le grijia şi el mai mândru ca un Vlădică arăta.“[17]
 
            Deşi călugărul era sub ascultarea duhovnicului, fraţii din mănăstire au început de la o vreme să-l numească Alonie „cel mândru.“ Auzind cuvintele de ocară, nu se tulbură, chiar dacă „simţea cum îl muşcă de inimă şarpele mândriei.“ Alonie „fugea de vorbă şi se închidea în singurătate bine aleasă şi în tăcere, maica prea înţeleptelor gânduri şi se păzea în tot felul fiindcă înţelese că aceasta era slăbiciunea lui, ispita mândriei,“[18] păcatul prin care Lucifer a căzut din pronia cerească. 

            Astfel, a ajuns să urce treptele desăvârşirii: „să fie singur şi mut, numai cu sine, chiar de se afla în plin norod la târg sau în plinul cinului mănăstiresc. Se zăbovea mai mult ca niciodată şi decât toţi tovarăşii din obşte cetind şi cântând la strană să-şi ţie datoria şi cărturărind sfintele scripturi, patericele, şi vieţile sfinţilor părinţi să hrăniască şi să-şi întărească sufletul.“[19] În ciuda nevoinţelor, chipul de călugăr mândru şi trufaş creştea în ochii fraţilor din mănăstire. Cu toate acestea după vecernie Alonie săruta cu lacrimi icoanele din biserică dar mai ales a Prea Curatei Maicii Domnului pe care stăruitor o ruga zilnic să-l elibereze de patima mândriei.

            După obicei, într-una din zile a plecat la târg să vândă obişnuitele rogojini. Dar, trecând prin apropierea unei păduri s-a trezit înconjurat de trei tâlhari care văzându-i frumoasa camilafcă l-au dezbrăcat lăsându-i doar o singură rogojină cu care să-şi ascundă goliciunea. Când s-a dezmeticit, a interpretat gestul tâlharilor ca pe un semn ceresc, Alonie mulţumindu-i Domnului.

            Cu ruşinea în suflet s-a întors la mănăstire. Strigând la Avva să-i coboare scara pentru a urca în clopotniţă, părintele nu a auzi glasul fiului duhovnicesc, fiind cufundat în rugăciune. Între timp „sufletul lui fu încins de teamă mare şi începu să se roage şi el. Pe când se ruga, somn de răpire îl cuprinse dulce. Se vedea într-o pădure singur şi îmbrăcat numai în frunze, purtat de un tânăr luminos care îl călăuzea tăcut.“[20]
 
            A doua zi, dis de dimineaţă, Avva a văzut deasupra gurii „chiupului cel de lut, jucând un inel de aur viu asemenea nimburilor ce sunt zugrăvite pe icoane în jurul capului la sfinţi. Când a privit înăuntru a aflat pe fratele Alonie gol care încă dormea adânc somnul lui de răpire, cu mâinile împreunate pe piept, în rugă.“[21] Părintele, uimit de minune, a urcat scara trăgând cele trei clopote, pentru a-i chema pe fraţi. Cei neîncrezători au dat uşa clopotniţei de perete şi au privit cu uimire cum „inelul de aur viu se legăna încă limpede în ungherul de besnă ca un rotund fir de apă în gura chipului.“[22]

            Cuprinşi de teamă şi bucurie au intrat în biserică proslăvind pe marele şi milostivul Dumnezeu „care învredniceşte pe călugăr cu semnele sfinţeniei.“ Dar, după ce s-a încheiat Sfânta Liturghie fratele Alonie nu a mai fost de găsit. Dispariţia misterioasă lasă loc interpretărilor. Unii călugări spuneau că, deşteptându-se şi văzându-se gol, lucru ruşinos pentru un călugăr, a plecat din mănăstire, alţii monahii erau de părere că ar fi plecat prin pădurile din apropiere dorind a vieţui asemenea anahoreţilor, iar alţii considerau că în timpul rugăciunii a fost luat de către un înger al Domnului. „Nici până azi nu se ştie ce s-a întâmplat cu sfârşitul acelui cuvios Alonie. Nu i-au găsit nici una din sfintele lui urme, şi nici oase, dacă cumva s-a pristăvit în sihăstrie.“[23]  
           
            Aparent, povestirea pare a fi culeasă dintr-o culegere hagiografică. Dar pe lângă nucleele narative pe care le întâlnim şi în Pateric, putem distinge câteva subtilităţi care scot în evidenţă talentul său de prozator.

