Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.
*
Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…
De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.
De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.
Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.
Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.
Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.
Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.
