Crăciunul este sărbătoarea familiei, este ziua Sfintei Naşteri, zi invariabil marcată de imaginea mamei – a Mamei Sfinte, Maica Domnului, dar şi a maicii trupeşti a fiecăruia. Căreia dintre acestea două i se adresează refrenul? Probabil că, în egală măsură, amândurora:
„Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim...
Flori de măr într-o cunună, Velerim...”
sau: „Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim...
cad pe gene flori de gheaţă, Velerim...”
ori, cutremurător, în final:
„Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim
fără ţară, fără nume, Velerim...,
gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim,
flori de măr într-o cunună, Velerim...”.
Tonalitatea iniţială a colindului este calmă, creând o reală atmosferă de sărbătoare, invocând adunarea „sub fereastra”, cântecul şi fruntea de copil. Este, însă, „fereastra amintirii”, deci doar nostalgia colindului de odinioară, din vremea când „Şi-a cernut un înger florile, tiptil,/Peste fruntea mea senină de copil”. Pe de altă parte, seninătatea frunţii de copil are şi semnificaţia lipsei de vină pentru chinul prizonieratului, în vreme ce prezenţa îngerului este semn al permanenţei morţii trupeşti în virtutea vieţii veşnice.
Vechi şi nou, trecut şi prezent îngemănate într-un tulburător colind cântat departe – iată ce aduce în suflete osândite colindul lui Ştefan Tumurug. Imaginea focului arzând în vatra „vechiului cătun” este una de factură onirică, răscolind amintiri. Însă imaginea brazilor arzând ne trimite cu gândul la simbolistica bradului – viaţă veşnică. De pe tărâmul morţii îngheţate, focul este mântuitor, taumaturgic. Doar „focul inimii” – necazul, durerea, osânda - se cere nins cu o dezmierdare de mamă pe „fruntea noastră”. Gestul are repercursiuni fantastice, declanşând manifestări neobişnuite, în principal auditive, ale elementelor cadrului natural. Dar totul este spre slava momentului sfânt al Naşterii Mântuitorului, strop de divinitate născut spre răstignire, ucis spre înviere:
„Răbufneşte-n vuiet stepa către Cer,
Brazii leagănă în vârfuri cântul Lerui ler”.
Iată creat cadrul de basm, în care cei trei magi sunt întrupaţi într-o „caravană a magilor dorului” ce trece „peste fruntea rece-a luptătorului”. Fruntea rece este mai mult decât întruchiparea frigului cumplit, este însăşi reprezentarea morţii ce se dizolvă în viaţă veşnică.
În refrenul final apar concret, palpabil, elemente definitorii ale prizonieratului în Siberia. Osândiţii se denumesc prin lipsă, prin deposedare de identitate etnică („fără ţară”) şi personală („fără nume”) şi prin impactul puternic al verbului „pierim” ce urmează unei duble repetiţii în cadrul refrenului a lui „suferim”. Nu este, însă, o pieire totală, definitivă, căci rămâne „gândul nostru”, aici cu sensul de crez, de ideal, împletit în „gândul ţării”.
Prof. Crina PALAS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu