Cine
citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel
puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei,
ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea
pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin
supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă
prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru...
trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem
altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul),
ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care
îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu
ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare
ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către
imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum
stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice,
alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul
vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul
(om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei
apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii
de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce
ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior
al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide
orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un
critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet
păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14
oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului
nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet
creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător
geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau
ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă
nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei”
(!)
Citind
asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea,
că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi
sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu
sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai
prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut
(Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând,
între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în
care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului
plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele
demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au
înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...”
Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de
lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde,
colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de
Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic
(Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul
Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată:
„Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem
această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai
fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i
recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu
poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. -
O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi
ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se
spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e
ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred,
Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice
mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare,
rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o,
fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în
vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea
se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu
conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de
bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai
Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea
elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi
ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican
universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. )
nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate
elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui
Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a
trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola
nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru
care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet păgân”, pleacă de la
câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera
poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în
budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri
Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu
idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea,
Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul
extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase
texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici
el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi
fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i
configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de
mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu
„al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a
„intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi
să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi,
i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50,
fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a
politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de
intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu
Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă
izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v.
„Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu,
ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii
moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt
indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred
important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor.
Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu
Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului
nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă
elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani
(demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai
ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această
imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică,
sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870,
când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri
literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care
vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării
unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune
Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al
comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a
dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului
ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe
mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud
cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că
„Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica
Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o
figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc
(s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a
poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e
azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va
deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând
Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate
felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital
politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului,
căldura, energia pledoariei, autentic creştine.
Mihai
Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a
românilor. Gazetarul ia în discuţie acest aspect în contextul
construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucureşti (nu alta decât catedrala
care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse şi în afara
ţării) şi al demersurilor pentru înfiinţarea unei mitropolii catolice
(termen folosit de poet) în România. Analiza şi comentariile legate de
aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor
aspecte ale vieţii religioase, privite în complexul de fenomene
politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi,
asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaţiei europene a românilor.
„... Foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume,
neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod
egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat
în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o
persecuţie în contra vreunei naţionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o
privire spre trecutul îndepărtat, în care românii şi-au dovedit prin
fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea..., în Opere, ediţia
Perpessicius, vol. X, Publicistică, 1989, p. 373). Aşa s-a întâmplat,
de exemplu, când s-a introdus limba naţională în Biserică. Respectarea
de către români a acestei opţiuni şi la etniile conlocuitoare, în
general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnificative
la Noul Testament. Nu aşa au procedat şi alţii. Eminescu numeşte Rusia
care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de
Independenţă, „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească,
deşi pravoslavia ar fi trebuit să ştie că un asemenea lucru e cu
desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (Ştim prea bine..., Ibidem, p.
89). Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului
Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să
şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra
apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în
limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul
sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol.
X, p. 89). Românii au fost „în toţi timpii un model de toleranţă
religioasă”, pentru că au admis înfiinţarea de episcopii „atârnătoare de
Scaunul papal”, au îngăduit „petrecerea f ără supărare a armenilor şi
evreilor în ţările noastre”, au respectat libertatea de cult,
„garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare”, fapte
reflectate şi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârşita
toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor,
boieri şi Domn”. Eminescu notează în acelaşi articol că „la sărbători
mari, Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile
catolice” şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă
nouă” (s. n. - O. M., Ibid., p. 89.).
În
1881, românii ortodocşi iau iniţiativa, cu binecuvantarea ierarhiei
ordodoxe, de a-i sprijini pe romanocatolici pentru finalizarea
lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti prin intermediul
loteriei naţionale. (La 27 iunie a apărut..., Ibidem, vol. XII, p. 229).
Subliniind încă o dată „toleranţa românilor pentru toate riturile”,
Eminescu nu are de făcut decât observaţii legate de legalitatea unei
asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea
lăcaşurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere
practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii
stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot
contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor
biserici de alt rit decât acela al statului şi al naţiunii”. (Ibid., p.
229). Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să
accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când
se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice
la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catolicismului, nu atât
din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a Austro-Ungariei, care urmărea
slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui
cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii
istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de
confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a
încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se
simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi,
daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o
vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în
timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor
noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne
leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie,
vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în
hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301).
Cât
de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se
vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt
aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi
activitatea poetului la Societatea „Carpaţii” (V. Reproducerea notei
în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.). „Să mânecăm dis-de-dimineaţă
şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos,
soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a,
Utrenia Învierii).
Aceste
cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui M. Eminescu despre Sfintele
Paşti, scrisă în 1878 ( Paştele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol.
X, p. 78 ş i urm.). La Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”,
numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi
că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne
sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa
merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss,
autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”.
Faptele creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu
după har.
Nu
privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele,
ci o inimă îndurerată că omenirea nuL urmează cu adevărat pe Hristos.
Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea)
este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează,
subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de
neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au
dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat
iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri
de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei
morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe
Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe
bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”.
Cu
atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a
ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru
afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă ,
„creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia
Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în
realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea
ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare? După câte ştim din trecut şi
vedem azi, nu”. Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea
muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în
ea!”.
Credem
că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru
învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror
număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi
scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa
zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că
şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”.
Decât
ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după
ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer iertare, conştienţi că
s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la
moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe
măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii
sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust;
poate că , după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc
cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul
Dumnezeu”.
Sensul
articolului este unul optimist şi cuprinde taina minunată a acestei
mari sărbători: Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al
iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt,
aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua
învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi
zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere,
strigând cu toţii:
«Hristos au înviat!»".
Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu