1.7.13
SFANTUL IOAN MAXIMOVICI (+2 IULIE): DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII
19.8.11
Sfântul Ioan Maximovici: Scrisoare către necunoscut…
18 ianuarie 1961
Sfintii Atanasie si Chiril ai Alexandriei si Sfantul Maxim al Serbiei
Draga ….
Am primit scrisorile tale. Nu am putut sa-ti raspund imediat , dar ma rog neincetat si te pomenesc zilnic . Cred ca acum ai ajuns sa te intelegi cum se cuvine . Binenteles, iti poti gasi preocupari in viata lumeasca – sa ai o familie, sa castigi salarii mari, si in general vorbind, sa te delectezi de viata contemporana. Aceasta te va multumi pentru o bucata de timp, insa vei ajunge la un moment , in care vei privi ravna ta anterioara catre o viata duhovniceasca intocmai ca pe o fantezie copilareasca. Dar aceasta va fi valabila pana la un punct. Directia vantului se va schimba, furtuna vietii va izbucni, iar tu te vei frange curand. Dar chiar si fara acestea [ vantul si furtuna], vei simti in cele din urma ca tot ce ai castigat nu este ceea ce sufletul tau a cautat de fapt si ca nu contine acel lucru de care el are nevoie. O asemenea trezire este infricosatoare atunci cand nu mai este cu putinta intoarcerea la calea anterioara, cand, din propria vina, ai pierdut-o definitiv.
Desigur ca cealalta cale- calea duhovniveasca- nu este una usoara. Sunt chiar multe tristeti si cateodata se pare ca, si chiar asa este, intreaga lume , incluzandu-i pe cei apropiati ai nostri, se ridica impotriva ta. Dar atunci pe masura inmultirii tristetilor, se simte si o crestere a ajutorului care ne inatreste si ne mangaie in intristare, umplandu-ne chiar de bucurie.
Cand ii intalnesc pe cei pe care i-am cunoscut atunci cand erau tineri, a caror viata o cercetam indeaproape si care acum au ajuns la maturitate, vad ce ingreunati sunt de boli si de griji lumesti, in cata desertaciune isi petrec zilele, daca nu au nici un dor mai inalt.
Dar cei care se pun in slujba lui Dumnezeu, chiar daca sufera pentru ea, sunt duhovniceste plini de vigoare si simt mana lui Dumnezeu care ii pazeste.
Ce trebuie sa faci si unde sa mergi…?
Ti-am scris deja ca oricine Ii poate sluji lui Dumnezeu si poate trai drept, fie el invatat sau neinvatat, dar acum Biserica are nevoie de slujitori care sa fie capabili sa calauzeasca oamenii in credinta si sa o apere de atacuri.As fi foarte fericit daca ai putea fi alaturi de mine, dar cred ca este mult mai de folos pentru tine si Biserica daca ar fi posibil sa primesti o educatie teologica, inscriindu-te la Seminarul Sfanta Treime, (…)
Domnul sa te ajute si sa te binecuvinteze pe aceasta cale.
Binecuvantarea Domnului peste toti cei apropiati ai tai!
Cu dragoste,
Arhiepiscopul Ioan.
Sursa: Pelerin ortodox
2.7.11
SFANTUL IOAN MAXIMOVICI: DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII
29.10.10
Sfântul Ioan Maximovici: Pentru ce a fost miluit tâlharul cel înţelept
Astfel povesteşte Sfântul evanghelist Luca despre profund pilduitorul şi înduioşătorul eveniment, despre convertirea şi miluirea de către Hristos a tâlharului spânzurat alături de El, pe crucea de pe Golgota.
Prin ce s-a învrednicit tâlharul de aşa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un răspuns atât de prompt şi de hotărât? În iad încă se aflau toţi drepţii Vechiului Testament, incluzându-l şi pe Ioan Botezătorul, însuşi Domnul se pregătea să Se coboare la iad, e adevărat, nu ca să sufere acolo, ci ca să-i scoată de acolo pe cei întemniţaţi.