            În continuare, ne vom opri asupra câtorva aspecte cu valoare de simbol ce fac parte din recuzita povestirii. Scriitorul foloseşte câteva detalii descriptive pe care nu le întâlnim în textele hagiografice sau patericale. Putem vorbi de existenţa unui singur pesonaj care este configurat într-o dublă ipostază de ucenic şi de avvă. Autorul, însuşindu-şi rolul de pedagog, foloseşte un discurs literar cu funcţie morală.

               Este interesant de decriptat semnificaţiile spaţiului în care cele două pesonaje îşi duc existenţa. Avva Sava, într-un mod atipic pentru cinul monahal „îşi alesese loc de odihnă şi de linişte în clopotniţa de lemn, peste poarta cea mare a mănăstirii.“ Spaţiul locativ, oarecum bizar, dacă ne gândim la chiliile celorlalţi călugări, este un prim indiciu de izolare. Mai mult clopotniţa e un fel de un prag care desparte lumea laică de cea monahală. Mircea Eliade în Sacrul şi profanul găsea câteva semnificaţii între limitele de separare: „Pragul care desparte cele două spaţii arată în acelaşi timp distanţa dintre cele două moduri de existenţă, cel profan şi cel religios. Pragul este totodată graniţa care deosebeşte şi desparte două lumi şi locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la lumea sacră.[24] În cinul monahal, locuinţa, ca spaţiu al rugăciunii, reprezintă un element esenţial pentru dobândirea trezviei, adică a inimii rugătoare, care nu mai este atentă decât la Dumnezeu. (În unele manastiri, monahii dornici de o mai mare insingurare nu primesc mireni sau alţi călugări în chilia lor.) Avva şi-a ales chilia la hotarul dintre lumea monahală şi cea laică dorind a le cuprinde pe ambele în rugăciune. Totodată chilia atipică, parcă avea menirea să-i reamintească în permanenţă că se află cu trupul în lumea muritoare, iar cu inima şi mintea e dator să vegheze la cele veşnice. 

            Sandu Tudor l-a investit pe monahul său cu un nume simbolic: Avva Sava. Călugărul este numit Avva, termenul însemnând în ebraică „tată, părinte.“ Acestă titulatură era folosită, cu precădere în Filocalie, la numirea marilor îndumători spirituali. De remarcat este şi faptul că Sfântul Sava a trăit prin anul 523 fiind autorul Tipicului bisericesc, culegere de reguli în care sunt incluse rânduielile liturgice. Cu siguranţă că nu este o coincidenţă. Sandu Tudor ştia că Avva Sava, care a moştenit învăţătura de la Sfânţii Părinţi, face parte dintre marii îndrumători spirituali ai Bisericii Ortodoxe. Astăzi lucrarea moştenită poartă numele de Tipiconul Sfântului Sava,[25] carte care pe parcursul secolelor a fost înbunătăţită şi de către alţi călugări înduhovniciţi.

             Un alt simbol asupra căruia ne vom opri este clopotul, cu ajutorul căruia călugării şi monahii sunt chemaţi la liturghie. Avva Sava avea ca ascultare monahală şi tragerea celor trei clopote. Prezenţa lor o putem asocia cu ideea de transcendenţă. Dar acest instrument sacru este şi un mijloc de comunicare între cer şi pământ. Clopotniţa este făcută din lemn, alegere lexicală ce denotă o nouă semnificaţie. Anunţă prezenţa arborelui sacru, acel „axis mundi“ care leagă cele două lumi. În acest context ne gândim la arborele al cărui lemn nu putrezeşte niciodată, acacia, – o varietate de salcâm cu lemn extrem de dur, de talie mică, cu spini foarte mari şi flori aurii. Acest lemn este un străvechi simbol solar al renaşterii, al nemuririi. Din textele apocrife aflăm că, coroana de spini pusă pe fruntea lui Iisus Hristos a fost impletită din rămurele de acacia. Prin urmare, clopotniţa din lemn rememorează în permanenţă supliciul pe care Hristos l-a dus până la capăt pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică. 

               Avva îşi construeşte chilia deasupra clopotelor, odaie la care are acces cu ajutorul unei scăriţe pe care cât timp se roagă o ridică pentru a nu fi deranjat. Scara este obiectul care face legătura dintre pământ şi cer sau mai bine spus între profan şi sacru, semnificând urcuşul duhovnicesc pe care Avva de bună voie se nevoia să-l parcurgă. Scara este simbolul progresiei, al transfigurării permiţând „atât regresiunea cât şi ascensiunea, rezumând întreaga gamă a verticalităţii.“[26]
 
               Alonie, ucenicul pe care stareţul îl recomandă ca fiind un tânăr ascultător şi doritor a se înbunătăţi duhovniceşte, nu este invitat să locuiască împreună cu Avva Sava, pentru că mai avea trepte spirituale de parcurs. Acestuia i se distribuie ca spaţiu locativ „un chiup uriaş de lut,“ aflat sub scara din clopotniţă. Deci, un loc strâmt ce implică o nevoinţă fizică din partea novicelui. Dacă ispitele fac ca tânărul să treacă printr-un puternic dezechilibru sufletesc, cu ajutorul rugăciunii obstacolele au fost treptat depăşite. În termeni filocalici, firea cugetătoare a fost ştearsă, instaurându-se starea îngerească, specifică monahismului. În plan uman, liniştea în inima fratelui s-a aşternut în momentul când tâlharii împinşi de o mână îngerească i-au luat camilafca. Pesemne că Alonie ajunsese, în cele din urmă, la starea în care frumoasa camilafca nu mai reprezenta ispita mândriei. Cu alte cuvinte, universul exterior nu mai constituia nici un pericol, pentru că Alonie dobândise, în cele din urmă, trezvia.

            Spaţiul locativ în care trăieşte Avva ne duce cu gândul la faptul că monahul se retrage din lume nu spre a o abandona, ci spre a o sfinţi. Dar monahul este şi un mister sigilat, care se găseşte în uniune ontologică cu toţi, având ca datorie existenţială a deveni un teopat. Aceasta este treapta la care ucenicul prin forţele sale proprii, trebuia să ajungă. 

            Amintim faptul că Avva trăieşte separat de întregul sobor, vieţuind însă în armonie cu toţi. Trăirea duhovnicului este de natură hristocentrică, sau mai exact, de un hristocentrism euharistic. Monahii au ca datorie naşterea lui Hristos în centrul persoanei lor, în inima lor. Şi în schimbarea aceasta a minţii şi a inimii, având ca demers unirea minţii sale cu mintea lui Hristos şi inima sa cu inima lui Hristos, se iveşte „omul nou.“      

            Avva nu mai avea nevoie de camilafcă, pentru că depăşise ritualitatea şi deja trăia sub auspiciul extazului mistic. Cel care avea nevoie de simbolul „chipului îngeresc“ era ucenicul. Avva urmărea să-l ridice pe ucenic la o treaptă superioară. De aceea bătrânul duhovnic „s-a suit din nou în chilia lui de peste clopote şi a desfăcut lădoiul cel ruginit din ungher în care păstra pe fund hainele cele de îngropare ale lui.“[27] Alonie este „chemat“ să intre şi el în consubstanţialitate cu divinul. Printr-o simbioză, el beneficiază, în chip simbolic, de sacralitatea pe care Avva mai dinainte o dobândise. Veşmântul are rolul unui transfer de energii necreate care trec de la duhovnic la ucenic. Lepădarea de sine era o necesitate, de natura interioară, pentru a dobândi virtutea umilinţei divine, fără de care trezvia nu se putea instala în fiinţa ucenicului. Alonie, după ce a dobândit virtuţiile monahale, este iniţiat în parcurgerea celei din urmă etape ezoterice: îndumnezeirea. 