Nimănui nu-i mai făgăduise Domnul să-l ducă în împărăţia Cerească, chiar şi apostolilor le-a făgăduit să-i ducă în lăcaşurile Sale abia după ce le va pregăti. De ce atunci tâlharul s-a învrednicit primul de milostivirea Domnului, de ce lui i se deschid atât de repede uşile raiului? Să pătrundem în starea sufletească a tâlharului şi să privim situaţia din jurul lui.
Toată viaţa el şi-a petrecut-o în tâlhării şi în crime. Dar se vede că nu pierise conştiinţa în el şi că, în adâncul sufletului, îi mai rămăsese ceva bun. Predania spune chiar că ar fi fost tocmai tâlharul care, în timpul fugii lui Hristos în Egipt, s-a îndurat de Pruncul cel minunat şi nu le-a îngăduit tovarăşilor săi să-L ucidă, împreună cu care năvălise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu şi-a amintit acum de chipul acelui Prunc când a privit cu atenţie la chipul Celui spânzurat pe cruce, alături de el?
De-a fost aşa sau de nu, în orice caz, când tâlharul L-a privit pe Hristos, în el s-a trezit conştiinţa. Acum atârna spânzurat împreună cu Cel Drept, alături de Cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Cărui chip era pe atunci fără cinste, dispreţuit mai mult decât toţi fiii oamenilor, Care „nu avea nici chip, nici frumuseţe” (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, tâlharul parcă se trezi dintr-un somn adânc. I se dezvălui clar deosebirea dintre Acela şi el însuşi. Acela era drept, fără putinţă de tăgadă, Care îi ierta chiar şi pe chinuitorii Săi şi Se ruga lui Dumnezeu pentru ei – Dumnezeu pe Care îl numea Tatăl Său. Pe când el era ucigaşul multor victime, vărsător de sânge al unor oameni care nu-i făcuseră nici un rău. Privind la Cel spânzurat pe Cruce, el şi-a văzut parcă în oglindă propria decădere morală. Tot ce se ascundea mai bun în sufletul său se trezi şi căuta să răzbată afară. Şi-a cunoscut păcatele, a înţeles că din propria sa vină a ajuns la acest trist deznodământ şi că nu avea pe cine să învinovăţească. De aceea, atitudinea duşmănoasă faţă de împlinitorii torturii – atitudine de care era cuprins tâlharul spânzurat de cealaltă parte a lui Hristos şi, la început, chiar şi el însuşi (Matei 27, 44) – s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie şi de zdrobire de sine. El a simţit frică faţă de judecata lui Dumnezeu, care îl aştepta. Păcatul deveni pentru el groaznic şi respingător. În sufletul său, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni şi milostivirea se treziră în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului său şi dezgustul faţă de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranţă că auzise şi înainte de marele învăţător şi Făcător de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea şi în Galileea erau obiectul multor discuţii şi comentarii în întreaga ţară. Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe lângă urechi. Acum, aflându-se împreună cu El şi în aceeaşi situaţie cu El, tâlharul începea să înţeleagă măreţia morală a Persoanei Sale.
Lipsa de răutate, a-toate-iertarea şi rugăciunea lui Hristos îl zguduiră pe tâlhar. El a înţeles cu inima că alături nu se afla un om obişnuit. Să Se adreseze astfel lui Dumnezeu, în clipa morţii, ca Tatălui Său, nu putea decât Acela Care Se ştia pe Sine cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să nu Se clatine în învăţătura Sa despre iubire şi atoateiertare, îndurând toată josnicia clevetirilor omeneşti şi răutatea celor cărora le făcuse bine, nu putea decât Cel aflat în cea mai strânsă părtăşie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El însuşi Acel Izvor.
2.7.10
Viaţa Sfântului Ioan Maximovici
Sfantul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfant al secolului XX. Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost in acelasi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si "nebun intru Hristos", un zelos ierarh misionar si un aparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din
Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheama in ajutor, dupa cum marturisesc minunile si tamaduirile inregistrate peste tot in lume. La 2 iulie 1994, in