            Camilafca reprezintă, din punct de vedere eclezial, unirea în chip tainic cu Hristos în cămara de taină a inimii. Pentru înţelegerea acestei teofanii, Ioan Hrisostom a scris o cântare liturgică: „Cămara Ta, Mântuitorule o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa, luminează-mi, luminează-mi, haina sufletului meu, dătătorule de viaţă, şi mă mântuieşte.“ 

               Disciplina este o virtute esenţială în sânul monahismului. Cunoscând că duhovnicul este cufundat în rugăciune, Alonie nu-l deranjează, ci începe şi el, ca şi în alte nopţi, să practice rugăciunea neîncetată, coborându-şi mintea în inimă. Semnul vizibil al coborârii harului asupra sa este inelul de aur, care se vede deasupra chipului. Ucenicul, datorită părintelui său duhovnicesc, reuşise în cele din urmă să intre în extazul christoforic.

               Inelul este folosit cu precădere în căsătorie, fiind simbolul consfinţirii unei legături sacre. Din punct de vedere mistic, acest simbol reprezintă unirea sufletului cu Hristos, fiind idealul fiecărui monah. Precizăm că unii anahoreţi se pot bucura încă de pe pământ de această consubstanţialitate divină. Precizăm că, termenul de „extaz“ provine din limba greacă, iar din punct de vedere etimologic „înseamnă ieşire din sine sau în afară de sine.“[28] Părinţii filocalici descriu starea ca fiind asemănătoare cu o uitare de sine, fiind efectul ultim al rugăciunii isihaste, după cum apreciză Ioan Scărarul - „o lumină infinită pe care o vedem cu ochii minţii […] lumină ce vine de la Hristos.“[29] Uneori lumina cerească se poate materializa, luând diferite forme, dintre care nimbul fiind cel mai des întâlnit. Pentru ca mesajul să fie mai expresiv, Sandu Tudor optează pentru „inelul de aur,“ care, în chip tainic, accentuează trăirea isihastă pe care o dobândise ucenicul. Astfel, „inelul de aur“ este semnul desăvârşirii. Povestioara cu tâlc nu este încheiată, scriitorul în spirit pedagogic invită lectorul la o meditaţie asupra virtuţilor esenţiale.

               Ceea ce ne surprinde în textele sale din perioada în care autorul era încă o persoană mondenă, un jurnalist de temut pentru stilul său pamfletar, este buna cunoaştere a canoanelor ortodoxe şi a mediului monahal. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister pentru că viaţa monahilor era un subiect puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri. Monahul era învăluit într-o aură de mister, era un simbol viu al existenţei sacrului în lume, ce impunea credinciosului un sentiment de respect aparte.

               În concluzie, încă din perioada primelor sale încercări artistice Sandu Tudor se dovedeşte a fi un scriitor camuflat sub haina smerită a simplităţii patericale.

Prof. Dr. Camelia SURUIANU


[2]Ibidem., p. 248.
[3]Idem.,
[4]Idem.,
[5]Idem
[6]Idem.,
[7]Ibidem., p. 249.
[8]Idem.,
[9]Idem.,
[10]Idem.,
[11]Idem.,
[12]Idem.,
[13]Idem.,
[14]Idem.,
[15]Ibidem., p. 250.
[16]Idem.,
[17]Idem.,
[18]Idem.,
[19]Idem.,
[20]Ibidem., p. 251.
[21]Idem.,
[22]Idem.,
[23]Idem.,
[24]Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 24.
[25]Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 427.
[26]Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri (vol. III), Editura, Artemis, Bucureşti, 1995, p. 202.
[27]Sandu Tudor, op. cit., p. 249.
[28]Nichifor Crainic, Sfinţenia – Împlinirea umanului, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 215.
[29]Ibidem., p. 139.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

Related Posts with Thumbnails